9. INGERI SUB ACOPERIRE

Studenţie şi poststudenţie

La „Ştefan Gheorghiu”, numită pretenţios Academia de studii politice, nu mai era atmosfera de la fostul „Jdanov” - tot şcoală de partid, pe temelia căreia se construise - chiar dacă rector era Leonte Răutu, unul dintre groparii culturii române, poate cel mai mare. Era alta conjuctura internaţională şi altele realităţile din România. Cum-necum, între timp,  se petrecuseră nişte evenimente semnificative. În 1962, când dădeam eu examen la facultate şi nu intram, partidul comunist, sub conducerea lui Gheorghiu Dej, se opusese planului Valev, un plan de dezvoltare economică, eliberat de sovietici, conform căruia României îi revenea cinstea să asigure cereale, legume şi furaje celorlalte ţări din lagărul socialist – Rusia, Republica Democrata Germană, puţin şi Cehoslovacia - ca să se poată ocupa ele cu indistria, cibernetica și tehnologia. Cam exact ce doresc acum, fără să o spună răspicat, bogaţii noştri prieteni din Uniunea Europeană: germanii, francezii, englezii.

Al doilea eveniment fusese eliberarea tuturor deţinuţilor politici din închisorile cu care fusese împânzită ţara şi acordarea acestora dreptul de a-şi continua studiile sau de a le începe.

Al treilea eveniment important a fost refuzul României, condusă de Nicolae Ceauşescu, de a trimite trupe militare în Cehoslovacia ca să oblige conducerea de acolo să fie mai ascultătoare faţă de ruşi şi să renunţe la reforme. Gestul a fost interpretat  de toată lumea ca fiind de independenţă faţă de ruşi şi o dovadă că liderii români sunt duri şi stângişti doar de nevoie şi împinşi de ruşi, altfel ar fi nişte români adevăraţi. Atunci au intrat în partid de bnă voie mulţi intelectuali, printre care chiar foşti deţinuţi politici ca Alexandru Ivasiuc şi Paul Goma.

Eu eram student şi ţin minte că eram entuziasmat până la lacrimi de şansa trăirii unui asemenea eveniment: România nu mai este sluga preaplecată a sovieticilor, putem să ne simţim stăpâni la noi acasă...

Urmând cursurile postuniversitare de la Academia Ştefan Gheorghiu, în sfârşit, simţeam şi eu ce este aceea „studenţia, perioada cea mai frumoasă a vieţii”. Pentru că în cei cinci ani nu o simţisem. Spun asta nu ca să fiu compătimit, că nu-mi face plăcere, ci doar ca să se ştie cum se trăia pe atunci. Ca student, primul an făcut la Cluj, fusesem zece în cameră la căminul „Avram Iancu” de pe aceeaşi stradă. Nu simţeam ca pe un chin aglomeraţia. La alt etaj era o sală de lectură şi cine voia se putea retrage acolo şi citea în linişte cât dorea. Ziua puteai sta la biblioteca universitară cât voiai: lumină, căldură. Pe atunci – sper să fie şi acum – lăsai la intrare bagajele pe care le aveai, luai cu tine doar hârtiile şi creioanele pentru scris şi îţi alegeai singur cărţile din raft. Numai pentru cărţi rare sau nesolicitate de alţii cu anii erai nevoit să apoelezi la serviciile bibliotecarilor. Când s-a văzut Petrişor pe asemenea ogor a început să citească în dezordine tot ce i se părea lui mai interesant. Cărţile pe care ni le recomandau profesorii la curs sau la seminarii nu-mi spuneau nimic. Erau studii şi cărţi despre chinuitoarele cronici române din Moldova, Muntenia, Transilvania. Nimic interesant pentru mine. Un curs de „Teoria literaturii” cu profesorul Ion Vlad – dascăl informat şi pasionat de literatură, dar fără tact pedagogic – depăşea nivelul nostru de cunoştinte, nu putea pasiona, oricum nu în forma în care era predat. Dumitru Pop ţine un curs agreabil de folclor, cu vocea lui blândă de preot greco-catolic, dar folclor înghiţisem eu toată viaţa de până atunci, direct de la sursă, nu aveam nevoie de teoria sincretismului, conform căreia în ... peşteri, când se cânta, se şi dansa şi se şi făceau jonglerii. Sau cam aşa. Dar el tot ne dicta calm de la catedră: ”La Sântă Măria mare, cobor oile la vale, la Sântă Măria Mică, nu mai rămâne nimică”. Acesta era folclor care demonstra legătura creaţiei cu ciclul vieţii. O fi.

Îmi văzusem visul cu ochii, dar tot nemulţumit...

Cum Dumnezeu nu bate cu parul, peste decenii am predat şi eu cursuri de teoria literaturii şi folclor, dar am făcut tot ce se putea să fie digerabile, agreabile, să „vază” şi să „simţează” şi studentul acela că ştiinţa e vie.

În rest, în anul întâi, doar cursuri plictisitoare şi, susţin şi azi, inutile: limba slavă veche, latină, istoria literaturii române vechi, introducere în filologie. Nu spun că nu ar fi, fiecare în parte, de o maximă utilitate pentru un viitor filolog, dar profesorii citeau nişte nume, titluri, teorii de parcă noi urma să devenim editori de cărţi vechi. Şi mai ştiu un lucru: orice curs depinde de profesor. Dacă e bun profesorul, din orice materie scoate elementele esenţiale, agreabile şi le face digerabile pentru auditoriu. Şi invers. Dovadă? Toată filosofia greacă e prezentată şi însuşită cu plăcere în ciuda subtilităţilor şi profunzimilor socratice. Idem istoria Vechiului Testament sau esenţa creştinismului din Noul Testament.

În bibliotecă vedeam cărţi de care auzisem, dar parcă nici nu-mi pusesem problema dacă ele există sau nu cu adevărat. Aşa că m-am apucat de ele. Când am mai descoperit şi autorii contemporani, prezenţi sub nasul meu în formă de carte, „ai mei” au devenit de urgenţă. Citeam mult, dar haotic. În bancă, materia dascălilor mi se părea ca venind dintr-o lume lipsită de interes, fără viaţă, bună de adormit firile obosite, cum eram eu după un an şi jumătate de armată la infanterie, ca soldat, apoi ca sergent.

La filologia clujeană exista însă un mare cult pentru A. E Baconschi (tatăl fostului ministru), plecat de acolo, şi ajuns la Bucureşti, unde s-a dezis de proletcultism în văzul lumii, la o Conferinţă Naţională a scriitorilor şi în prezenţa liderilor de partid. Avea un frate, probabil asistent sau lector, şi acesta era, de asemenea, tratat cu respect. Un cult special era printre studenţi pentru criticul şi istoricul literar Adrian Marino, care făcuse închisoare politic. Numele lui era venerat alături de soţia lui, Lidia Bote, care-l susţinuse în domiciliu forţat din Câmpia Română. Scriitorul Ion Agârbiceanu, preot, care încă trăia, era venerat ca un sfânt, mai ales de Mircea Zaciu, pe atunci lector şi care, curând, va ajunge prodecan şi decan. Aveam să mă cunosc cu el mai târziu, în postura de scriitori. A şi vorbit despre o carte a mea la Radio România, apoi a publicat o cronică în revista „Steaua”. El a dat, în 1990, numele „Societatea de Mâine” asociaţiei culturale pe care am înfiinţat-o împreună cu Eugen Simion. Numele fusese al unei reviste democrate condusă de ziaristul Ion Clopoţel.

Ce mă fascina pe mine ca student era admiraţia de care se bucurau Ana Blandiana, Romulus Rusan (soţul ei) şi Ioan Alexandru (pe atunci semna Ion). Fuseseră studenţi la Cluj, plecaseră la Bucureşti şi aveau cărţi publicate, cunoscute de toată tinerimea. Cel mai mult mă enervau la facultate complexele profesorilor şi asisenţilor faşă de Universitatea din Bucureşti. Făceau ei ce făceau şi aduceau vorba despre „şcoala de la Bucureşti” care în mod eronat crede că, spune că, a impus punctul de vedere cutare. Şi iar ajungeau la Şcoala Ardeleană, cu care mi-au mâncat zilele şi clujenii şi bucureştenii fiindcă o preluau la aproape toate materiile. Îi înţelesesem contribuţia, îi pricepusem rostul, acceptam rolul ei la dezvoltarea fiinţei naţionale, recunosc şi acum rolul ei, dar gata, fraţilor, hai că mai avem şi altceva de citit şi de comentat. Stop! Suntem români, de origine nobilă, limba e latină, slavii ne-au influentţat mai mult la nivel de vocabular. Corect, dar gata! Când justificau de ce sunt teoriile cercetătorilor bucureşteni cunoscute şi acceptate, iar ale lor nu, mă apuca râsul: la Bucureşti sunt tipografii mai multe!

Asistent? Să duci geanta profesorului?

La Cluj am întâlnit două persoane care s-au purtat cu mine de parcă aş fi avut stea în frunte. Prima era o fată, să-i zicem Bianca Deleanu, al doilea era un asistent, care se numea Mircea Borcilă. Fata era înaltă şi frumoasă (toată viaţa am avut noroc de femei frumoase, pe cuvânt de pionier!), cânta frumos şi era foarte expresivă. Nu ştiu de ce nu s-a făcut actriţă. Mai târziu a ajuns crainică la televiziune, una dintre cele mai apreciate. Eu mă consideram poet, gândul meu era încurajat de destinul lui Ioan Alexandru, care plecase de la Cluj (unde îl lăsase repetent Mircea Zaciu, de care am vorbit mai sus, şi cu care, mai târziu, a devenit prieten apropiat) şi se împlinise în Capitală (se spunea că însuşi Mihai Beniuc, ardelean de-al lui, îl ajutase). Cu pilă ardelenească, fără pilă ardelenească, nu mă interesa: scrisese un volum splendid. Poezie sinceră, curată, fără lozinci. Apă de  izvor. Zăpadă de pe creste. Iarbă de cosit.

I-am arătat nişte versuri lui Mircea Borcilă, dar mi-a zis că nu prea se pricepe (el era lingvist), dar ne-am împrietenit, mergeam cu el şi cu soţia lui la filme, mă invitau la ei acasă, inclusiv să prânzesc (cum s-ar zice azi!). Discutam multe şi de toate

La un moment dat, Mircea îmi zice:

-       Măi, oltene, ţie ţi-a pus Dumnezeu mâna în cap!

-       Se poate, am zis, nu aveam motive să protestez, dar am întrebat: de unde ştii?

-       Ştiu, că eu o să fiu şansa ta!

-       Nu e rău, nu e rău, dar spune-mi şi mie cum...

-       Îţi spun, de aceea am şi deschis discuţia... Dacă eşti băiat deştept şi mă asculţi, iese om din tine...

-       Te ascult, de ce să nu te ascult? Spune!

-       Eu sunt secretarul organiţaţiei Uteme (Ununea Tineretului Muncitor – pepiniera Partidului Comunist) pe toată facultatea şi sunt şi în conducerea pe universitate şi pe oraş.

-       Frumos...

-       Tu eşti în anul întâi, eşti secretarul cu utemeul pe an, că eu am aranjat...

-       De ce?

-       Că meriţi. Eşti membru de partid, eşti mai matur decat colegii tăi, eşti băiat deştept, ai intrat cu media cea mai mare la admitere...

-       Nu, am avut a doua medie...

-       Da, dar prima a fost o fată, e nevoie de un băiat.

-       Foarte bine!

-       Când vei fi tu în anul al treilea vor fi alegeri la asociaţie şi vei fi ales acolo, iar când vei ajunge în anul al cincelea, vor fi alegeri la U.T.M, că aşa cade, şi vei fi ales acolo. Cu media pe care o vei avea la examene şi cu încă vero cincizeci de puncte, cât se adaugă pentru activitate obştească le rupi gura la toţi şi rămâi asistent la facultate...

Muream de drag, dar mi se părea imposibil.

-       Nu cred eu că am aşa noroc. Ce mai trebuie să fac?

-       Doar să nu faci prostii.

-       Tot nu cred.

-       Mă, oltene, toţi profesorii din universitate – să ştii şi tu ca să nu mori prost – sunt rudă între ei. Provin din două neamuri de ardeleni. Când vrei mă întrebi şi-ţi explic care cu care e rudă.

-       Şi tu?

-       Eu nu, râde el, e nevastă-mea!

-       Eu sunt oltean, n-am neamuri pe-aici...

-       În cinci ani găseşti tu una. După ce o alegi, vii şi-mi spui, iar eu îţi spun cu cine e rudă şi dacă merită...

-       Bine! Atât?

-       Atât!

-       Dar o aleg eu...

-       Doar nu ţi-o aleg eu.

De cum m-am întâlnit cu Bianca i-am spus de marea fericire care mă aşteaptă, mai puţin de amănuntul cu însurătoare, deşi nici eu nici ea nu ne gândisem vreo clipă că relaţia noastră ar putea ajunge la căsătorie. Era departe de noi gândul căsătoriei ca Neptun de Calea Lactee.

-       Adică vrea să ajungi asistent?, mă întreabă Bianca, semn că n-ar fi auzit bine.

-       Da, confirm eu.

-       Şi tu vrei să ajungi asistent?

-       Sigur. Dacă se poate...

Pauză. Bianca era cât mine de înaltă, dar nu ştiu cum a devenit dintr-o dată de doi metri. Mă privea de sus, ca o cloşcă surprinsă că doi pui de-ai ei merg pe apă, fiind răţuşti.

-       Deci ăsta e planul tău.

-       Da, chiar, de ce nu?

-       Adică eu cred despre tine că vrei să devii Camil Petrescu, Lucian Blaga, Mihai Sadoveanu, iar tu vii şi-mi spui că vrei să ajungi să-i duci geanta profesorului Şchiau?

Profesorul Şchiau ne preda „Literatura veche”. Era scund şi avea o voce slabă. Era chel şi cu faţă de copil, ceea ce îl făcea cam caraghios.

-       Pot să fiu şi asistent şi să ajung şi Camil Petrescu, protestez eu. George Călinescu e şi profesor şi scriitor...

-       Nu te cred, mă contrazice ea, dar nu mai mă privea de sus. Zâmbea. Zâmbetul ei putea fi interpretat şi că nu exclude varianta mea.

Ce nu visează oamenii când sunt tineri... E bine că visează.

Boboc platonician de mic, din găoacea oului de gâscă

Spre sfârşitul primului an de studiu, îmi era foarte clar că locul meu nu este la Cluj. Nu puteam să-mi explic de ce şi în afara faptului că mi se părea prea multă linişte şi un soi de inactivitate printre studeţi nu aş putea evoca un motiv anume. Cert este faptul că facultatea mă dezamăgise. Era departe de visul meu despre studenţie şi despre atmosfera universitară. De unde provenea idealul meu? Nu ştiu. Ce ştiam eu desprea alte universităţi? Nimic. Dar îmi închipuisem că la facultate timpul trece în lungi discuţii despre subiecte despre care citiseră studenţii mai înainte. Aha! Parcă încep să pricep de unde venea prejudecata. Aţi intuit şi voi. De la Băileşti!

La Băileşti, părinţii mei şi bunicii materni fiind adventişi de ziua şaptea, participam sâmbăta la „Şcoala de sabat”. Se tipăreau, în plin regim ateu, nişte broşurele trimestriale, numite „Lecţiuni”. În ele era programul săptămânal de studiere a Bibliei, pornind de la o tematică, nu în ordinea capitolelor din Sfânta Scriptură (cititul la rând era altă acţiune). Se recomanda ca acasă, individual sau în familie, să se citească un verset din Biblie, iar capul familiei să-l explice. Apoi, în cursul zilei să citeşti şi să „meditezi” asupra temei dedicate săptămânii. Temele erau formulate cam aşa: „Dumnezeu, creatorul divin”, „Căderea în păcat”, „Planul divin de salvare”, „Dragostea şi ura dintre fraţi”, „Neprihănirea prin credinţă”, „Salvarea lui Noe şi un nou început”,  „Cina cea de taină şi jertfa supremă”, „Păcătosul de pe cruce şi iertarea”. Sâmbăta, în grupe de câte şase-şapte oameni, mai mici sau mai mari, după numărul credincioşilor prezenţi, se discuta subiecul programat, anunţat cu trei luni înainte şi care a fost timp de o săptămână obiectul de studiu al enoriaşilor (se numeau „membri comunităţii”).

Participam cu multă bucurie la aceste discuţii. Nu erau contradicţii tăioase, ci doar adăugări, accentuări, nuanţări. Se plimba subiectul prin întreaga Biblie, adăugând fiecare după ştiinţa lui ce mai scrie în „Cartea profetului Ieremia” despre subiect, iar altul adăuga ce spune „Evanghelia Apostolului Luca” despre tema respectivă. Mai târziu, când am citit dialogurile lui Platon, mi-am dat cu palma peste frunte, fruntea a pleoşcăit, iar eu mi-am zis: norocos eşti, Petricuţă tată, tu era filosof de mic, te plimbai cu Socrate pe Acropole şi habar nu aveai, ce păcat că n-ai rămas aşa!

Am avut şeansa, totuşi, să particip în facultate la asemenea senminarii, dar doar doi, cel mult trei dascăli reuşeau să facă aşa ceva, printre ei Gheorghe Frâncu şi Constantin Cruceru, un literat şi un lingvist de la facultatea bucureşteană de profit. Ba da, mai trebuie adăugat şi Cornel Mihai Ionescu, dar vorbea mai mult el, fiindcă nu prea avea marfă în bănci, noi nereuşind să citim decât parţial enorma bibliografie obligatorie din literatura universală.

De ce m-am dus totuşi la Cluj dacă nu-mi plăcea? De nevoie! Clujul era cel mai apropiat centru universitar de oraşul Sibiu, unde-mi făceam eu armata, aşa că, fugind din armată să susţin examenul de admitere, m-am dus unde puteam ajunge cel mai repede.

Sibiu, Sibiu! Doamne cât am urât oraşul acesta la început şi cât bine mi-a făcut el mai târziu!

Ajunsesem să fac armata la Sibiu tot  printr-un concurs de împrejurări. Fiind elev de liceu „la seral”, fiindcă „la zi” nu aveam dosar corespunzător din pricina părinţilor (adventişti şi exploatatori – îmi vine să râd ce exploatatori erau! Asta ca să nu plâng), eram coleg de clasă cu fel de fel de copii de foşti, dar şi cu răsfăţaţi ai regimului comunist, parveniţi, dar fără studii medii. Printre ei: directorul agenţiei CEC, administratorul spitalului orăşenesc, doi căpitani de armată şi un căpitan de securitate (acesta nu venea la cursuri, a apărut doar la examenul de maturitate – bacalaureatul de acum). Cei doi căpitani se împrieteniseră cu mine, fiindcă nu înţelegeau chiar nimic din ce vorbesc profesorii. Amândoi aveau numele de familie Toma. Unul dintre ei se ocupa chiar de recrutări şi de repartiţia recruţilor la unităţile militare. Pentru că le împrumutam puţinele mele notiţe şi le explicam ce ştiam şi eu de prin cărţile împrumutate de la elevii de la cursurile de zi (aceştia erau colegii mei din elementară, vecini de-ai mei, tovarăşi de joacă sau de meciuri de fotabal, volei sau oină) – uneori mergând chiar la comisariat să învăţăm împreună – mă consideram şi eu prieten cu ei, deşi aveam 17-18 ani, iar ei erau aproape de-o vârstă cu tata (Mladen, administratorul de la spital chiar avea vârsta tatei).

-       Tov Toma, zic eu într-o zi, aflând că el e mai mare repartiţiilor, vă rog şi eu ceva...

-       Spune, tovarăşul Anghel! Ordonaţi, adaugă el glumeţ.

-       Dacă am ghinionul şi nu intru la facultate, puteţi să mă repartizaţi şi pe mine să fac armata într-un oraş care are facultăţi, ca să mă obişnuiesc şi eu cu un oraş mare, să merg la biblioteci, să mă pregătesc (eram naiv ca o curcă beată – nu am văzut, dar aşa cred).

-       Da, tov Anghel, nu e nici-o problemă.

Examenul de maturitate l-am luat doar eu dintre elevii de la seral (eram vreo două zeci), iar cei de la cursurile de zi au trecut cam jumate. Nota de absolvie era sub şapte! Dar ce conta, şi aşa abia trecusem, fiindcă făcusem o boacănă.

La examenul de matematică, proba scrisă, în dreapta mea, după un loc rămas liber, susţinea examenul de maturitate chiar tovarăşul căpitan de securitate, şeful raionului Băileşti. Când profesorul care ne supraveghea (era de la liceul din Calafat, am aflat mai târziu) a trecut pe lângă noi să ne verifice buletinele de identitate, puse de fiecare pe colţul mesei, colonelul nu avea buletinul pe bancă. La întrebarea profesorului a spus că ei nu au buletin, ci doar legitimaţie.  Nu ştiu dacă era sau nu aşa, până la urmă a scos legitimaţia şi a aşezat-o pe masă, precizând că profesorul nu are voie să se uite în ea. Noi, cei din sală, nu am dat nici-o importanţă dialogului dintre ei. Profesorul a scris subiectele pe tablă şi s-a retras la catedră să citească ziarul. După chinuri infernale parcă mi s-a luminat şi mie mintea puţin şi am început să rezolv problemele de examen. Nu ştiu ce am scris, oricum nu mare lucru din moment ce am luat notă mică în final, dar ceva scriam, totuşi. La un moment dat, tovarăşul maior îmi face semn să-i dau şi lui ce scriu eu. Prostul de mine împinge puţin o ciornă spre el. El o ia şi şi începe şi el să scrie ceva pe coala lui de examen. Nu a apucat să scrie prea multe cifre, ca lângă el a apărut profesorul de la catedră. Îl urmărise tot timpul, presupun.

-       Ce e cu hârtia aceasta? De unde o aveţi? A da, de aici, e scrisul lui! (adică de la mine).

Ne-a semnat lucrările la amândoi. La sfârşit, căpitanul a plecat unde o fi plecat, eu am rămas să plâng. Unul dintre foştii mei profesori se transferase, când eram eu prin clasa a zecea, la Craiova şi ajunsese inspector şcolar. Acum sau era întâmplător prin şcoală, ori reprezenta secţia de învăţământ a regiunii Oltenia. M-a întrebat ce fac (cred că ştia, că doar ieşise din cancelarie), i-am spus cum s-a întâmplat şi m-a chemat înăuntru în faţa unei comisii. În drum spre cancelarie tot vorbea  despre cum mi-a fost luată ciorna. Am înţeles că trebuie să trec peste amănuntul că prostul de mine împinsese hârtia spre infractor!

Am povesit cum s-a întâmplat. Rezolvarea? Nu s-a mai ţinut seama de abaterea noastră. Am auzit că ar fi fost vorba de un „viciu de fond”: trebuia încheiat un proces verbal pe loc, cu martori şi alte cele, nu doar să fie semnate lucrările... Ei! Nici chiar aşa, tovarăşi! Totuşi, căpianul nu a trecut atunci examenul de maturitate, iar eu nu l-am mai văzut niciodată. Pe căpitan!