6. INGERI SUB ACOPERIRE

Ce fotoreporteri erau cândva!

Traian Prosan era şef de secţie doar cu numele, nu avea ce să administreze şi ce sarcini să împartă. Se ducea la şedinţele cu cei trei din conducere şi cu alţi patru-cinci şefi de secţie, trecea grăbit pe coridor spre biroul lui şi nu-l mai vedeai. Nici pe ceilalţi fotoreporteri nu-i prea întâlneai, că, nu-i aşa, ziaristica se face (se făcea)  pe teren!

Când trebuia să facem un reportaj mai consistent, ni se spunea nouă, redactorilor, să luăm şi un fotoreporter cu noi. Eu am fost pe teren doar cu Eugen Iarovici, că-mi plăcea cum făcea el pe profesorul doct şi intra în discuţie cu salariaţii şi cu şefi, punându-le fel de fel de întrebări cu aerul că de fapt el ar şti mai mult decât ei cu ce se ocupă domeniul respectiv.

Şi-mi făcea plăcere să plec în deplasare cu Elena Ghera. Rar am întâlnit în viaţa mea o fiinţă mai delicată decât Elena Ghera. Cum era scundă şi slăbuţă, îi ziceam Gheruţa. Era felul meu de-ai arăta simpatia. Şi ea mă simpatiza şi-mi arăta respectul fotografiindu-mă în toate momentele exercitării bravei misiuni de reporter de pace. La întoarcerea din deplasare, developa filmele şi-mi dăruia ce avea legătură cu mine. Adică mutra şi trupu-mi de Adonis. Din păcare nu le păstrez. Zic „din păcate” doar gândindu-mă la munca ei, că nu a pierdut omenirea nimic că nu vede cum ţopăiam eu pe străzi, prin parcuri, printre blocurile cartierelor din provincie sau stand de vorbă cu făuritori ai socialismului. (Abia acum scriind aceste rânduri, am descoperit câteva).

Nu ştiu dacă pe Gheruţa au lovit-o ghinioanele, dar norocul a cam ocolit-o. Nu s-a măritat niciodată şi nu am habar dacă a avut vreun iubit. Părea că îl place pe Liviu Timbus, dar ardeleanul era raţional, voia o fată cu toate calităţile din  lume şi cu defecte zero. Gheruţa nu avea defecte, dar în afară de sufletul nobil, calităţile fizice nu o dădeau afară din casă.

Am fost cu ea în deplasare la Sibiu, la Braşov, în Moldova şi-n Muntenia, o lăsam la hotel şi plecam să-mi caut foşti colegi de facultate sau cunoştinţe pripăşite pe acolo. Când îşi prezenta fotografiile nu făcea nazuri că i se opresc doar două din zece, nici că nu mai e loc de niciuna fiindcă nu mai era de actualitate subiectul. Dar nu fiindcă nu-i păsa de munca ei, ştia că nu are cu cine să se bată: cine avea nevoie de ea? A, de ar fi fost vreo iepşoară bună de călărit, se schimba situaţia. De ar fi avut neamuri în Comitetul central sau la Ierusalim altfel se punea problema. De-ar fi fost turnătoare sau măcar mahalagioică ori reclamagioaică am fi avut o bază de discuţie, pe când aşa? Păi nu zisese Eminescu „vai de biet român, săracu?” Ba zisese!

O singură dată am văzut-o supărată rău că nu i se respectă munca. Îmi făcuse o vizită acasă, era după ce-mi adusesem familia în Bucureşti. Locuiam pe strada Berzei într-o căsuţă cu curte. Era vară, aveam o boltă de viţă de vie. Eugenia, soţia mea, a servit-o cu nu ştiu ce la masa din curte.

-       Petre, zice ea fericită de parcă ar fi descoperit drumul spre Indii, tu vezi cum cade lumina pe chipul  nevesteai tale.

-       Văd! (Adică am văzut după ce mi-a arătat ea!)

-       Frumoasă eşti!, s-a adresat ea nevesti-mi. Pot să-i fac o poză? , m-a întrebat apoi pe mine.

-       Poţi, desigur, dar întreab-o pe ea.

S-au înţeles amândouă să încerce mai multe bluze şi rochii. Le-am lăsat să se joace. Până la urmă au găsit o iie românească veche, pe care o avea Eugenia, iar Gheruța a decis că merită să fie pe copertă la Flacăra. Dar color, nu aşa, ca la orice muritoare. Eu nu credeam de loc în proiectul ei, dar nu mă puteam opune. Nu credeam nu fiindcă nu aş fi fost încântat de frumuseţea propriei soţii, că eram, dar ştiam că nu apare oricine pe coperta revistei, trebuiau îndeplinite mai multe condiţii, criteriul estetic nefiind printre primele.

Când i s-a respins propunerea, Gheruţa s-a supărat foc. Atunci am văzut-o vărsându-şi focul. I-a făcut proşti, nesimţiţi, incapabili, neciopliţi. Eu eram insensibil la protestele ei.

-       Pe cine faci tu proşti, Gheruţo?

-       Pe ăia!

-       Aha, m-am prins... Avea dreptate. Erau nişte ăia. Toţi. Dar eu, mai tânăr decât Gheruţa, mă prinsesem mai de mult.

Aurel Mihailopol, care era colaborator şi avea un portofoliu variat de fotografii cu actriţe, nu renunţa aşa uşor ca Elena Ghera (era perioada în care revistele publicau fotografii cu artişti în roluri principale, actori, fete fruntaşe în producţie, sportivi). Mihailopol venea cu o fotografie în redacţie, o ţinea ascunsă şi trata direct cu Eugen Mandric. Apoi povestea fiecare, în cercul lui de prieteni, cum decursese întrevederea. De obicei, Mandric îl trimitea la plimbare, că nu are nevoie de femei frumoase. Mihailopol spunea că nici nu are fotografii cu femei frumoase. Dar de care?, întreba Mandric, mulgătoare? De-alea cu curul cât şura?

-       Coane, zicea Mihailopol, schimbând tonul, doar te uiţi la fotografie, apoi îmi dai un şut în fund, dacă nu-ţi place.

Se ţigăneau, se certau, uneori Mihailopol se prefăcea că îl roagă în genunchi (Mandric susţinea că îngenunchea la modul concret), dar nu ieşea din birou până nu obţinea acordul că-i va fi publicată fotografia. Când coperta era refuzată de cei de la Direcţia presei sau de la Partid, unde mergea revista înainte de tipar, nu mai avea nimeni nimic de făcut şi repeta şi Mihailopol şirul de adjective rostit de Gheruţa.

Mihailopol era frumos ca un actor american. Şi nu exagerez că depăşea în ţinută multe vedete din filmele americane. Se îmbrăca după jurnalele de modă şi veneau hainele pe el ca turnate. Nu era simpatic, se credea mare artist. Era. Poate că între prieteni era plăcut, nu mă pronunţ, că nu eram prieteni. Ne salutam şi atât. Cred că eu îl dispreţuiam că nu e poet, iar el mă dispreţuia că nu sunt fotograf...

Despre Aurel Mihailopol, care avea o garsonieră prin Piaţa Romană şi care era căutat de fel de fel de femei şi pentru că era frumos, dar şi pentru că le putea difuza imaginea, se spunea că avea în baie o oglindă. Nimic interesant, doar că oglinda lui Mihailopol era cu faţa lipită de perete şi arăta privitoruluii dosul, partea aceea neagră ca păcura. Intra fata în baie să-şi arănjeze chipul şi văzând oglinda întoarsă, o răsucea cum trebuie. Pe faţa lucioasă Mihailopol scrisese: „ din această garsonieră nici cel puţin o muscă nu iese neregulată!)

La câţiva ani de la plecarea mea de la Flacăra, în mijlocul unei ierni, trebuia să urc la etajul doi, unde era corectura revistei „Programul Radio-Tv”, eu fiind responsabilul publicației (postul de încadrare: redactor șef de rubrică; mai târziu din nomenclatura de funcții a fost scos cuvântul șef, rămânând doar redactor de rubrică - era un singur șef în România!).

Trec de portar şi observ că tocmai intrase cineva în lift. Ca să nu urc două etaje pe jos (v-am spus că nu am vocaţii sportive), am strigat tare, ca un disperat: liftul, liftul, vă rog.

Persoana din lift nu apucase să apese pe buton ca să urce, a aştepta cuminte să vină cel grăbit.

Am deschis uşa liftului şi am zărit în oglingă faţa dragei de Elena Ghera. Mi-a văzut şi ea mutra. Probabil nu m-a recunoscut din prima secundă, că eram înfofolit şi cu o căciulă de nurcă pe cap.

-       Frumos eşti fără chelie, Petre!

Sunt convins că nu a vrut să spună asta, fiindcă a roşit toată.

Cred că am mormăit şi eu ceva gen: „aş vrea eu”. Puţine femei m-au făcut să mă simt aşa de bine în prezenţa lor, cum mă simţeam cu Gheruţa. Nu am cochetat niciodată cu ea. O respectam prea mult. Poate din pricina asta nu o curtau nici alţii.

O glumă de-a lui Brunea Fox

Despre fotoreporterul S. Stainer nu ştiam nimic, dar nici el nu făcuse ceva anume ca să-mi dea insomnii sau motive să mă interesez de el. Venea târziu la redacţie, ca noi toţi, deosebirea era totuşi esenţială: el pleca de îndată ce venea, noi ceilalţi mai stăteam sau lucram patru-cinci ore, apoi plecam care încotro sau prin „localurile” bucureştene. Aşa am cunoscut eu marile restaurante sau cârciumi ale vremii: Athene Palace, Ambasador, Lido, Cina, Berlin, Doi cocoşi, Zahana, Dunărea, Pescăruş, Grădiniţa, Spaniol, Carul cu bere, Intim, Cireşica, Negoiu, Turist. Singur nu intram, dar cu doi sau trei colegi de redacţie sau foşti colegi de facultate o făceam cu plăcere.

E drept, ceva experienţă aveam şi din timpul facultăţii, numai că atunci „instinctele animalice” trebuiau potolite cu o cafea, o bere sau cincizeci de mililitri de vodcă sau coniac. Din motive financiare. În ceea ce mă priveşte, unul din multele daruri pe care mi le-a dat Cel de Sus a fost şi incapacitatea de-a putea să beau alcool. După o cantitate infimă, nu mai intra în mine nici cu poliţia (pe atunci nu se cunoşteau metodele de convingere ale K.G.B., C.I.A., F. B.I.). Profii de la facultate mă luau cu ei la Negoiu, la Dunărea, la Berlin, la Intim, la Unic. Cu studenţii era mai simplu: la Albina, o cafenea din apropierea Universităţii, unde cu doi-trei lei (valoarea leului era cam cea de acum) puteai să zaci două ceasuri la o masă. Coboram de la bibliotecă în hol şi de îndată treceau un asistent sau lector pe lângă mine şi mă întrebau ce fac. Răspundeam că mai nimic, citesc prin sala de lectură. Hai cu mine, venea propunerea. Şi plecam la „cafine”. Alteori plecam peste două ore, când terminau ei seminariile sau cursurile.

Ca să nu las impresia că beau mereu pe buzunarul lor, aveam şi eu, ascunsă în carnetul de student, o hârtie de o sută de lei. La un moment dat, fiind invitat pentru a zecea oară de profesorul Cruceru, îi spun:

-       Domnule profesor, merg cu dumneavoastră, dar acum plătesc eu.

-       Sigur că plăteşti, că doar n-o să plătesc eu tot timpul...(nu scăpasem de ce-mi era teamă, aveam dreptate că nu e în regulă să plătească tot alţii!)

-       Atunci mergem, că nu am nici-o treabă.

-       Nu ai tu, dar am eu, du-te la sala de lectură şi cobori peste două ore, când termin seminarul la grupa a treia.  

Când să plătim cafeaua şi ce mai băusem acolo, constat că plătise domnul Cruceru.

-       Domnule profesor, a fost vorba că plătesc eu...

-       Plăteşti data viitoare, că n-o să te ţin eu pe băutură.

Scena s-a mai repetat de vreo zece ori, uneori plătea pe ascuns. Sau poate făcea semn ospătarilor să nu ia bani de la mine, că încercasem şi să plătesc eu înaintea lui, de îndată ce eram serviţi. În sfârşit, o dată îi spun clar: jur că nu mai merg, dacă nu mă lăsaţi să plătesc, uite, am bani, am o sută de lei spedcial păstrată pentru asta. Bine, zice Cruceru, dacă ai bani, plăteşti, aşa facem! Bem cafeaua, bem coniacul, îl rog să cheme chelnerul.

-       De  ce să vină chelnerul?, se miră Cruceru.

-       Ca să plătesc.

-       Am plătit eu când am fost la toaletă...

-       Mi-aţi promis, de ce nu vă ţineţi de cuvânt? Gata, îmi pare rău, dar nu mai ies cu dumneavoastă la cafea, jur!

-       Oltene, zice el, te credeam băiat deştept, dar văd că nu e nimic de capul tău...(oltean era şi el!)

-       De ce? Că nu vreţi dumneavoastră să fiu deştept?

-       Că nu înţelegi că nu te pot lăsa să plăteşti...

-       Ce să înţeleg?

-       Păi dacă eu te las să plăteşti, te vede cineva care ne cunoaşte...

-       Şi ce dacă?

-       Cum îmi stă mie să-mi plătească studenţii băutura?

-       Aţi plătit de atâtea ori...

-       Cine vede, nu ştie asta. Ştie doar ce vede: Cruceru cu un student la masă şi plătea studentul...

-       Asta însemnă că eu nu voi plăti niciodată?

-       Ba da, cum să  nu plăteşti? Doar n-o să te ţin pe băutură toată viaţa...

-       Când o să plătesc?

-       Când o să ai leafă mai mare decât mine!...

Peste vreo cincisprezece ani eram la restaurantul Bulevard, vis–a -vis de Casa Centrală a Armatei. E vorba Grad Hotel du Boulevard, care apare la sfârşitul schiţei lui I.L. Caragiale „Domnu Goe”. Ajunşi la gara de Nord, se comandă „La bulivar, birjar la bulivar!”. Nu e vorba de bulevardul-stradă, ci de hotel, acolo cereau să fie duse damele lui Goe, pentru a fi cazate...

Eram într-o echipă de zile mari, nu mai ţin minte ce ne adunase acolo: academicianul Ion Coteanu, lingvist şi stilist, profesorul Al. Piru şi Constantin Cruceru, devenit şi el conferenţiar. Putea să lipsească Martie din post? Evident, nu. Martie eram eu. De data asta s-a mâncat ca la carte, s-a băut. S-a glumit, s-a bârfit.

-       Domnule profesor, mă adresez eu lui Costică Cruceru, sponsorul meu din studenţie, care era acum în stânga mea, am auzit că v-au numit conferenţiar.

-       Şi ce dacă, poate crezi că sunt mai deştept decât pe vremea când eram lector?

-       Nu, zic, tot timpul aţi fost deştept, că vă cunosc de mult... Ce leafă are un conferenţiar?

-       Ce te interesează pe tine?

-       Să ştiu şi eu cât aş fi câştigat dacă mă oprea partidul la facultate.

-       Am 3.400 de lei pe lună, nu e mult.

-       Aţi încurcat-o!

-       De ce, mie îmi ajung...

-       Vă aştept de douăzeci de ani să aveţi leafă mai mică decât mine! Eu am 3.800.

-       Dar ce eşti tu, de ai aşa leafă mare?

-       Redactor şef de rubrică la televiziune.

-       Vă plăteşte bine partidul...

-       Nu schimbaţi vorba: a sosit vremea să plătesc eu, aşa a fost înţelegerea...

Nu ţinea minte ce a zis sau poate s-a prefăcut. Le-am spus şi celorlaţi comeseni vechea noastră înţelegere.

-       Atunci mai bem un coniac, a propus Al. Piru, cu vocea lui guturală, şi plăteşte domnul Anghel.

-       Plătesc, am zis, dar vă invit la mine acasă unde am o stică de whisky.

Zis şi făcut. Ne-am urcat într-un taxi şi am ajuns în strada Ştefan Mihăileanu, unde locuiam pe atunci. Din nou amintiri şi anegdote. Al. Piru era inepuizabil.

Cam acesta era genul de viaţă pe care-l agream: mai puţină băutură, dar multă vorbărie. Poveşti, istorioare, întâmplări, bârfe, glume. Erau hrana mea de viitor scriitor. Nu o făseam intenţionat, probabil funcţiona instinctul.

Dar S. Stainer,  ori nu avea ce să spună, ori considera că nu merit să-şi răcească gura cu mine. Cel mai plauzibil ar fi că avea alte treburi. Nu ştiu ce, dar nu eram interesat de ce nu vor oamenii să se ştie. Într-o zi, însă, nici nu a intrat Stainer pe coridorul redacţiei că a şi început să înjure. Înjura tare şi de unul singur, încât am ieşit cu toţii din birouri. Printre injurii şi înjurături cu numele tuturor patriarhilor şi profeţilor din Vechiul Testament se desluşea şi numele Brunea Fox. A vorbit ce-a vorbit Stainer cu H. Dona şi acesta l-a calmat, trimiţându-l în birou.

Într-o oră am aflat şi eu necazul fotoreporterului Stainer. O păţise în drum spre redacţie. Mi-a povestit Mihai Mârza. Circuitul trebuie să fi fost următorul: Stainer a povestit lui Dona, Dona lui Mandric, Mandric lui Vasiliu, acesta lui Mârza. Hop şi eu, Martie din Post!

Cică, Stainer era gata gata să intre la Casa Scânteii, dar prin dreptul intrării de la Agerpres, unde erau strânşi mai mulţi oameni, l-a zărit şi pe Brunea Fox. Acesta, deşi nu mai scrisese nimic de zeci de ani, era o vedetă în lumea jurnaliştilor. Şi un mit. Cum scrisese el în perioada dinainte de răboi, despre leproşi, defavorizaţii sorţii, persecutaţii şi revoltaţii lumii poate am fi vrut şi noi să scriem, dar nu ne dădea nimeni voie. Eu, de pildă, propusesem lui Eugen Mandric, binefăcătorul meu, să fac un reportaj cu Geo Bogza, cum se plimbă el pe stradă, amintiri de când era prieten cu Brunea Fox, cum făceau ei reviste etc., dar şeful m-a trimis la plimbare. Despre Felix Brunea Fox, pe numele lui adevărat Filip Brauner, învăţasem la facultate, cu reportajele lui senzaţionale: „Cinci zile printre leproşi”, “Omul care l-a văzut pe Dumnezeu”, “Trustul cerşetorilor”.

Schimbasem şi eu câteva vorbe cu el. Acum regret că nu l-am cunoscut mai bine, dar e sigur că el nu prea avea ce să vorbească cu mine, un biet absolvent de facultate. Exista printre mulţi dintre “foşti” sau “bătrâni” idea că noi nu prea ştim pe ce lume trăim. Dar nici ei nu prea voiau să ne lămurească sau nu aveam curajul să o facă.

Chiar dacă abia îmi răspundea la salut (era posibil şi să nu mă vadă, că era înalt şi nu purta ochelari), eu tot îl salutam când treceam pe lângă el.

Ceea ce făcuse şi S. Stainer, văzându-l pe Brunea Fox în grupul din faţa Agerpresului. Lui, Brunea Fox nu doar că i-a răspuns la salut, dar a şi strigat după el:

-       Tinere, tinere…

-        Da, tovarăşe Brunea, a răspuns Stainer, făcând câţiva paşi înapoi, să nu-l obosească pe bătrân şi să nu se depărteze acesta prea mult de grup, spuneţi.

-       Eu te cunosc pe dumneta…

-       Sigur, confirm Stainer, sunt…

-       Taci, nu-mi spune, te rog, lasă-mă să-mi amintesc… Eşti tipul care ne-a zugrăvit apartamentul…

-       Nu, răspunde, Stainer îmbufnat.

-       A, da, mi-am amintit, aduci sifoane soţiei mele…

-       Nu, domnule, ce sifoane?

-       Gata ştiu, îşi revine Brunea Fox, ne-ai reparat caloriferele acum un an…

-       Sunt…

-       Nu, nu-mi spune. E în regulă, eşti poştaşul.

Enervat, Stainer se hotărăşte să plece şi-şi ia tălpăşiţa. După câţiva paşi se aude strigat:

-       Stainer, Stainer, mi-am amintit cum te cheamă. Să ştii că faci fotografii mai bune ca Iarovici!

În final, se spunea că Dona a vrut să-i explice că Bruinea Fox a glumit, dar Stainer nu s-a lăsat convins şi a susţunut până la capăt că Brunea şi-a bătut joc de el. Geo Bogza, colegul de generaţie al lui Fox, îl numea pe acesta “prinţul reportajului”. Până a ieşit la pensie sau a plecat din ţară, Stainer din “Sclerozatul ăla” nu l-a scos.