4. INGERI SUB ACOPERIRE

Ciorbă de burtă cu înjurături

Mă cheamă şeful de secţie de urgenţă la el în birou:

-       Băieţică, dă-mi trei sute de lei...

De ceva timp nu mai îmi zicea „Oltene”, ci „Băieţică”! Se luase după bătrâna lui mamă, o moldoveancă tare bună la suflet. Locuia cu Mihai Mârza şi soţia lui într-un apartament splendid de pe Bulevardul 6 Martie, fost şi actual Regina Elisabeta. Era cam vis-a-vis de Facultatea de Drept, acum e Bulevardul Mihail Kogălniceanu. Totul se schimbă în Bucureştiul ăsta, dar nimic nu se transformă. De când sunt eu locuitor al  Capitalei (circa o juma de secol), se repară. Se fac şanţuri, se bagă ţevi, se astupă gropi care se dezvelesc singure în câteva zile. Acum vreo zece ani era să mor.

Lucrasem toată ziua la calculator (că aşa sunt eu: când stau, uit să mă apuc de treabă, iar când mă apuc de ceva, uit să mai gândesc). Nu scap de insistenţele soţiei şi ies să mă plimb puţin pe stradă. Merg până la intersecţie, traversez regulamentar pe verde, chiar dacă nu prea mai era nimeni pe Bulevardul Unirii, şi pornesc voiniceşte cu mâinele fluturând, ca aşa învăţasem de la un redactor de la Flacără, tot evreu, care semna V. Niţescu: „degeaba mergi pe stradă sau prin parcuri, dacă nu păstrezi ritmul!” Precum vedeţi, de la evreii de la revista Flacăra am învăţat numai lucruri bune, ei chiar mi-au dat mai multe sfaturi, dar eu oltean căpos şi mai evreu de cât ei, nu am fost receptiv la toate.

Cum eram-sunt eu „mai evreu” (scuzaţi rima eu-evreu)? E simplu. De două ori eram–sunt mai evreu decat ei. O dată că Oltenia a fost „împoporată” (cum ar zice A.D. Xenopol) de romani, dar romanii care au rămas la Băileşti au fost recrutaţi în principal din Palestina. A doua oară, pentru că părinţii mei au fost adventişti de ziua a şaptea şi se raportează la Legea celor zece porunci citită evreilor de Moise personal, mai abitir decât rabinii de la Ierusalim. Lămurit? Pe când eram rector la Institutul Teologic Adventis, profesorul Ioan Bubaciu de la Institutul Teologic Baptist a considerat că este cazul să mă convertească și s-a apucat să-mi explice că adventiștii greșesc păzind sâmbăta și nu duminica. Eu nu m-am luat în gură cu el din două motive. Primul: știam că nu-l pot convinge la vârsta lui să-și schimbe opiniile.  Doi: tocmai mergeam spre Cericam, la Institut, el făcând parte din comisia pentru examenul de absolvire și deci nu se făcea să-l enervez. Dar el s-a enervat și fără să-l contrazic, că nu-i dădeam prilejul să-mi țină predica și a trecut direct la concluzii: voi adventiștii sunt evrei! Nu știu dacă sunt toți, dar eu sunt urmașul lui Avraam, așa a zis Apostolul Pavel!

Nu am reuşit să ţin mult timp ritmul plimbării pe Bulevardul Unirii că după vreo zece paşi m-am prăbuşit instantaneu. Călcasem într-o groapă de canal, căruia metalurgiştii lui Petre Roman (cel care a zis că a a moştenit de la Ceauşescu o grămadă de fiare vechi - adică asta era industria românească - şi orice metal trebuia colectat şi trimis peste hotare) îi luaseră capacul. Faptul că-mi amintisem de sfatul lui V. Niţescu a fost salvator, fiindcă doar cu un minut mai înainte mersesem cu mâinile la spate, ca boierii olteni. Dar fluturând din mâini, braţele mi-au rămas afară şi m-am proptit instinctiv în coate, neducându-mă în hăul de sub mine. Primul gând de după şoc a fost să mă lămuresc dacă sunt întreg. Cap aveam, dovadă că gândeam, mâini aveam, fiindcă altfel nu puteam să stau agăţat de cercul acela care mă tăia sub braţ. Fund şi picioare aveam, le simţeam cum trag de mine în jos, respectând legea gravitaţiei.

În jur nici ţipenie de om. Atunci mi-am ridicat puţin capul în sus şi am văzut cerul. „Doamne, am zis în şoaptă, mulţumesc că m-ai salvat!” Simţeam ceva fierbinţeală pe la subţiori şi pe pulpele picioarelor, dar era bine. Am reuşit să mă sprijin voiniceşte în coate şi mi-am scos superbul trup la suprafaţă. M-am tăvălit câţiva metri pe trotuar şi am ajuns la o postată de iarbă. M-am întins cu faţa în sus, am mai mulţumit o dată lui Dumnezeu că şi-a trimis îngerii să mă ia pe aripa lor şi, în sfârşit, m-am ridicat. Am ajuns acasă. Nu aveam nimic rupt, nu curgea sânge, decât piele era julită, doar ce se frecase de circonferinţa golului.

M-am liniştit, asistat de soţie (doar aţi văzut ce versuri sensibile scria poeta Eugenia Miulescu), mi-a făcut un ceai, m-a mângâiat pe fruntea foarte lată din cauza cheliei şi am adormit. Dimineaţa, de cum s-a luminat de ziuă, m-am dus la locul crimei:  groapa de canal avea vreo trei metri adâncime, iar pe una din laturi avea nişte trepte de metal, un fel de scări pe care să poată coborî în linişte salariaţii lui Crin Halaicu, Viorel Lis, Traian Băsescu, Sorin Oprescu şi alţi viitori primari-gospodari citadini care nu pot dormi de grija bucureştenilor.

Acum dacă tot am ieşit din groapă, să ne întoarcem la Mihai Mârza că-i crapă buza după trei sute de lei.

-       Nu am, domnul Mârza, nu am, vă dau când luăm leafa, acum nu am.

-       Cere-i soacră-ti!

-       Nu are nici ea!

Soacră-mea avea nişte bani la păstrare, proveniţi din vânzarea unei motociclete Simson cu ataj a socrului meu, dar nu mai voia să-mi dea din ei, fiindcă Mârza restituia banii, dar cu întârziere, nu la data promisă, iar biata de ea avea insomnii că nu-i mai vede, iar bărbatu-său îi ceruse să nu se atiungă de banii de înmormântatre, că o omoară!

-       Dă fuga acasă, mă îndeamnă Mârza, că e urgenţă mare.

-       N-o crăpa pământul până mâine, dau eu o soluţie, în speranţa că poate o conving seara pe mamaia să mai umble la banii de sub saltea...

-       Băieţică, tu eşti surd?, ţipă Mârza la mine, nu auzi că într-o oră trebuie să depun banii de cotizaţie la partid şi m-au sunat ăia de la raion?

Nu auzisem, că nu-mi spusese. Deci Mârza, care era secretarul organizaţiei de bază şi strângea cotizaţia, se împrumutase din fondurile tovarăşului Ceauşescu. Problema mă depăşea, drept care m-am retras tiptil din birou.

Peste vreo două ore, uşa de la biroul în care lucram cu Hetco şi Timbus se deschide la perete. Faţa lui Mârza, şeful nostru, lucea ca  Luceafărul de dimineaţă, era tot numai zâmbet:

-       Să nu dea naiba să plecaţi înainte de ora trei din redacţie, că nu va fi bine de voi!

-       De ce, ce s-a întâmplat?, întreabă Timbus, cel mai aproape de vârsta lui Mârza, deci mai curajos.

-       Mergem la restaurant! Sunteţi invitaţii mei.

După ce pleacă, mă lămuresc că Mârza ceruse bani şi de la Timbus şi de la Hetco, dar nici ei nu avuseseră să-l împrumute. Mă duc repede după Mârza:

-       Aţi făcut rost de bani?

-       Desigur, răspunde el mândru, mirat de întrebarea mea stupidă. Am împrumutat de la cineva, nu trebuie să ştii tu. Mai iau de la el din când în când, dar e dobânda mare...

-       Cât aţi luat?

-       O mie...

-       De ce nu aţi cerut trei sute, cât aveaţi nevoie?

-       Băieţică, eu sunt om serios, nu pot împrumuta câteva sute! Râde lumea de mine.

-       Şi acum, dacă tot aţi împrumutat, trebuie să-i bem?

-    Nu pe toţi. Mai şi mâncăm, mai şi opresc să fac pe urmă nişte cumpărături pentru acasă...

            Am plecaţi toți cu un taxi la un restaurant din  Pasajul Telefoanelor. Era o zahana specializată în ciorbă de burtă. Mai fusesem acolo, uneori în aceeaşi formaţie. Se începea cu nişte ”prostioare” pe un platou, cu măsline, ficăţei, etc. Ştia Mârza ce să comande. Apoi urma ciorba de burtă. Eu nu mâncasem niciodată, ceream altă ciorbă sau săream peste ea. Nu sunt gurmand. Probabil fiindcă nu am miros. Aşa m-am născut. Parafrazând interlocutoarea unui Imperatore, zeii nu pot să dea şi geniu şi miros! Ha, ha!

Acum Mihai Mârza insista să mănânc. Deşi am protestat, a comandat şi pentru mine. Când a venit chelnerul şi mi-a aşezat-o în faţă, am împins-o discret într-o parte. Mârza cu ochii pe mine:

-       Acum o mănânci!

-       V-am spus că NU o mănânc, ştiţi asta.

-       Guşti puţin şi dacă nu-ţi place o laşi.

-       Nu gust!

Întinde mâna, ia lingura mea, mestecă în farfurie, şi apropie lingura de gura mea.

Ceilalţi doi asistă la scenă.

-       Băieţică, zice Mârza, ia şi gustă că te bat.

-       Nu iau.

-       Ia în aia mă-ti că-ţi torn ciorba-n cap. Doar gustă!

Am gustat. De atunci ciorba de burtă e mâncarea mea preferată. La zahanaua aceea de mai bine de un secol se făcea ciorbă de burtă bună. Sper să fie la fel şi acum la fel de bună.

Cum devii milionar din explicaţii

Printre redactorii despre care nu puteai spune pe ce şi de ce primesc salariu se găsea şi V. Savin. Era genul de om pe care nu-l auzeai când vine şi când pleacă. De statură obişnuită, nu avea nimic prin care să-l deosebeşti din o sută de oameni. Pe mine nu mă dădea grija afară din casă pentru altul, cum nu mă dă nici acum, dar recunoasc că-mi face plăcere să ştiu cu cine merg pe stradă, ce colegi am şi cum le (mai) cheamă pe femeile de care am fost îndrăgostit. Şi mă trezesc întrebând pe Mihai Mârza ce face Savin. Adică el la ce secţie este şi ce specialitate are, s-a pregătit în inginerie, economie, ştiinţe exacte sau umanioare.

-       E de meserie Sfântul Aşteaptă, îmi zice Mihai Mârza.

-       Nu pricep...

-       Nici nu ai cum pricepe.

-       De ce, aşa de tâmpit sunt?

-       Nu eşti chiar aşa de tâmpit, dar tu nu ai ce să aştepţi.

-       Cum nu am, domnule Mârza?

-       Ce aştepţi tu, Băieţică?

-       Păi aştept să se facă ora trei şi s-o întindem la o cafea sau la o bere.

-       Asta aşteaptă orice prost.

Începusem să-mi dau seamă că lecţiile de materialism-ştiinţific nu mă dotaseră cu o gândire dialectică. Apropo de materialism-ştiinţific, am constatat mai zilele trecute văzându-mi diploma de maturitate (bacalaureat) că am susţinut examen  de absolvire a liceului şi la materialism ştiinţific şi am luat nota opt, ceea ce înseamnă că profesorii aveau ordin ca la această disciplină să fie îngăduitori.

Nu ştiu în ce clasă se făcea această materie, dar ţin minte că m-a scos profesorul la tablă şi că am ştiut bine lecţia, iar el mi-a dat o notă mică, probabil cinci. Profesorul era din Băileşti, iar după logica mea şi a colegilor mei, cei din orăşelul nostru trebuiau să fie mai îngăduitori, nu să ne chinuie ca pe hoţii de cai. Păi de-aia ştiam noi unde locuiesc, ai cui sunt şi cum le arată gospodăria, să se uite urât la noi cum făceau veneticii ăia pripăşiţi pe moşia noastră care aparţinuse lui Matei Basarab? Ei, mare comedie! Iar profesorul Tică Mălin, după ce mă făcuse să tremur de emoţie în faţa lui, mai mă şi neîndreptăţise, la o disciăplină care vorbea de chestii de-astea mai speciale decât discuţiile de la buza şeanţului, cu nişte vorbe greu de pronunţat şi reţinut: contradicţie, antiteză, dialectică, cantianism, plusvaloare şi antidiuringul lui mă-sa!

Supărat, cum a sunat de ieşire, am şi intrat pe terenul de fotbal din curtea şcolii să mă răzbun pe minge. Tovarăşu profesor Mălin nu avea ce face, cred (că nu ştiam eu pe vremea aceea cum e cu fereastra în orar), astfel că făcea galerie pe lângă cele două echipe. La un moment dat, ajunge mingea la mine, dau puţin în ea, mai mă împiedic o dată, o ajung din nou şi reuşesc să scap de ea, dând-o la întâmplare, spre disperarea profesorului care striga la mine să o pasez nu ştiu cărui coechipier liber în acea clipă, pe care eu nu-l văzusem. E corect din partea mea să spun că  nu am fost bun la nici-un sport şi singura şeansă de a face parte dintr-o echipă de fotbal sau de volei era să organizez eu jocul. Pe post de portar parcă dădeam ceva rezultate, că mă aruncam fără frică spre minge, fără să mă gândesc că-mi julesc coatele sau genunchii. Am încercat şi puţin box, la clubul sportiv „Voinţa”, până mi-a dat un rival un pumn în burtă, sub centură, de am simţit că mă transform în semnul întrebării şi-mi ajunge nasul la buric. Mitică Florescu, antrenorul căruia noi îi spuneam Mitică Chiorul din pricina unui defect pe care el îl punea pe seama boxului, zisese despre mine că aş fi foarte bun în apărare. Atunci nu l-am crezut, dar acum cred ca a intuit el ceva, că am constatat că nu-mi place să mă iau de oameni, dar dacă mă calcă ei pe bombeu, nu mai scapă de gura mea. Ca în „M-a făcut mama oltean”, unde se zice:

 „Cin-se ia cu mine rău

Să-l ferească Dumnezeu

Că sunt şearpe de dudău

De-l galbin şi muşcă rău!”

(Îmi fac şi eu curaj, ca ăla care merge  prin pădure, tremură şi strigă de frică: te văd, te văd!)

Văzând Tică Mălin că nu am ţinut seamă de indicaţiile lui preţioase de pe margine, acum, când nu mai aveam mingea la picior, mă întreabă calm:

-       De ce nu ai pasat, mă, lui Gicu, nu ai văzut că era liber lângă poarta adversă?

-       Cu dumneavoastră - zic eu, clar şi răspicat - nu vorbesc!

-       Ce zici, mă?, se miră profesorul Mălin de parcă mi-ar fi crescut un coif în frunte.

-       Ce aţi auzit, cu dumneavoastră nu vorbesc?

-       Cum adică nu vorbeşti TU cu mine, se miră Mălin, mai moderat, ia vino mai aproape să stăm de vorbă

-       Vin, dar dacă vin ce? Tot nu vorbesc.

-       De ce, mă? continuă Mălin să se mire de ce-i aud urechile.

-       Că mi-aţi dat nota cinci. Nu sunteţi cinstit! Spuneţi drept, cu frică de Dumnezeu, de cinci am răspuns eu? (După cum vedeţi, de mic am apelat la dreptatea divină!)

Mălin întinde mâna şi mă ia prieteneşte de după umăr şi mă trage mai departe de grupul de copii care făceau galerie. Îmi şopteşte printre dinţi:

-       Mai taci dracului din gură! După ce că eşti copil de adventist şi ar trebui să te ţin numai în doi, tot tu te superi?

Cu toată susţinerea profesorului Mălin, tot m-au lăsat repetent şi a trebuit să fac liceul la fără frecvenţă şi la seral. Că, vorba lui Toma Caragiu, aşa e în tenis!... Peste decenii, am avut o studentă pe care o chema Mălin. O întreb de unde este și-mi spune că e  de la Craiova. Și tatăl? Tot de la Craiova. Și bunicul tău? De la Băilești! Păi spune așa, nu mă ameți!... I-am dat nota zece. Așa sunt eu, darnic!

Cert este faptul că niciodată nu am ştiut cui să pasez, Mălin avea dreptate să mă certe. Dar nici să aştept prea mult nu am învăţat, astfel că îl întreb pe Mihai Mârza ce să aştept ca să fiu şi eu în rândul lumii.

-       Hai, domnu Mârza, că nu mă prind, spuneti dumneavoastră, ce aşteaptă Savin?

-       Să termine fiică-sa facultatea.

-       Ce facultate?

-       Medicina, asta facultate, nu ca a ta.

-       Dar ce are facultatea mea?

-       Nu poţi trăi cu ea bine în Israel. Și nici în America. Vili o să plece cu fiică-sa în Israel şi de acolo în America.

-       Nu e rău, zic eu. Dar e adevărat sau e bârfă?

-        E adevărat, mi-a spus Mandric că de-aia îi respinge prostiile alea. Şi i le respinge si Dona.

-       Ce materiale? Că m-am uitat în colecţia de la „Documentare” şi nu prea am văzut nimic scris de el.

-       El nu scrie...

-       De ce?

-       Că nu ştie.

-       Cum nu ştie? Atunci cum a ajuns ziarist?

-       Nu e bine să ştii, că eşti mic.

Materialele produse de V. Savin erau explicaţii de un rând, cel mult două, la nişte fotografii pe care le lua oficial de la fototeca Agerpres. Erau poze din realitatea economică românească. Savin alegea fotografiile, le nota numărul de pe verso pe un formular, a doua zi le ridica de la Agerpres, apoi le preda secretarului general de redacţie însoţite de explicaţii. Explicaţiile sunau cam aşa: Spre soare. Încă un bloc. Tractorul ară. A răsărit soarele în câmp. E vremea roadelor.

La una din şedinţe, Savin cere cuvântul. I se dă, că doar era democraţie. Scoate dintr-o geantă un teanc de fotografii cu explicaţiile aferente scrise fiecare pe o coală de hârtie (lucru necesar fiindcă fotografiile mergeau la zincografie, iar explicaţiile la linotip, pe alt etaj al Combinatului poligrafic). Vreo două explicaţii îi cad la piciorele, agrafele nu fac casă bună cu hârtia fotografică şi coala de hîrtie, prima alunecă. Savin se apleacă tacticos în câteva rânduri. Eu nu mă abţin la a treia încercare şi izbucnesc în râs, Savin îmi atrage atenţia că nu e de râs, suntem în şedinţă de muncă, nu la distracţie, munca e sfântă. În sfârşit, îşi mai aşează o dată ochelarii pe nas, tuşeşte sec şi decretează:

-       Tovarăşe Mandric şi tovarăşe Dona! Să ştiţi că eu notez tot. În ultimele două luni mi-aţi respins 86 de materiale!

-       Şe materiale ai scris tu, Savine, în viaţa ta?, întreabă Mandric distrat.

-       Materialele de reviste. Să nu ne luăm de amănunte. Vreau să vă spun la amândoi. Eu continui să scriu. Şi nu o să aveţi voi timp să respingeţi cât scriu eu.

Aşa a fost. Totul e bine când sfârşeşte cu bine, a zis un englez ştiitor în ale scrisului, dar care a murit sărac, se pare. Fata lui Savin a fost cuminte şi a terminat facultatea. Nu ştiu unde au emigrat. Peste câţiva ani s-a zvonit că Savin e în Statele Unite şi a devenit milionar.

-       Cum, domnule, mă mir eu, nu cred. Nici nu ştia să scrie.

-       Uite aşa bine. Cu fotografiile şi explicaţiile.

Cică a strâns fotografiile cu bijuterii de prin dicţionare şi le-a reprodus într-o carte, cu explicaţiile prezente. După ce a vândut cartea, a editat alta, dar doar cu fotografiile bijuteriilor purtate de persoane celebre. A câştigat şi din acel album. Apoi a organizat o expoziţie cu bijuteriile cele mai valoroase şi a avut succes. În Europa a avut ghinion, că nişte hoţi au furat o bijuterie foarte valoroasă. Dar nu a sărăcit de loc, că era asigurată marfa la o cifră enormă.

Abia atunci am priceput că Tata Costea Anghel, zis Boboc, bunicul meu patern, a fost cam sărac cu duhul. Lui i-a luat comunismul doi cai şi nu avusese grijă să-i asigure...