14. INGERI SUB ACOPERIRE

Ați răbtat de foame la Roma, ajutați un poet!

Mătușa mă întreținea, dar se apropiau examenele, iar eu deși mă duceam la seminariile unei anume grupe, nu apăream pe nici-un catalog. Interesându-mă am aflat neașteptata veste: rectoratul nu acceptase transferul. Deci Clujul scăpase de mine, dar nu mă voia Bucureștiul. Tot așteptând pe la ușile decanului, prodecanului, rectorului, prorectorilor (am fost și la Al. Balaci, italienistul, în audiență) m-am lămurit în final: nu rectorul îmi poate da aprobarea, ci ministerul, fiindcă fiecare universitate are un număr de studenți și nu pot pleca toți de la una la alta, că ar sta cocoloș într-o parte, iar în altă parte ar bate vântul prin amfiteatre. Era logic, numai că nu ceruseră toți studenții de la Cluj să se transfere, ci doar eu. Mi s-a spus că așa este, dar ăsta e un amănunt, nu un principiu...

Ca să nu bat singur la poarta Ministerului învățământului m-am combinat cu vechiul meu prieten și conorășan (citește târgoveț!) Nelu Mănucu, student la Politehnică, despre care am mai spus că a trebuit să repete anul că nu-l trecea asistenta de limba rusă. Mănucu solicita o reexaminare sau poate o re-re-examinare (!), iar eu ceream aprobarea transferului. Nici vorbă să poți intra în minister, abia găseai loc pe trotuar, care era ocupat de profesori suplinitori, învățători ce solicitau transfer, fel de fel de oropsiți ai soartei - e tradiție de haos în domeniu, nu contează cine e ministru, ce-mi e Tandea mi-e și Mandea, cine ajunge acolo rezolvă problemele personale și ale găștii (pardon, partidului) care l-a trimis și tot așa când vine următorul, în vecii vecilor, sictir! E drept, toți vorbesc de reformă. Și au dreptate, fiind toți reformați (”reformați”, înainte de venirea bolșevicilor la putere, erau cei respinși la armată din cauza defectelor). Eu și Nelu Mănucu stăteam pe trotuarul de vis-a-vis și râdeam ca proștii, era limpede că nu putem pătrunde în minister, dar nici în altă parte nu aveam unde să ne ducem că ne săturasem să frecăm pingelele pantofilor de trotuare.

Cred că râdeam frumos, că a venit o tânără să ne întrebe de ce râdem. Era și ea solicitantă, nu ne lua la rost, dar nu avea cu cine să stea de vorbă.

Eu am răspuns că așa vreau, iar Mănucu a zis că râde  ca să nu râd eu singur. Chiar așa s-a explicat:

-       Dacă râde Petrică ăsta, eu cum să nu râd, sunt mai prost decât el?

-       De câte zile stați pe aici?, s-a interesat fata. Era mai coaptă decât noi la obraz, dar și mai stăpână pe ea, ne trata cam de sus, deși noi eram pe bordură.

-       Să tot fie vreo două-trei, am răspuns eu, dar ăsta (adică Mănucu) știe mai bine că la ei la Politehnică se face matematică, el și când era la liceu știa să numere.

-       Bălan e înăuntru?, întreabă domnișoara, l-ați văzut voi când a intrat?

-       N-am văzut nici-un câine pe aici, poate Petrică să fi văzut...

-       Nu fiți nesimțiți! Vă întreb serios, cel puțin e înăuntru?

-       Cine, fată, întreabă Mănucu nervos, ce, eu mă uit după câinele tău?

-       Bălan e minstru, mă deșteptule!

-       A, zice Mănucu, pe la noi bălan se zice la câinele cu blana albă, adică bălană.

-       Bine, lasă șmecheria, ministru e înăuntru? Barem știm dacă iasă cineva și ne spune să nu mai așteptăm.

Am ridicat amândoi din umeri. Nu știu dacă Nelu Mănucu știa sau nu cum îl cheamă pe ministru, dar acum ne-a lămurit domnișoara: îl chema Ștefan Bălan și era profesor inginer la Politehnică (avea să conducă ministerul șase ani, apoi a devenit academician).

Domnișoara din fața noastă s-a prezentat pictorița Silvia Belunga, noi doar ne-am spus numele, că nu eram artiști.  Silvia dispare de lângă noi și o vedem la un moment dat vorbind cu milițienii care păzeau intrarea în curtea ministerului. Când s-a întors, în sfârșit, la noi era fericită.

-       Hai să mergem, că stăm degeaba!, a decretat ea. Aici stăm două săptămâni, nu primește pe nimeni ministru, că nu sunt probleme de competența lui, așa a zis. Dar am aflat la ce oră pleacă de aici.

-       Și ce câștigăm? Am zis eu, dacă îl așteptăm, crezi că iese pe aici? Iese prin curte și pleacă cu mașina, nu ne putem arunca înaintea mașinii.

-       Nu-l așteptăm aici, a zis Silvia, Ai dreptate că nu câștigăm nimic, dar mergem și-l așteptăm acasă.

-       Undeva în București pe dreapta, da?, întreabă Mănucu.

-       În București pe stânga te duci tu, eu și cu băiatul ăsta (adică eu, că spre mine se uita), îl așteptăm în fața casei, că am luat adresa de la șoferul lui care bea cafea cu milițianul. Mi-a dat întlnire și i-am promis că mă duc, mâine dacă pot. Dar nu voi putea...

-       Arată adresa, cere Mănucu.

-       Poftim, spune Silvia nervoasă și scoate dintr-o geantă un colț de ziar, aducând explicații suplimentare: e tocmai spre Vatra Luminoasă, o străduță cu vile. Strada Alunului.

-       Strada Alunului, o îngână Mănucu, să vezi ce te alunesc eu dacă nu găsim strada și și-a bătut ăla joc de tine.

-       Nu s-a născut ăla care să-și bată joc de mine, că eu sunt femeie în toată firea, am un copil de crescut. Am destule pe cap, nu-mi arde de prostiile tale.

-       Ne-am dus la o cofetătie de pe Bulevardul Magheru, apoi am luat un troleibuz și am ajuns în zonă. Era limpde că nu e falsă adresa: la poartă vilei cu numărul pe care îl căutam era o gheretă cu un milițian înăuntru. De cum ne-a văzut că staționăm a și venit să ne spună să circulăm. Ne-a arătata el locul unde putem aștepta. Se pare că avea experiență, fiindcă nu a rămas surprins când i-am explica că-l așteptăm pe tovarășul ministru. Silvia l-a întrebat dacă el crede că ministru va sta de vorba cu noi, iar el a confirmat că un minut-două, până intră în curte.

Tot așteptând, Silvia și-a prezentat curriculum vitae (nu se folosea procedeul la noi, dar strămoșii noștri romani îl aveau). Ne-a spus că are o fetiță de șase ani, că nu are soț, că e asistenta unui mare sculptor. Am spus și noi una-alta, eu spunând că scriu versuri, dar în ultimul timp nu prea...

-       Cât de mare e sculptorul?, a fost curios Mănucu.

-       Tu să taci din gură că ești un nenorocit de inginer, și dacă-ți spun că maestru meu a studiat cu Ettore Ferrari și apoi cu celebrul Antoine Bourdelle, tot n-ai auzit de ei... Vorbesc pentru el, că e poet și e mai în vârstă...

-       Chiar așa, Mănucule, am prins eu curaj, ia să-mi spui nene, că am trei luni mai mult.

Un strop de adevăr intuise Silvia, în sensul că eu petrecusem ceva timp în preajma unui pictor din Băilești, Gigi Miloș, care părea din altă lume - și ca înfățișare și ca îmbrăcăminte. Era așa de ieșit din comun, încât tovarășii care se ocupau cu educație la Sfatul Popular și la Partid făcuseră o caricatură enormă cu el (ulei pe tablă galvanizată) și o expuseseră pe un gard al Parcului Popular, cu inscripția, sus: AȘA NU. Adică tineretul din Băilești să nu poarte părul lung și pantaloni strâmți jos, la manșetă, că asta e malagambist. Peste ani am aflat că adjectivul acesta odios în urma căruia milițienii puteau să-ți taie fainele pe stadă sau să te tundă în primul gang (Ilici patronând asemenea acțiuni, fiind Ministru Tineretului) provenea de la un muzician, Sergiu Malagamba, ajuns dirijor la Teatrul de estradă Constantin Tănase de pe Calea Victoriei. Pentru că se îmbrăca fistichiu, Sergiu Malagamba a făcut închisoare sub regimul lui Antonescu, iar sub comuniști au făcut alți tineri închisoare fiindcă nu se îmbrăcau ca toți oamenii în haine vechi și ponosite, imitându-l. Malagmba începuse să cânte la violonce, apoi a cântat la tobe, ajungând chiar la Paris cu orchestra lui. Printre melodiile compuse de el una îmi era foarte dragă: ”Cu tine nu pot să mă cert”!, interpretată de Margareta Pâslaru. Un fel de malagambist am fost și eu în adolescență, că voiam să epatez. Vara umblam în costum și cu cravată la gât, dar încălțat cu papuci de plajă: două bentițe și o talpă. Când nu purtam cravată, purtam eșarfă de mătase. O vreme am umblat tuns la zero, dar cu mustață, iar altădată cu părul intrat în ochi. În studenție am fost potolit, îmi făcusem poftele în adolescență.

Când am văzut mașina venind, am lăsat-o să ajungă în fața casei și am alergat spre ministru. Era un domn elegant, cu fața rotundă, cu părul grizonat. Nu ne-a zâmbit, nu ne-a certat, dar nici nu ne-a oprit cererile. Dar ne-a asculta. Întâi Silvia. I-a spus ministrullui că a rămas repetentă de două ori, dar ea a avut o fetiță de crescut, iar la facultatea de Arte plastice, i se spune că... și nu vor să știee că... Ministru a spus că rezolvarea cazului e de competența rectorului. Aceeași placă de patefon cu aceeași melodie a pus-o și la studentul Mănucu Ion și, ceea ce nu era corect, că trei e număr magic, și la studentul la Anghel Petre. Cum s-ar zice în folclorul românesc, comform culegerii „Proverbele Românilor” de Iuliu A. Zanne (titlul e lung, nu stau acum să citez ediția princeps): „na-ți-o frântă, că ți-am dres-o!”

Toți eram cu moralul la pământ, iar dacă ar fi exisat cabinete de psihologie ar fi trebuit să ne îndreptăm cu pași repezi spre consultații. Auzind Silvia care e problema mea și că am nevoie de un simplu transfer la Universitat, mi-a promis pe loc că-mi rezolvă ea cazul. Nu mă lăsam entuziasmat de optimismul ei debordant, dar o ascultam, că nu-mi cerea bani.

-       Te ajut, că pot, mi-a explicat ea, că eu sunt femeie în toată firea, aș putea să-ți fiu mamă (abera, nu cred că avea mai mult de șapte-opt ani mai mult decât mine), să nu crezi că mă dau la tine, sunt destui bărbați care m-ar plăti să se culce cu mine, dar nu-mi trebuie, am o fetiță de crescut, dar dacă pot să fac un bine, îl fac și la revedere.

-       Fă-l!, zic eu, cine te oprește?

-       Ia notează numărul meu de telefon...

-       Spune!, zic eu pregătit să-l scriu pe cererea pregătită pentru tovarășul ministru și care era acum mototolită bine, împăturită în patru ți băgată în buzunarul de la spate.

-       Tu nua i și tu o agendă cum au toți oamenii?

-       Ce agendă?

-       Agendă cu adrese și cu numere de telefon...

-       Nu-mi trebuie, mătușa la care stau eu nu are telefon.

-       Așa nu merge, lasă că îți voi cumpăra eu o agendă.

M-a convins să ne întâlnim a doua zi pe scările Facultății de Drept, unde era rectoratul. A pretins să nu întârzii nici un minut, că ea nu are timp de așteptat și să vin cu o cerere scrisă frumos și băgată într-un dosar. Ea urma să vină cu o scrisoare de la sculptorul Mihai Onofrei, care fusese profesor la Arte Plastice și, susținea ea, fost coleg de liceu cu Gheorghe Mihoc, rectorul universității bucureștene (cred că se chema Universitatea C.I. Parhon). A doua zi a venit cu scrisoarea, dar nu mi-a dat s-o citesc, mi-a adus un element biografic în plus. Cei doi fuseseră colegi de liceu, ci la Roma locuiseră în același cămin, dormind chiar într-n pat amândoi - după sursele ei cele mai de necontestat. M-a întrebat unde e biroul rectorului, eu, care aveam experiență, am îndrumat-o, mi-a dat dispoziție să nu mă mișc din loc până nu vine ea și a plecat val vârtej spre ușa rectoratului. În mai puțin de cinci minute s-a întors cu hârtia semnată!

Precum știți, nu am fost de față, spun ce mi-a spus ea. A intrat la secretariat în mare grabă, a întrebat dacă rectorul e, secretara a întrebat cine este, ea, în timp ce se îndrepta spre ușă, a spus că e ceva urgent din partea profesorului Onofrei. Până să se desmeticeacă secretara, ea deschisese ușa și cu cererea în mână înainta spre rector minunându-se: „a zis maestru Onofrei că nu se poate cfa dumneavoastră care ați răbdat vde foame cu el pe malul Padului să nu lăsați un mare sdcriitor să învețe carte, c asta însemnnă un refuz de transfer...”

Profesorul Mihoc văzuse, presupun, multe nebune la viața lui și nu s-a impacientat, doar a întrebat-o ce-l roagă maestrul Onofrei, iar ea a răspuns, o semnătură pe hârtia asta! Rectorul a semnat, citind într-o fracțiune de secundă ultima propozițe a cererii, a întrebat ce mai face Mihai Onofrei, ea a răspuns că bine și cu aceeași viteză de fulger a trecut prin fața secretarelor care, susținea ea, acum erau trei, probabil să demonstreze că vigilența a fost totală, dar nu s-au putul opune taifunului. Cât era adevărat la amănunt nu mai eram interesat să descopăr, îmi era suficent că văzusem cu ochii mei hârtia semnată de rector: G. Mihoc. Destul de descifrabilă. Tot ea a dus hârtia la nu știu ce serviciu de la subsol, spunându-mi s-o aștept, plecând de lângă mine și revenind cu viteza alergătorilor de la olimpiade.

E rezolvat tot, a concluzionat ea într-un târziu, acum mergem la mătușă-ta să văd unde stai, să o cunosc și eu și să fiu sigur că nu m-am bătut degeaba pentru cineva care nu-și cunoaște interesul. Tu trebuie să te ții de carte, să nu te apuci de golănii, că Bucureștiul a înghițit mulți deștepți, mai ales ca tine, care se cred artiști. Băutura, asta vă mănâncă pe voi artiștii!

-       Nu ai spus că și tu ești artistă?

-       Sunt, dar nu beau, că am de crescut o fată, iar ea nu e oarecare fată, să fie clar.

-       Sunt convins!

-       E fata celui mai mare sculptor pe care l-a dat România, poate la fel de mare ca Brâncuși.

-       Hei, hei, vezi că exagerezi! Când e vorba de Brâncuși sar la bătaie. Că e oltean de-al meu.

-       Și tatăl fetei mele e tot oltean.

-       Cum îl cheamă? De unde este?

-       E sculptorul Gheorghe Anghel. deșteptule. Să nu-mi spui că e rudă cu tine, că te mănânc.

-       Nu mi-e rudă, dar aș vrea să fim rudă... Pe fată cum o cheamă?

-       Geta. Georgeta. Nu a vrut s-o recunoască. A zis că el nu e în stare să crească un copil. Bine, îl cresc eu. Știe toată lumea că e fata lui. Seamănă leit cu el, de la mine nu a luat nimic. I-am fost model. Are o statuie enormă cu formele mele. A numit-o „Silvia”. Normal, că eu sunt.

Văzusem și eu statuia Eminescu făcută de Gheorghe Anghel, care mă fascinase, dar dacă și restul era adevărat nu-mi puteam da seama. Din vorbă în vorbă, mergând pe jos, am ajuns în strada Liveni unde stătea mătușa mea. Nu reușisem să scap de Silvia în nici-un fel, indiferent ce motive invocam: voias să vadă pe mâinile cui stă soarta mea, cine se îngrijește de mine.

Cum a văzut-o pe Tanti Nuța a început să turuie: că ea e femeie serioasă, are un copil de crescut, e pictoriță talentată, care muncește, nu ca alții care trag două linii și gata, mari artiști. Că ea mi-a rezolvat problema cu transferul, ceea ce mătușa cerându-mi confirmarea, a și pupat-o pe obraji. Tanti intra în turul doi la muncă, era pe plecare, soțul ei având serviciu mai departe, era deja plecat. Am condus-o până la poartă (era o casă gen vagon, cu multe camere și o curte îngustă în față. Noi locuiam trei persoane într-o cameră și mai aveam jumătate dintr-un hol împărțit la două familii prin înălțarea unui paravan de placaj).

Tanti m-a întrebat dacă e adevărat că am intrat în normal cu transferul și dacă e adevărat că m-a ajutat ea, apoi a fost curioasă să știe cum am cunoscut-o pe „zuza asta”. De atunci, numele Silviei a devenit Zuza.

Întors în casă m-am așezat stingher pe un fotoliu care devenea seara patul meu, fiind extensibil. Zuza m-a întrebat dacă avem cafea. Nu aveam. Nici ceva de băut? Nici. I-am amintit că spusese că ea nu bea, dar a zis că un asemnea succes ca acela tocmai înregistrat de noi cu transferul merită udat. A început să-mi vorbească iarăși despre asemănarea fiicei ei cu Gheorghe Anghel (ea îl numea doar Anghel). Și am mai pronunțat câteva nume de pictori care îi fac cute, dar nu auzisem de ei.

-       Și dacă te plac pictorii ăia, de ce-i respingi?, am fost eu curios.

-       Că nu mă încurc cu oricine, am, o fată de crescut (nu prea înțelegeam legătura).

-       Dar cu maestrul tău cum te înțelegi? Sau e prea bătrân?

-       Ar vrea și el, dar acum nu mai încercă...

-       Bravo ție! Ești fată bună...

-       Nu sunt, că acum te sărut pe tine.

M-a îmbrățișat, m-a sărutat și m-a tras spre pat. A ieșit cum a vrut ea. Nu-mi trecuse prin cap că asta urmărea. Nu eram performant, simțeam asta, nu știu cum, de ce și nici de unde mi se trăgea. La un moment dat își tot plimba buzele pe pieptul meu de parcă voia să știe dacă am buricul la locul lui. Și alte părți ale corpului. I-am spus să stea cuminte și i-am dat ușor mâna la o parte. Tot timpul am recunoscut că eu sunt creația femeilor.

Ehei, de când sunt eu băiat de Dorobanți!

Curând am devenit un obișnuit al atelierului de sculptură al lui Mihai Onofrei, unde seara întâlneam fel de fel de lume. Atelierul era pe stada Andrei Mureșanu, care pornea din Piața Dorobanți, și fusese mai înainte al sculuptorului Cornel Medrea. Nu știu cine fusese primul proprietar, dar construcția era adecvată unei asemenea destinații: un perete de sticlă și multă lumină care venea de sus. Plafonul era foarte înalt. Toată strada era plină de vile frumoase și impunătoare, construite înainte de venirea comuniștilor. În una din vile, în care am intrat și eu cândva, locuise Mihai Ralea, iar acum locuia fiica ei, Catinca Ralea, și soțul ei, actorul Emanuel Petruț. Bineînțeles că Zuza m-a introdus în vilă. Scopul era să cunosc o doamnă distinsă. Ea a zis că o voi cunoaște pe doamna Ralea, dar nu sunt convins că era chiar doamnea Ralea, că atunci când i-am spus că subiectul lucrării mele de licență a fost Mihai Ralea nu a avut nici-o reacție. E posibilă și varianta să nu fi auzit, că Zuza vorbea întruna și despre orice, dar mai ales despre vecinele de pe starada Andrei Mureșanu. Când am întrebat-o de unde știe ea femeile de pe stadă, mi-a zis că locuiește și ea pe acolo. Nu m-a dus niciodată la ea acasă, dar am văzut unde a intrat și în altă zi am inspectat și eu curtea mare care avea ușa larg deschisă. Sunt sigur că Zuza locuia cu mama ei și cu fiică-sa într-un fost garaj. Erau venite din Basarabia, am aflat de la ea, odată cu refugiu de la sfârșitul războiului. După înfățișare – că la un moment dat le-am întânit întâmplător pe stradă pe toate trei - , mama Zuzei părea o fostă doamnă. Avea distincție, era ca bătrânele prințese din filmele sovietice - acelea istorice, nu cele cu războiul. 

Zuza m-a mai dus prin niște vile să mă prezinte unor doamne în vârstă, dar nu se lega nici-o discuție. Cauzele pot fi mai multe. Eu nu știam să inițiez și să susțin o conversație în urma unor întâlniri rapide, organizate de mentora mea, fiindcă aveam, totuși, doar 21-22 de ani, iar experiență socială nulă. Mă descurcam și eu printre cei de vârsta mea sau puțin mai mari, dar nu eram... generalist! Cred că nici doamnele/tovarășele în casa cărora voia Zuza să mă introducă nu erau dispuse la discuții. Noi, cei tineri, ne acomodasem repede la atmosfera de relativă libertate în care nu-ți măsurai fiecare cuvânt și nu te temeai de milițienii care treceau pe lângă tine, dar celor mai în vârstă nu le trecuse teama și nu erau dispuși să discute orice și cu oricine – trecusera doar câțiva ani de când, pentru o opinie nevinovată, se deschideau procese și se dădeau ani de pușcărie. Iar pușcăriile pentru politici se goliseră abia cu un an în urmă. Un alt motiv al ineficienței acțiunii putea fi suspiciunea că eu sunt un puștan pe care-l agățase Zuza, iar acum mă plimba prin casele lor ca pe un trofeu.

Convingera mea este că Zuza era sinceră când se explica: „trebuie să cunoști lume multă, că ești scriitor, să vezi și ce nu ai văzut până acum”! Avea dreptate, dar eu eram prea tânăr și contextul asemenea - firav. Gândindu-mă la ușurința cu care intra prietena mea în casele foștilor sau noilor parveniți și refăcând toate scenele ascunse  în memorie, cu mintea de acum pot bănui că Zuza făcea și mici servicii de aprovizionare pentru bătrânele din acele case - doamne sau tovarășe - care nu-și permiteau din pricina vârstei să se ducă după țigări, nasturi, agrafe sau  alte mărunțișuri.

Nu-mi amintesc dacă Zuza a mai avut multe inițiative focoase ca în ziua în care sărbătorisem succesul cu transferul la facultatea bucureșteană, dar chiar de-am fi avut noi inițiative pofticioase nu aveam unde să ne întâlnim. În atelier, chiar de ne-ar fi trecut prin minte să pângărim templul zeiței Artis, nu era posibil, fiindcă maestrul Onofrei era singurul care avea cheia, el deschidea dimineața, el închidea seara. Când Zuza trebuia să lase ceva ce cumpărase din oraș, lăsa în curte, lângă ușa atelierului. Așa procedau și musafirii care veneau și găseau închis: puneau lângă ușă sticla cu băutură pe care o aduseseră învelită într-un ziar (nu erau pungi de plastic pe atunci). Pe tocul ușii era un carnețel Lângă carnețel un creion legat cu o sfoară. Acolo se scriau mesajele!

Maestrul Mihai Onofrei avea vârsta mea de acum, dar părea foarte bătrân. Aș zice că mi-a luat Dumnezeu vederea și nu prea știu ce reflectă oglinda când mă uit eu în ea, dar nu e tocmai așa, bătrânii dinaintea noastră erau... mai bătrâni! În mod sigur din cauza necazurilor și a vremurilor prin care trecuseră. Mult mai grele decât ale generației mele și cu mult mai grele decât ale generațiilor tinere de azi. Deși își vedea zilnic de lucrul lui, mestecând argilă, modelând, stricând și făcând la loc - făcea figuri din pământ chiar în timp ce stătea de vorbă cu musafirii, maestrul Onofrei era slab și părea neputincios. Își târa anevoie piciorele și mergea cocoșat. Dar cocoșat bine, nu ca mine acum. Își luase în serios cocoașa.

Când i-am zis Zuzei că bunicul meu dinspre mamă e cam de vârsta maestrului și nu e așa cocoșat și slab, ea mi-a spus că doar de câțiva ani e așa, că i-a murit soția, iar de atunci abia dacă își schimbă hainele de pe el și plânge că nu are posibilitatea să-i facă monument din marmoră.

Mihai Onofrei era monumentalist și chiar era un artist cunoscut, nu îl lăudase Zuza de pomană, dar de când nu mai era profesor la facultate și începuse războiul împotriva proletcultismului, bătăliile era câștigate mai mult de moderniști (pietrele neprelucrate pe care le mai văd și acum prin parcuri sau printre blocurile unor cartiere sau ale unor orașe din provincie). Fusese și Onofrei modernist, dar în spirit creator. Participase la expozițiile „Tinerimii Artistice”. Făcuse parte din elita generațiilor 20-30, anii aceea binecuvântați care sincronizaseră România cu ritmul mișcărilor artistice europene. În studiile efectuate în Italia și în Franța se pusese la curent cu tot ce înseamnă artă clasică și modernă. Profesorul lui, Bourdelle, chiar făcuse școală cu elevii lui francezi sau străini și continuă să fie un model până astăzi.

Urmele succesului lui Onofrei le văzusem și eu chiar înainte de a intra în atelierul lui. În Cișmigiu văzusem monumentul „Maica Smara”, închinat unei învățătoare de excepție. Fusese și autoare de cărți (o chemase Smaranda Gheorghiu). Lângă Primăria Capitalei, în fașa Arhivelor Statului era, și este și acum, bustul istoricului Dimitrie Onciul, pe care îl văzusem de multe ori. Tot Onofrei era autorul bustului lui B. Petriceicu Hasdeu din Rotonda scriitorilor din Cismigiu, care mă fascinase și în fața căreia mă înclin și acum (chiar dacă mă îndrept spre Restaurantul Monte Carlo, care nu este chiar o mânăstire). Dar chiar în holul de marmoră al Facultății de Litere, unde eram student, se afla o statuie a lui Mihai Eminescu făcută de Mihai Onofrei (era din ipsos, nu a mai fost terminată și a fost înlocuită cu alta, doar bust, nu Eminescu tronând suveran pe un scaun impunător și scriind, cum concepuse Onofrei). În anul 1951, în plină prigoană culturală, la Bârlad, îi fusese topită o statuie a lui Gheorghe Roșca- Codreanu, întemeietorul liceului din oraș. Ultima informație nu o am de la el, care nu avea comportament de persecutat, dar nici nu cred că înțelegea bine ce se întâmplă în lume, fiindcă el continua să lucreze la o statuie cu Gheorghiu Dej, deși Ceaușescu era instalat bine mersi la putere...

Am fost foarte încântat când m-a întrebat cum îl văd eu pe Gheorghiu-Dej, care dăduse ortul popii de curând. Am bălmăjit cum mi-l închipuiam eu din ce văzusem prin ziare și la Jurnalele de actualități care rulau în sălile de cinematograf înainte de începerea oricărui film. Din ce știam eu (adică puțin și prost), credeam că Gheorghiu Dej era un mare patriot, căci deja se vorbea în toate mediile că el ne scăpase de ruși și avea de gând să se distanțeze și mai mult de ei, dar i-au venit de hac, l-au iradiat rușii și a făcut cancer galopant. Când a murit Gheorghiu Dej, în martie 1964, eu eram student la Cluj și din proprie inițiativă am organizat un grup (destul de numeros) să ne deplasăm la București și să asistăm la funerarii. Dar erau niște controale înfierătoare și coborau studenții pe care îi prindeau în prima stație de oprire. Unii au coborât de bună voie, convinși că nu avem voie să mergem la București, că se produce haos. Evident că nu aveam niciunul bilet, credeam că facem cinste Partidului că ne ducem la moartea șefului. Am reușit să scap de toate controalele și am ajuns până la București, singurul din grupul cu care plecasem, dar odată ajuns am uitat de moartea lui Dej și m-am apucat de altele; plimbări prin oraș și ceva expoziții și filme. Când m-am întors la facultate, le-am spus că fără ei nu am mai participat nici eu la ceremonie!

Maestru Onofrei m-a ruga să mă așez eu cam cum mi-l închipui pe Gheorghiu Dej pe soclu, ca să-i inspir prin viziunea mea tinerească viitorul monument. M-am bâțâit eu în fel și chip, iar la un moment dat artistul mi-a atras atenția că e nevoie să exprim forță. Am schițat ceva cu brațul drept îndoit și cu pumnul strâns, dar nu depărtat de corp, mai mult o apărare amenințătoare... Curând maestru a primit informația de la prietenii de-ai lui că statuia lui Dej nu se va mai face, deși așa hotărâse Partidul când era pe catafalc (la Băilești se zicea „cu vată-n nas!), că între timp s-ar fi descoperit că cel mai iubit conducător al clasei muncitoare din Republica Populară Română cam făcuse niște greșeli. Drept urmare, eu nu am mai asistat la zămislirea statuii lui nemuritoare, ci la modelarea unui bust al lui G. Călinescu comandat de doamna Alice Vera, soția marelui istoric. Incomparabila Vera, cum o numise soțul ei într-o dedicație (dacă nu mă înșel, pe volumul „Cartea nunții”).

Preferam interlocutori mai în vârstă...

Printre cei mai deși vizitatori ai atelierului maestrului Onofrei erau, în afară de mine, un ziarist de la ziarul Informața Bucureștiului, un cioplitor și un domn cu ochelarii despre care nu știa nimeni cu ce se ocupă. Avrea vreo 35 de ani, era înalt și bine făcut. Purta ochelari de soare mereu, ceea ce însemnă că erau de vedere, dar aduși de prin străinătate, și doar se colorau lentilele, el continua să vadă și când în atelier nu este prea multă lumină. Gelos, cum este orice mascul feroce, eu i-am suspectat pe rând pe toți trei că ar veni pentru Zuza, ceea ce nu prea s-a adeverit. Eram gelos pe Zuza dar nu era îndrăgostit de ea. Ciudețeniile vieții. Dar, deși mă integrasem perfect în grupele de colegi de la facultate, nici printre ele nu găsisem una de care să mi se aprindă căcâiele. Drept este că nici nu prea căutam, îmi ajungea relația incoloră și inodoră cu Zuza.

Studenții din grupa mea - și chiar din întreg anul universiatar – erau împărțiți clar în două tabere. Neantagoniste și fără să intre vreodată în conflict: cei care locuiau în oraș, deci bucureștenii, și cei care locuiau la cămin, deci provincialii. Eu oscilam între cele două partide. Dintre bucureșteni mă împrietenisem cu Dinu Soare, Monica Busuioc și Riri Șafarica. Dinu Soare locuia pe lângă Spitalul de copii Grogore Alexandresc, într-o casă veche. Era din familie veche de orășeni. El era cam pirpiriu și ochelarist. Eu aveam ochi de vultur și brațe puternice. Trăsesem la rindea (robank se chema cea mai mare), la ferestreu și la sapă. La coasă nu am apucat, că nu prea se cosea pe la noi, cultivându-se cereale. Dinu Soare era cel mai inteligent dintre noi, cel mai cult, dar și un tânăr ”cu judecată”. Își păstra mereu calmul, iar când intervenea într-o dispută căuta argumente pro și contra. Eu eram dintr-o bucată, pentru mine lucrurile erau albe sau negre. Eram intransigent. „Educație protestantă”, „moralist fără milă”, avea să observe mai târziu bunul meu prieten Florin Constantin Pavlovici care mă învăța să gândesc nuanțat.

Pe Dinu Soare l-au prins evenimentele de la Praga – ocupația Cehoslovaciei de către armatele țărilor socialiste, minus România, în auigust 1968 – în excursie chiar acolo. Era în excursie cu familia. Nu știu cu ce se ocupa mama lui, dar tatăl lui era arhitect. Au trecut granița în Occident și acolo au rămas. S-a zvonit la un moment dat că ar fi ajuns profesor la o universitate americană, dar nu i-am descoperit numele pe internet. Dacă e așa înseamnă că și-a schimbat numele.  Ulimul an, al cincelea, l-am făcut fără el.

Monica Busuioc era o colegă minunată, mereu cu zâmbetul pe buze. Și ea era micuță, ca și Dinu, de ziceai că la București fuseseră copiii hrăniți doar cu ștevie, nu cu carne de porc, ouă, brânză și pâine în țest, cum mai prinsesem noi din belșug la țară. Cred că Monica mă cam plăcea, că tot timpul mă privea în ochi și râdea cu gura până la urechi, fericită, indiferent de ce ziceam eu, dar nu făcea așa cu toți băieții din grupă. Când m-a văzut cu un inel pe deget (o piatră de rubin primită cadou de la logodnica mea) a fost foarte tristă și mi-a zis că fac cea mai mare prostie din viața mea dacă mă căsătoresc. Mi s-a părut că ar avea chef să plângă și să mă îmbrâncească, de prost ce eram. Am întâlnit-o peste ani prin Piața Palatului. Lucra pe la un institut al Academiei Române, la cel de lingvistică, presupun. Sun convins că ajunsese acolo pe merit.

-       Ce faci, Monicuț, dragă!

-       Bine, dar nu ca tine.

-       Tot e bine. Dar de ce nu faci foarte bine?

-       Că nu suntem toți scriitori ca tine!

-       Nu sunteți că nu încercați, am făcut eu pe modestul.

-       Ei, lasă, lasă, zice Monica, cei deștepți ca tine ajung totdeauna în față...

-       Monicuț, zic, nu ne-am văzut de un secol, nu am nici-un chef să ne îmboldim, spune ce faci, că poantele ironice le păstrez pentru dușmani...

-       Nu ți-am spus, lucrez la Institutul de lingvistică al Academiei.

-       Chiar că e bine. Ce faci anume?

-       Prostii, nu scriem cărți ca alții...

-       Spune, Monicuț, să nu mor prost, dacă tot ne-am întâlnit să mă aleg și eu cu ceva...

-       Chiar nu te interesează ce fac, tu ești scriitor...

-       Să moară Ceaușescu dacă nu vreau să știu cu ce te ocupi. Spune!

-       Cu prepoziția pe!

Am izbucnit în râs. Cred că râdeam isteric. Râdeam de se auzea până la Comitetul Central, dincolo de Calea Victoriei, deși noi eram pe sub coloanele de la Restaurantul Turn.

-       Ce găsești tu de râs? Iar faci cum făceai la facultate... Că tu ești deștept și alții sunt proști...

-       Păi cum să nu râd, Monicuț? Când terminați voi dicționarul sau ce v-ați propus să faceți acolo, dacă tu te ocupi de prepoziția „pe”? Ați numărat și voi câte prepoziții sunt în limba română, câte conjuncții, câte locuțiuni prepoziționale și conjucturale sunt, ca să nu nu mai vorbesc de celelate părți de vorbire și de sintaxă?

-       Nu am număra, te așteptăm pe tine să vii să ne înveți.

-       Monicuț, știi ceva? Uite care e chestia: tu ai fost studentă mai bună decât mine în facultate, dar să știi că aș veni să vă învăț...

-       Să știi că și noi lingviștii recunoaștem că voi, scriitorii...

-       Noi scriitorii suntem cam din topor, Monicuț, așa că dăm mâna să ți-o sărut, că o iau la stânga să ajung la Radio.

Riri Șafarica, devenită Irina Nicolau după căsătorie, ajuns șefă de sector la Muzeul Țăranului Român. Și ea a ajuns acolo pe căi cinstite. Era un amestec de toate rasele: româncă, grecoaică, aromâncă, evreică, rusoică. Avea umor și era cam băiețoasă și umbla neîngrijit, nu ca fetele. Chiar și matură, deși era îmbrăcată curat și scump, purta yeci de inele pe degete, sute de seceii și mii de coliere la gât. Avea niște fulare lungi de se împiedică în ele, iar dacă scăpau șalurile, călca pe fuste. Îi plăcea. Ea era prima care spunea că se îmbracă ca o țigancă proastă. Ewra întruchiparea prieteniei. Sinceră, ironicfă, autoironică (ultima caracteristică e semnul oamenilor foarte inteligenți). S-a îmbolnăvit de cancer. A avut un comportament în fața morții de o demnitate rară. Eram prieteni, eram ca fratele cu sora. Ii cunocusem ambii părinți, cu tatăl ei mă împrietenisem. Avea o soră pe care aș fi vrut-o căsătorită cu fratele meu. Planuri de juni necorupți. Eu m-am însurat, Riri s-a măritat, ne-am mutat fiecare în alte zone ale orașului, aveam preocupări diferite, ne întâlneam destul de rar. Noroc cu profesorul Nicolae Constantinescu, etnolog ca și ea, că m-a anunța că s-a prăpădit și am putut să mă duc să-i transmit un ultim omagiu. Tardiv, dar sincer. Undeva în Ceruri se va păstra gândul. Iar ea îl va descifra, că era fată deșteaptă și pricepea totul.

Am făcut acest ocol cu pomenirea colegilor de grupă, ca să-mi explic faptul că deși mă simțeam bine cu ei, preferam mediul celor mai în vârstă. Ziaristul de la  Informația a fost rugat de maestru Onofrei să scrie ceva despre basoreliefurile de la Podul Constanța. Erau făcute de el și ilustrau apărarea Capitale de atacurile germane. Ca s[ poat[ interveni domnul Băcăuanu, trebuia o sesizare, atitudinea unui observator. Eu am fost bucureșteanul care a observat și a scris despre neglijarea basoreliefurilor de la Podul Constanța. Pentru asta am făcut un drum pe Calea Griviței să văd cu ochii mei despre ce scriu. Nu știu ce măsuri au luat factorii în drept în urma articolașului mei. Acum vreo cinci ani, basoreliefurile maestyrului Onofrei mai erau pe zidurile care sprijineau trenurile în drumul lor spre Constanța. Cam crăpate și murdare, dar existau. Acum nu mai sunt.

Domnul cu ochelari se prezentase Călin. Știa o mulțime de amănunte despre zilele care au premers funerariile lui Gheorghoi Dej și cum s-a desfășurat scenariul alegerii lui Ceaușescu. De unde le știa nu am habar. La aproape o jumătate de secol, citind diverse amintiri ale actorilor de atunci, amănuntele lui s-au confirmat. Nu știu de unde le cunoștea și de ce ni le spunea nouă. Nu erau favorabile noului secretar general al partidului. Peste câțiva ani, l-am văzut pe Călin pe stradă. Purta tot ochelari fumurii, era îmbrăcat curat, dar vorbea singur. Cu glas destul de tare. Trecea prin mulțime vorbind, dar nu-l mai băga nimeni în seamă. Nici eu nu am înțeles ce spune, era incoerent.