2. INGERI SUB ACOPERIRE

Ai pilă, ai milă!

Nerezolvând nimic cu relaţiile academice, am dat fuga la „Casa Scânteii”, la conu Jenică Mandric, cum îi ziceau prietenii. A tras o înjurătură moldovenească tuturor proştilor din România şi mi-a zis să stau calm, dar s-a consultat din nou cu deştepţii redacţiei (nu în prezenţa mea) şi a zis că ar fi bine să-mi aleg un post în judeţul... Ialomiţa.

-       Mai bine în Dolj, am zis eu, cu gândul la ziarul „Înainte” şi la revista „Ramuri”, care apăreau la Craiova.

-       Ba în Ialomiţa, că n-am chef să mă rog di oltenii şeia ai tăi. Ialomiţenii aiiştea scot ziarul la tipografia de jos şi le-am dat un birou pi etajul meu, să nu-i plouă în cap. Zic unii deştepţi di pi aşilea că ziarul are voie să te ia din învăţământ, că e organul partidului şi organul e mare. Aşe că ti ia ziarul din Ialomişa şi pi urmă ti transfer la mini.

Nu ştiu cât de moldoveneşte vorbea Mandric acasă, dar în particular îi făcea plăcere că pară fălticenean curat, din viţă de Cotnari... Sfatul părea o soluţie viabilă, deci fuga înapoi pe dealul Cotrocenilor la Institul pedagogic de pe Panduri. Prietenul meu Cezar Tabarcea, asistent, pe care-l prinsesem şi student, era nu ştiu ce băgător de seamă prin comisia de repartizare, poate chiar secretar. Fumător înrăit, ieşea în curte din zece în zece minute. De când tot alergam după pile îmi trecuse şi mie rândul să-mi aleg postul. Mă vede şi mă bagă în sală, nu înainte de a-mi spune că postul de la revista „Flacăra” e încă liber, deci să insist să-mi dea repartiţia pe el.

Intru în sală, mă caută onor comisia pe listă şi nu mă găseşte uşor, că acum erau la rând cei cu media şase, şase optzeci... Dar intervine Cezar:

-       El e pe listele din faţă, are medie mare, e băiat deştept, e deja redactor...

Nu suna rău prezentarea.

-       Dumneavoastră ce post aţi ales?

-       Postul de la Flacăra, spun eu senin.

-       Iar începeţi cu postul de la Flacăra?, zice nu ştiu cine din comisie.

-       Eu n-am zis nimic până acum, spun cu naivitate.

E. Dăscălu, care semna la prenume cu E, chiar a dat dovadă că e!

-     El e redactorul nostru pentru care stau de azi dimineaţă aici, deci vă rod să ni-l repartizaţi şi să intraţi în legalitate: postul e liber, absolventul doreşte postul, redacţia acceptă absolventul. Daţi-ne hârtia, vă rog.

Eu repet aproape cuvânt cu cuvânt logica impecabilă a lui Eliazar Dascălu. Onoraţii membri ai comisiei lasă toţi capul în jos. Inclusiv domnul profesor Ion Oană, care era prodecan şi reprezenta facultatea noastră în această Comisie guvernamentală. Dar el toată viaţa a fost un om şters, deşi pornise cu dreptul. Fusese, alături de Ion Negoiţescu, Nicolae Balotă, Aurel Martin, Radu Stanca, Stefan August Doinaş, I. D. Sârbu, Ovidiu Drimba şi alţi intelectuali, în Cercul de la Sibiu, format din scriitori şi artişti aşezaţi sub lumina lui Lucian Blaga. În facultate era umbră palida, cursul era insipid ca şi omul. Nu a lăsat mai nimic în urmă. Păcat. Era un om distins, probabil băgaseră bolşevicii frica în el, că toţi prietenii lui de la Sibiu zăcuseră prin puşcării. Să-i fie ţărâna uşoară!

Comisia mă invită afară. Peste câteva minute mă cheamă Cezar înapoi. Mi se comunică oficial că întrucât în legătură cu postul scos la concurs de revista Flacăra s-au creat anumite probleme, comisia nu mi-l poate repartiaza.

-       Dar eu sunt angajat pe acest post...

Cuiva – nu ţin minte cui, dar oricum, cineva pe care nu-l cunoşteam – a ţinut să precizeze că s-a arătat destulă înţelegere faţă de situaţia creată, dovadă că postul nu a fost dat cuiva pe care nu-l dorea revista, iar datorita unei asemnea probleme munca în comisie a fost întârziată.

Toată acţinea era prezentată impersonal, ca nimeni să nu fie vinovat de nimic.

-       Atunci nu-mi aleg nici-un post, am spus eu şi am părăsit comisia.

Cezar a ieşit iar după mine:

-       Spune, oltene, în ce judeţ vrei, că tot trebuie să te repartizăm din oficiu.

-       Bună idee, Cezar, că uitasem. Un post în Ialomiţa, oriunde, dar în Ialomiţa.

-       Nu-i nicio problemă, mă asigură el, nu vrea nimeni judeţul ăsta.

Nu mai ţin minte cum a ajuns la mine hârtia cu repartiţia în Făcăieni. Nu am pus piciorul în viaţa mea acolo. Aşteptam, dar nu ştiu ce aşteptam. Mergeam zilnic la redacţie şi îmi făceam treba. Nu era mare lucru de făcut, cititul presei, mersul pe teren în provincie şi scris mici reportaje despre fabrici care încep producţia, şantiere de locuinţe, electrificarea satelor.

Într-o zi mă întâlnesc întâmplător cu Eugen Mandric, probabil fusese la toaletă sau se ducea întracolo. Ditamai redacţie,  cu birouri enorme şi coridoare pe care putea merge un automobil. Avea o singură toaletă în capătul coridorului: model rusesc.

-       Oltene, zice redactorul şef, să te duci la Ministerul învăţământului să-ţi iei repartiţia.

-       Păi am repartiţie...

-       Cu aia să te ştergi tu la fund (el a zis direct!), că mie nu mi se potriveşte, e hârtie aspră...

-       Unde la minister?

Mi-a spus un nume, acum nu mi-l amintesc.

-       Când să mă duc?

-       Când vrei... L-am întrâlnit la un chef cumplit. E om serios, mi-a promis că rezolvă şi mi-a dat ieri telefon că e gata...

-       Pot să mă duc astăzi?

-       Treaba ta.

M-am dus de urgenţă, cu sufletul la gură. Mi s-a spus de la poartă la ce cameră îl găsesc pe tovarăşul cu pricina. Hârtia era semnată şi ştampilată.

-       Vă mulţumesc frumos, am îngânat eu.

-       Nu ai de ce să-mi mulţumeşti, a zis el, deja cu nasul în hârtii, nu avea chef de taclale cu mine. E dreptul dumitale, e repartiţie guvernamentală...

Lume bună, soro!

Iată-mă deci Vodă Bibescu în Bucureşti: foncţia foncţie, nevasta la Craiova (aştepta un copil frumos ca ea şi deştept ca mine), leafă onorabilă, pretenţii puţine. Mai trebuia să fac loc de un acoperiş deasupra capului, ca să nu mă apuc de furat sau de spart apartemente, cum ar zice o jurnalistă din zilele noastre: „fiindcă nu avea un acoperişşşşşşşşşş deasupra capuluiiiiiiii, ăăăăă, Ion Gămălieeeeee,  - virgulă - a intrat cu forţa în casă unei femei cu care era aaaa vecina luiiiii şi nu a mai vrut să iasăăăăăă şi a fost viol prin bătaieee!”

Nu ştiu cât de mult s-au mirat colegii mei de facultate că am rămas în Bucureşti, dar colegii de la Flacăra (majoritatea mai în vârstă mult decât mine) s-au mirat şi şi s-au dezmirat îndelung. Primul lucru pe care nu-l pricepeau era dacă sunt pila redactorului şef sau a redactorului şef adjunc. Primul era român moldovean, dar de unde relaţii între mine şi el? Al doilea era român evreu, dar de unde relaţii între un oltean şi un evreu?

În redacţie, aveam să aflu curând, cei mai mulţi erau evrei. Fiind şi eu evreu din Băileşti, mai vechi decât toţi evreii-evrei, că strămoşii mei veniseră pe vremea romanilor cu Legiunea a XIII-a Gemina, le-am căzut repede simpatic. Dintre cei câţiva români (ardeleni la origine), cel mai bine m-am înţeles cu Traian Stoica. Era şeful secţiei cultură, lucrase la Radio, iar acum aştepta pensia. Nu avea nicio putere de decizie în secţie, secţia fiind subordonataă lui H. Dona, redactorul şef adjunct, care ducea o politică de echilibru între fosta echipă stalinistă a lui Victor Frunză şi echipa mai liberală (de doar câţiva ani) a lui Silviu Brucan. Toată ziua sta Haș Dona închis în biroul lui cu fel de fel de vizitatori din toate generaţiile şi curentele literare. Îi vedeam şi eu când treceau la toaletă sau se hotărau să plece şi mi-i arăta careva. Unul era Ştefan Roll, altul Brunea Fox – celebrităţi ale presei interbelice. Unul era Nicolae Ţic, altul Titus Popovici, unul Francisc Munteanu, altul Lucian Raicu. Eram tare mândru că-i vedeam, iar uneori chiar le eram prezentat ca poet.

Reclama cea mai mare mi-o făcea Dan Grumberg, deveni mai târziu Dan Bârlădeanu (prieten apoi cu Adrian Păunescu, nu Bărlădeanu lui Petre Roman). Cum mă întâlnea, mă întreba în gura mare: „Ce face reporterul frenetic?” Sintagma „reporterul frenetic” o ştiam şi eu de la Octavian Butoi, cică era porecla unui mare ziarist evreu, Kiş, o somitate a gazetăriei. Eram departe ca Griva de iepure de marele ziarist, evreu sau neevreu, din o mie şi una de motive, dar bănuiesc de ce mă gratula Grumberg aşa. El era secretar de redacţie, se ocupa de revistă până în momentul intrării acesteia la tipar, iar eu eram printre puţinii redactori care-şi preda „materialul” la timp, fie ca era vorba de un reportaj de cinci pagini dactilografiate, fie o explicaţie de o frază la o fotografie luată de la Agerpres... Eugen Mandric scria rar şi era o tragedie până preda textul, şedeau rotativele nepornite până în ultimul moment şi tipografii începeau demontatul plăcilor tipografice, ca să bage altă publicaţie la rând şi abia atunci trimitea şi conul Jenică textul. Nu putea să scrie decât sub impulsul nervilor şi al spalmei. Aşa explica el. Cum era, cum nu era, a fost singurul ziarist român care a publicat în revista Paris-Match: un fotoreportaj despre inundaţiile din 1971. Că imperialiștii aceia nu scriau decât despre nenorocirile din țară, faptele bune nu le vedeau... Ca, de pildă, angajarea mea la revistă!

Odată plecând acasă, la uşa biroului lui Dona, acesta stătea de vorbă cu Grumberg şi cu un domn solid, roşcat. Dau bună ziua şi vrea să trec mai departe.

-       Oltene, oltene, mă strigă Grumberg, vino puţin.

Mă opresc. El i se adresează politicos roşcatului:

-       Excelenţă, daţi-mi voie să vă prezint un coleg mai tânăr, reporterul frenetic...

Îmi spun numele şi-i strâng mâna întinsă. Îşi spune şi el numele: Silviu Brucan. Era ambasador în Statele Unite ale Americii.

-       Să vedem, să vedem, zice domnul ambasador, să nu ne grăbim.

Nu a apucat să vadă, dar nici eu nu am înţeles cum de reuşea el să graseieze şi cuvintele fără consoana „r”. După revoluţie, când a rostit celebra sintagmă, cu stupide pople, i-am trimis o scrisoare deschisă, publicată în revista Radiolteleviziunea liberă, în care îi spuneam că poporul e stupid cât timp vor liderii lui, adică de-al de el, care – după Revoluție – a făcut ce a a vrut el din țara asta. Nu mulți ani, doar primii, până s-a dat direcția jefuirii. Nu mi-a răspuns, evident, poporul e stupid, liderii asta vor, deci amândoi am avut dreptate (s-ar putea zice).

Traian Stoica a scris o cronică la volumul meu de versuri, apărut pe vremea când eram redactor la Flacăra. Cronică apreciativă, colegială, fireşte. Cum nu a scris că sunt cam ca Eminescu, dar pe partea cu Oltenia, nu ţin minte exact ce a scris şi nici nu păstrez exemplarul. Dar îmi amintesc că m-a felicitat în particular că am reuşit să scot un volum la o vârstă atât de fragedă (aveam 27 de ani!) şi la o editură atât de prestigioasă (Cartea Românească).

Mi-a povestit că şi el a scris versuri în tinereţe, chiar a scos o revistă prin nu ştiu ce oraş din Transilvania. A promis că-mi va arăta, dar nu a făcut-o, s-ar putea să-i fi fost teamă, cine ştie ce poezii patriotice sau prolegionare ori antibolșevice scrisese careva pe acolo.

-       Olte-ne, holte-ne, s-a bâlbâit el, lingându-ţi buzele şi având grijă să nu-i cadă placa, fiind cam prost făcută, cum ai ajuns tu, oltene, pe, pe, la noi, adică aici la, cum să zic, la revistă?

Nu era foarte bâlbâit, mai mult se prefăcea. Am observat la mulţi ardeleni ticul ăsta: nu au curaj să spună ce gândesc şi amestecă vorbeşle, să le audă ei întâi. Tare greu trebuie să le fi fost sub ocupaţie străină, bată-i dorul pe duşmani!

-       Îţi spun, am zis, dar dumneta cum ai ajuns aici?, îl întreb eu deja nervos.

Ochii lui bătrâni (era mai tânăr decât sunt eu acum, dar nu ştiu de ce îi lăcrămau aşa uşor) au lucit copilăreşte, şăgalnic.

-       Vrei să ştii?

-       Sigur că vreau, am răspuns rapid. Îmi trecuseră nervii şi chiar nu ştiam ce înseamnă „cum am ajuns”. Ajunsesem aşa cum am povestit mai sus.

-       Măi, oltene, începe el să mi se adreseze cu „măi”, semn de prietenie, eu am lucrat vreo zece ani la Radiodifuzine, m-au trimis obligat aici.

-       De ce ai acceptat?

-       Nu e pe vrute, a fost sarcină de partid!

-       Ce sarcină?

Traian Stoica râde fericit: parcă nu ştie dacă e bine sau nu să continuie.

-       Spune, domnule, zic eu, nea Stoica, spune, domnule, că vreau să ştiu.

Nu minţeam. Totdeauna mi-a plăcut să ascult mărturisiri şi să aflu episoade din viaţa oamenilor. Doar urma să fiu cel mai mare prozator român, aveam nevoie de practică, aşa învăţasem de la unchiul meu, Honore de Balzac!

-       Când am venit eu la Flacăra nu era nici-un român în redacţie...

-       Foarte rău, zic eu. Şi ce dacă?

Traian Stoica râde: ha. Ha-ha! Se şterge la ochi cu batista. Râde de mine. De parcă mi-ar fi tras o mare păcăleală.

-       Zi, nene, ce dacă nu era nici-un român?

-       Era rău.

-       O fi fost, dar de ce?

-       Era prin anii cincizeci.

-       Foarte bine...

-       Păi cum să fie probleme antisemite în redacţie, dacă erau toţi evrei?

-       Nu ştiu, recunosc eu.

-       Atunci m-au adus pe mine, au mai adus şi alţii şi acum suntem aproape jumătate.

Eu mi-am dat ochii peste cap, că trebuia să rezolv o problemă care pentru mine nu era problemă. Traian Stoica a râs din nou.

-       Oltene, rămâne între noi discuţia, promiţi?

Am promis. Nu am spus-o nimănui, dar nici nu am luat-o în serios. Nu mi se părea un mare secret.

La spart seminţe cu Ţaţa Leana, viitoare academician doctor inginer

Curoasă cum de am ajuns în presă era și secretara-dactilografa lui H. Dona, distinsa doamnă Cioară. Soțul ei lucra tot la revista ”Flacăra”, era redactor la secția externă. Se spunea că e prost ca noaptea, dar eu nu am avut posibilitatea să mă conving dacă afirmația este corectă sau nu. De fapt nici cum poate să fie noaptea proastă nu știam, că la Băilești nopțile era doar frumoase și urâte, iar când nu erau așa, înseamnă că eu dormeam și nu le vedeam. I. Cioară și soția lui erau români-evrei și nu am habar de ce își luase el acest pseudonim. Era ceea ce s-ar putea numi un bărbat impozant, cam cum sunt românii-ardeleni, înalt și lat în umeri. Purta ochelari fumurii și poate din pricina lor părea antipatic. Nu cred că am schimbat zece cuvinte cu el, dar nici cu alții nu era vorbăreț.

Puținul pe care îl știam despre I. Cioară se datora șefului de la secția ”Reportaj” din care făceam parte (uneori îi ziceau ”Actualități”). Se numea Mihai Mârza și era cel mai bun bucătar pe care l-am cunoscut. Când mergeam la restaurant cu el și cu alți colegi, el comanda și spunea chelnerului ce să mai adauge prin tigăi și castroane, iar chelnerul simțea că stă de vorbă cu un priceput. De la ședințele șefilor de secții cu conducrea (redactorul șef, adjunctul și secretarul general de redacție), Mârza se întorcea totdeauna vesel. Motivul fericirii îl constituiau replicile pe care le scotea Dic Baboian când venea vorba de Cioară. Baboian era șeful secției externe, deci și al lui Cioară. Replicile lui Baboian erau de genul: ”materialul ăsta e prost, dar nu pot să-l resping, că zice tovarășul Cioară că sunt antisemit”; ”eu scriu mult, însă nu pentru bani, dar dacă nu ocup eu paginile, scrie tovarășul Cioară și o încurcăm toți”. Când se discutau primele (recompense trimestriale), primul pe care îl propunea să fie recompensat era Cioară, iar când era întrebat pentru ce merită Cioară o așa sumă, Baboian explica: ”dacă nu ia bani de la noi, nu are de unde lua, că nu-l primește nimeni să-i publice un rând, nici evreii lui nu-l apreciază”.

-       Dar ce are, domnule, Baboian cu el?, întreb eu la un moment dat.

-       Nu are nimic, vine răspunsul.

-       Atunci de ce nu se înțeleg?

-       Fiindcă Baboian e armean...

-       Și ce dacă?

-       Cum să se înțelegă armenii cu evreii?

-       Așa bine, zic eu.

-       Uneori se înțeleg, îmi explică Mihai Mârza, că nevasta lui Baboian e evreică... L-a acuzat odată Cioară că e antisemit, iar Baboian i-a tăiat-o scurt: cum să fiu antisemit, mă, când copiii mei sunt evrei? Eu am dat poporului evreu trei fii, tu câți copii ai făcut cu nevastă-ta?

Familia Cioară nu avea copii, era o lovitură sub centură. Urâtă.

Tovarășa Maria Baboian lucra la organul Partidului, ”Scînteia”, acum scria rar, dar se spunea că în urmă cu cinci-zece ani tăia și spânzura, era mare și tare la secția de ideologie, și când spunea ea că o anume atitudine nu e justă puteai să-ți iei adio de la angajarea în presă. Și nu era bine nici de întreprinderea sau instituția despre care spunea ea că nu are o organizație de partid orientată „principial”.

Tip discret, I. Cioară nu m-a întrebat niciodată nimic, dar soția lui, dactilografa - care era semianalfabetă și făcea cu greu deosebire între ă și â – fiind femeie, era mai curioasă. M-am dus odată să-i dictez un ”material”, ca să-l corectez și să plec acasă liniștit. Altfel trebuia să-l las la ea pe masă și îl bătea cu multe greșeli, de vină fiind și scrisul meu nu foarte citeț.

-       „Tovarosul” Anghel, zice ea, vă grăbiți cu materialul ăsta?

-       Nu, răspund eu, pot să vin și mâine.

-       Atunci poate stăm puțin de vorbă, că nu prea mai e nimeni prin redacție la ora asta...

-       Cu mare plăcere!

-       ”Tovarosul” Anghel, pot să vă întreb ceva?

-       Desigur...

-       Dumneavoastră cum ați ajuns la revista noastră?

Mi s-a suit sângele la cap! Eu, având minte puțină, procesul era foarte rapid. M-am enervat și mi-a trecut prin cap s-o iau la rost, că nu e Flacăra lui taică-său, că pentru asta am învățat, că scriu de zece ani și poezie, și proză, și reportaje, că aia, că ailaltă, că de când mă știu caut rime la cuvântul prostie și asta rimează cu Ilie, dar și cu mojicie. Eccetera, eccetera. Dar m-am calmat repede, talent pe care îl posed și acum, drept care într-o fracțiune de secundă mi-am zis: „nu fi prost, oltene, ca bunicu-tău te-a sfătuit să fii deștept, că lumea e plină de proși”. Aha, mi-am zis în gând, ți-o trag, madam Cioară, te mănâncă gaia! Adică gaița!

Devenind calm, am vrut să-i spun că am avut pilă la tovarășul Ceaușescu, dar mi s-a părut prea gogonată minciuna ca să o creadă cineva, așa că am trecut o treaptă mai jos, la tovarășa Ceaușescu, care, pe atunci era doar soția lui, nu avea funcții. Deci răspund:

- M-a ajutat tovarășa Ceaușescu...

- Da?!, se miră tovarășa Cioară, dar o cunoașteți?

Bingo, zic, deși nu se inventase cuvântul, a mea ești, te face olteanul ciorbă sau tocană pe varză. Auzisem de la Băilești că nu se poate mânca în nici-un fel carnea de cioară, cică încercase unul de la Galicea Mare (unde avea să deschidă cramă Mircea Dinescu), dar nu conta...

- Eu nu o cunosc, am recunoscut cu modestie, dar o cunoaște nevasta mea...

- Da, cum așa?, se miră tovarășa Cioară.

- Sunt consătence...

- Ce interesant... Și cum a fost?

- Păi, destul de simplu, acum, după ce s-a aranjat totul.

- Da?

- Da. Astă vară am fost pe la socrii mei pe la țară, iar nevastă-mea a ieșit la poartă să mănânce semințe. Știți cum e la țară...

- Nu știu, zice ea, eu sunt din Bacău...

-A, da, sigur, confirm eu. Pe la noi la țară, femeile când nu au ce face ies la poartă vara și mănâncă semințe. Au un fel de bancă lipită de gard sau chiar un copac așezat de-a latul...

Doamna Cioară nu mă oprește, e numai ochi și urechi, interesată de etnografia poporului român, deci pot continua:

-       Și cum mânca ea semințe, din curtea vecină, unde stau părinții tovarășei Ceaușescu, a ieșit și tovarășa Ceaușescu la poartă...

-       Așa!

-       O vede pe nevastă-mea și o întreabă: „Ce, fată, ai gasit și tu un prost să te ia de nevastă sau o să rămâi fată bătrână?”

 Nevastă-mă i-a spus că s-a mărit, iar dânsa s-a mirat:

-       Cu cine fată, cine te-a luat?

-       Un student de la filologie, a răspuns nevastă-mea.

-       Vai de capul tău, a compătimit-o tovarășa, o să ajungeți unde a înțărcat mutul iapa.

Pauză, apoi reiau:

-       Ei, aici nevastă-mea a fost deșteaptă și i-a zis: „dacă vreți dumneavoastră să-mi faceți un bine, poate nu ajungem la țară, că am fost și noi vecine aici...”

- Redactor la Flacăra e bine fată?, a întrebat tovarășa Ceaușescu?, iar nevasta-mea a zis pe negândite: „da, sigur că e bine, dar numai dacă vreți dumneavoastră...” Și m-am trezit redactor la Flacăra!

-       Ați avut noroc, constată sec tovarășa Cioară.

-       Noroc cu carul, zic eu, noroc orb! Pomană!

A doua zi toată lumea cunoștea, în sfârșit, misterul. Degeaba le-am explicat apoi că am glumit, că nevasta-mea nu e consăteancă cu ”tovarosa”, că nu au aceeași vârstă, că neam de neamul meu nu a pus piciorul în satul Petrești, că una, că alta. Nu am reușit să-i conving. Aveau, în sfârșit, explicația cum am ajuns eu  la Flacăra!