10. INGERI SUB ACOPERIRE

Mare poet. Ca Ion Creangă...

Şi fuguţa, Petrică tată, că mamă nu mai aveam, la Bucureşti, găzduit de sora mamei vitrege. La un moment dat mă întâlnesc şi cu Sandu Bădele, probabil ne înţelesesem unde să ne căutăm unul pe altul. El se înscrisese la Facultatea de istorie, eu la Facultatea de limba şi literatura română. Cu Sandu Bădele eram vecini, locuiam pe aceeaşi stradă în Băileşti. Ei erau trei fraţi (doi băieţi şi o fată). Toţi trei au terminat liceul la cursuri de zi şi erau de o cuminţenie exemplară.  Filologia (limba şi literatura română se chema oficial, înainte se numise Litere, iar la Cluj se chema filologie) era şi este în clădirea mare din centrul Capitalei, la statui, iar intrarea era prin latura dinspre Arhitectură, pe stada Edgar Quinet. În aceeaşi clădire, dar cu intrarea dinspre statui, era şi Facultatea de istorie, unde venise la cursuri de pregătire şi Sandu Bădele, deci nu era o problemă să ne întâlnim, mai ales că şi eu urma să mă pregătesc la istorie – una dintre probe fiind Istoria României (alături de o probă la limba română şi alta la literatura română. Scrierea era încă cu î, nu se trecuse la â pentru cuvintele care fac parte din familia cuvântului „România” – a fost şi asta interpretată ca un semn că partidul a devenit mai patriot).

Plimbându-ne pe străzile Bucureştiului, dar nu depărtându-ne prea mult de centru, ca să nu ne rătăcim, trăncăneam despre fel de fel de prostii, cele mai multe legate de Băileşti. Căci, vorba ceia, nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, toată viaţa, am făcut ce am făcut şi tot la Băileşti am ajuns, că mi-au plăcut oamenii de acolo de parcă ar fi fost eroi de Iliadă. Trebuie să mărturisesc că aveam probleme cu citirea corectă a numelui străzii Edgar Quinet, despre care ştiam, totuşi, că era istoric. Dar ţin minte că am făcut odată o gafă cu pronunţia unui nume, mai puţin cunoscut, dar gafa a fost gafă, n-o dau la întors. Mai târziu am aflat o anecdotă, pe care o spun şi eu studenţilor, nu ca să râdem de miliţieni-poliţişti, ci ca soluţie de ieşire din încurcătură...

Se zice că doi miliţieni îşi făceau rondul de dimineaţă şi în colţul dinspre restaurantul Capşa, exact la intrarea în holul Facultăţii de matematică se împiedică de un om căzut pe trotuar.

-       Bă, Ioane, zice unul, ăsta e mort!

-       Dă-i un picior!, zice Gheorghe. Verifică!

-       E mort!

-       Scoate carnetul şi hai să-i trântim un proces-verbal.

-       Am scos. Spune!

-       Aşa! Fii atent şi scrie: în dimineaţa de cutare eu şi cu tine, numele şi „pronumele” am găsit un mort pe stradă...

-       Ce stradă?

-       Stai să ne uităm. Aha, io-te plăcuţa, scrie! E...

-       Am scris.

-       D...

-       Am scris

-       G....

-       Am scris.

-       A, iar...

-       Am scris!

-       R.

-       Scris!

-       Î...ă, stai o ţâră (dacă erau olteni, dacă erau moldoveni „o lecuţă”)

-       Hai, mă, odată, dictezi sau ce faci?

-       Păi tu nu vezi ce scrie pe tablă?

-       Aha!

-       Ce facem? Ce facem noi cu litera aia ca oul spart?

-       Trage mortu în aia mă-si pe strada Academiei, că ne apucă seara aici!

Strada Academiei era, cum e şi acum, perpendiculară pe Edgar Qunet.

Deci nu mă depăratam cu Sandu Bădele prea mult de strada Academiei să nu ni se încurce limbile, iar el face următoarea descoperire:

-       Măi, Petrică, n-a ghicit-o doamna Vasile cu noi... (doamna Vasile ne fusese învăţătoare în clasa a patra)

-       Ce nu a ghicit?

-       Ce o să ajungem... Nu ţii minte?

-       Parcă. Ştiu că l-a întrebat pe Florea Mitroi ce vrea să se facă şi ăla a zis că se face şofer de roabă, de unde o fi auzit el asta, că am leşinat toţi de râs. Ţin minte că învăţătoarea nu s-a supărat şi i-a zis că e mai bine să se facă şofer de camion, iar el chiar asta e acum (Florea Mitroi a făcut doar patru clase, câte erau obligatorii atunci, în clasa a cincea nu a mai venit, astfel că l-am văzut conducând un camion, dar nu ştiu dacă avea carnet sau era doar ajutor de şofer, că a existat şi meseria asta).

-       Atunci, atunci a fost discuţia, zice Sandu. De tine a zis că o să te faci profesor de limba română, iar de mine că tot profesor de română a spus că am să ajung. Uite că a nimerit-o cu tine, dar cu mine nu.

Îmi amintesc discuţia pentru că m-am luat în gură cu doamna Vasile (nu ştiu cum de era posibil, dar ne lăsau să le zicem domn şi doamne, doar instructoarea de pionieri avea pretenţii să-i spunem „tovarăşa”). Dar cu cine nu m-oi fi certat eu când eram copil şi tânăr? De fapt nu despre ceartă cred că era vorba, puneam întrebări sau... aveam opinii, iar ei mă treceau la capitolul indisciplină. Pe profesoara de istorie am pus-o în încurcătură (intenţionat, recunosc) întrebând-o de ce suntem în anul 1954 – sau în ce an vom fi fost atunci - dacă zice că pământul are milioane şi milioane de ani. Ea mi-a argumentat cu „era noastră”, iar eu insistam să spună ce s-a întâmplat în anul în care nu s-a mai numărat... „de-a îndoaselea” şi a început cu anul o sută, o sută unu, o sută doi, şi la fel cu secolele. Poate nu mă credeţi, dar nu a răspuns decât că sunt obraznic.

Acum eram în clasa a patra, dar tot aveam idei. Cu mintea de acum realizez că doamna Vasile era o foarte bună pedagoagă şi voia să ne sugereze să avem idealuri înalte (i-am preluat şi eu metoda şi o aplic studenţilor, nu le spun doar bancuri cu miliţienii). Când mi-a vinit rândul, m-am ridicat frumos în picioare, cum făcuseră şi ceilalţi, iar la întrebarea: ce vrei să fii când o să ajungi mare, am răspuns, clar şi la obiect:

-       Eu vreau să mă fac poet ca Ion Creangă!

-       Ion Creangă nu e poet, e povestitor...

-       Ba e poet!

-       Nu este. Mihai Eminescu este poet.

-       Nu a scris Ion Creangă „Logofete brânză-n cui, lapte acru-n călimări, chiu şi vai prin buzunări”?

-       A scris, dar nu erau compuse de el, le învăţase de la alţii.

-       V-am spus că mă fac ca Creangă!

-       Da,  te vei face, dar prozator ca Ion Creangă, nu pot ca Ion Creangă.

M-am aşezat bosumflat în bancă, fiindcă nu prea ştiam ce însemnă prozator, dar tot era ceva de bine, dacă era ca Creangă...

A urmat Sandu Bădele. El a spus că va face istoria, ea a spus că va face filologia, aşa că nu  a prorocit bine doamna Vasile, a ajuns la concluzie Bădele Alexandru (cum era strigat la catalog).

Ba  uite că a vorbit Duhul Domnului prin doamna Vasile. Florea Mitroi a ajuns şofer pe basculantă, l-am văzut eu conducând. Eu şi Sandu Bădele nu am intrat la facultate în acel an (repet, totul se baza pe originea sănătoasă, pe care nici el nu o avea, că nu era taică-său ţăran colectivist, ci particular!). Peste ani, Sandu Bădele a ajuns profesor de limba română, preda exact în şcoala şi clasa în care ne prevăzuse destinul învăţătoarea...

Prima admitere, dar nu şi ultima. Că nu se lasă olteanul!

Sandu Bădele a rămas să dea examen la Facultatea de istorie din Bucureşti. Eu, cu câteva zile înainte de începerea examenului, a trebuit să plec fiindcă nu am apărut pe lista de înscrişi. De ce? Nu avea de unde să ştie secretara, ea ştia că nu primise nici-un dosar cu numele meu şi mi-a dat un sfat să mă interesez la Secţia de învăţământ a regiunii Oltenia. Fuga la gară. Vorbeşte cu „naşul” să te ia pe blat până la Craiova! Se face! De la secţia de învăţământ sunt luat la rost că nu am ce căuta la Bucureşti, sunt repartizat la Timişoara, acolo e dosarul. Pleacă, tinere, după potcoave de cai morţi. Ajung la Timişoara, unde nu pusese piciorul nimeni din cunoscuţii neamului meu de Anghel zis Boboc, iar în staţie, pe peronul de sosire, aştept să plece toată lumea ca să mă pot interesa unde e facultatea şi cum ajung acolo. Norocul meu că era ziua în amiaza mare. Hopa!, mai uite un tinerel cu un geamantan în mână şi dezorientat. Hop pe el:

-       Eşti candidat?

-       Da. Şi tu?

-       Şi eu.

-       La ce facultate?

-       La filologie!

-       Şi eu. Hai să ne interesem unde ajungem...

Pe zidul gării era un anunţ pentru musafiri ca noi: candidaţii pentru examenele de admitere sunt cazaţi la Căminul F, unde se ajunge cu Firobuzul 44.

Nu auzisem nici de căminul F, nici nu ştiam ce e acela firobuz, dar m-a lămurit amicul că aşa zic bănăţenii la autobuz. El era din Turnu Severin, nu ca mine din Băileşti, deci era mai cult. Era fiu de învăţători, alt avantaj, şi avea o iubită – colegă de liceu cu el – care era deja în Timişoară, venise cu o lună înainte ca să facă meditaţii cu unul dintre profesorii de la facultate. Părinţii ei erau profesori de liceu în Turnu Severin, dar el nu le le fusese elev.

Ne-au cazat mai uşor decât ne-am fi aşteptat. Într-un dormitor cu vreo douazeci de persoane. Putea fi şi cu o sută, nu mă deranja. Am aflat chiar în prima zi că da, dosarul meu era acolo, eram trecut pe lista cu absolvenţii care pot da examen acolo. De pregătit nu se mai punea problema să mă pregătesc, oricum nu aveam cărţi la mine şi nici nu aş fi fost capabil. Aşa îmi e felul: când aveam un examen, învăţam cât puteam, apoi stăteam liniştit, ce-o fi o fi. Nu eram ca alţi colegi care se văietau că nu ştiu, apoi ieşeau cu notă mare din examen. Ca să nu mai vorbesc de fete care intrau din minut în minut la toaletă, să facă pipi de emoţie, iar din examen ieşeau triumfătoare precum Cleopatra din patul lui Cezar şi, mai târziu, al lui Antonius.

Cred că era şi prin acel cămin o sală de lectură, dar nu am pus piciorul prin ea. Ascultam ce discutau colegii. Mă lipeam de câte un grup, de preferinţă unde erau şi unii mai în vârstă decât noi. Cu disponibilitatea pe care o au tinerii, m-am împrietenit repede cu vreo doi-trei, toţi cu experienţă în ale admiterii. Erau la a doua sau la a treia încercare. Unul susţinea că a mai dat de zece ori examen de admitere. L-am privit cu atenţie: era normal la cap, iar când vorbea părea şi informat şi inteligent. Cred că se apropia de 30 de ani, dacă nu cumva chiar îi împlinise. Cu el m-am împrietenit cel mai mult. Era muncitor la o fabrică de materiale plastice din Târgu Jiu. De la un coleg de-al lui, prezent în „grupul nostru”, am primit cadou vreo trei perechi de butoni pentru manşetele cămăşilor, făcute de el personal la serviciu. Cămăşile urma să mi le cumpăr eu mai târziu...

Pe veteranul admiterii îl chema Fluieraş. Nume uşor de reţinut, veţi vedea mai jos de ce nu l-aş fi putut uita, chiar de ar fi fost mai greu de păstrat în memnorie.

Fluieraş şi cu Gruia, prietenul cu butonii, erau foarte miraţi de unde ştiu eu la frumoasa vârstă de 18 anişori de Zoe Dumitrescu Buşulenga, Al. Philippide, Geo Bogza, Tudor Arghezi, Ion Barbu şi alţii, care nu se învăţau în manualele şcolare.

Răspunsul era simplu şi avea două rădăcini. Prima: la Băileşti (unde altundeva?) eram prieten cu nişte băieţi mai mari, care terminaseră liceul la Craiova, la două liceea de prestigiu, care concurau între ele: liceul Nicolae Bălcescu, fost Liceul Carol I şi Liceul Fraţii Buzeşti, fost tot aşa... Nu intreseă la facultate, servicii nu-şi prea găseau că era un şomaj generalizat, dar nu pierduseră gustul cărţii (după ce s-a desfinţat sistemul cu dosarele la admitere, unii şi-au continuat studiile. Paul Topuzu, de pildă, a devenit profesor universitar de matematică la Timişoara), Paul Mitroi a terminat Dreptul şi a ajuns Avocatul Poporului, primul din istoria României. Constantin Iureş (rudă cu marele actor Marcel Iureş) nu s-a mai dus la facultate, scria poezii şi era mereu cu o carte sub braţ. De la ei aflam eu ce se mişcă în lumea literară, dar mai ales, ce fusese în perioada interbelică.

O a doua sursă erau revistele literare care veneau şi în orăşelul nostru. „Gazeta literară” şi „Contemporanul”. Le citeam cu nesaţ, când le prindeam (cred că venea doar un singur exemplar din fiecare). Nu prea reţineam şi nu înţelegeam prea multe, dar cu semnatarii articolelor eram familiarizat. Eram foarte mândru, chiar dacă nu mă băgau fetele în seamă, să merg pe Strada Mare cu una din aceste reviste în mână. Cred că mi s-ar fi potrivit de minune zicala : „pantalonii rupţi în cur, dar dă la fete bonjur!”

Cu o seară înaintea examenului de literatură română, prietenul meu din gară mă ia deoparte şi-mi spune în mare secret:

-       Juri că nu spui la nimeni?

-       Jur!

-       Ştiu subiectul de mâine.

-       Nu te cred.

-       Un subiect va fi „Luceafărul” de Eminescu, analiză literară.

-       Şi dacă nu va fi ăsta, va fi ...

-       Nu mai mă interesează, că pe ăsta îl ştiu, şi oricum nu te cred...

-       Nu ţi-am spus mă, încăpăţânatule, că prietena mea s-a meditat cu un profesor de aici? Ei, ăla a făcut subiectele. Ieri a fost la el acasă, apoi a venit la mine şi mi le-a spus. Toată noaptea le-am tocit. Du-te şi toceşte-le şi tu.

Parcă îl şi credeam, parcă nu. Dar nu eram capabil să mai citesc şi să mai reţin ceva. Nu pot să mă îngraş în ultima zi ca porcul ţiganului. Nu puteam, nu de pricipii era vorba. Dar la examen se adevereşte. „Poezia Luceafărul, de Mihai Eminescu. Analiză literară” a scris cineva pe tablă, cu litere clare şi a recitit de zece ori să nu lipsească vreo pălărie lui ă. Mă credeţi, nu mă credeţi, dar eram popă în poezia Luceafărul, iar despre Eminescu citisem de zece ori mai mult decat era în manual, inclusiv nişte studii ale lui Dobrogeanu Gherea, deşi îmi era antipatic din cauză bărbii de lipovean, presupun. Sau de popă de ţară! Ştiam poemul aproape tot pe dinafară, dar nu asta era important.

Eram convins că voi lua zece, în cel mai rău caz nouă. Mă şi vedeam student. Dar lista cu reuşiţi la proba scrisă nu cuprindea şi numele meu, deci la oral nici nu mai puteam încerca... La fel s-a întâmplat şi cu Gruia şi cu veteranul Fluieraş – căzuţi la datorie înainte de prima bătălie. Ce puteam eu să fac la 18 ani, singur în Banatul pentru care se luptase Ion I. C. Brătianu să-l alipească României? Să plâng, aţi bănuit corect. Noroc cu Ionel Fluieraş, care era vesel şi avea chef de glume. M-a luat cu versuri, ceva gen: „nu mai plânge, fii pe pace, că ţara soldat te face!”

-       Mai şi râzi? Tu ai fost mai breaz?

-       Ce vrei să spui?

-       Că dacă erai mai deştept decât mine, nu picai şi tu de la scris...

-       Vorbeşti prostii. Mai bine spune ce bube ai în cap?

-       Nu am nici-o bubă. Poate tu.

-       Eu am, ştiu şi care mi-e buba de la dosar...

-       Ce bubă? (nu-mi era foarte clară semnificaţia expresiei „bubă la dosar”).

-       Ai auzit de grupul antipartinic Foriş-Fluieraş?

-       Sigur că am auzit! (de fapt învăţasem în manualul de istorie despre el, că una dintre probele de examen era Istoria României).

-       E, atunci află că Ioan Flueraş este o rudă îndepărtată de-a mea. Cum o să mă lase partidul să devin student cu numele ăsta?...

-       Atunci de ce mai dai examen?

-       De ce să nu profit de legea care dă dreptul unui muncitor salariat să ia un concediu de o lună pe an pentru examen la facultate?

-       Adică dai examen, deşi ştii că nu intri?

-       Te-ai deşteptat. Hai să ne ridicăm actele de la secretariat şi să scăpăm de-o grijă. Vine şi Gruia cu noi şi pe urmă ne plimbăm prin oraş, poate vedem un film...

La secretariat era coadă, dar nu foarte mare, învăţământul românesc era foarte bine oragnizat. În sfârşit ne-a venit şi nouă rândul. Fluieraş, cel mai înalt dintre noi, i-a cedat locul din faţă lui Gruia. Şi-a spus numele, secretara a luat dosarul. A căutat printre foi, a scos o coală, a pus-o alături. Fluieraş mi-a cedat şi mie locul lui, dar aveam bun simţ de mic şi nu am acceptat să trec în faţa cuiva mai în vârsta. Secretara i-a scos şi lui o hârtie din dosar, l-a pus şi pe el să semnze de primire şi am urmat eu. Am predat legitimaţia de candidat, secretara a frunzărit dosarul, nu a găsit nimic interesant, am semnat de primire, mi l-a înmânat şi m-am dus repede spre cei doi care mă aşteptam.

-       Spune, mă Anghele, mă ia acum Fluieraş cu binele, cine a fluierat în biserică din neamul tău?

-       Nu am, domle, chestii de-astea, nu mai mă nebuni! Nu avem legionari în familie nici comunişti...

-       Ia dă-mi şi mie dosarul?

-       Ce să veti? O diplomă de maturitate, un certificat de naştere, o copie după buletin şi o cerere, cum am avut toţi. Dar i-am întins dosarul plic, că stătea cu mâna întinsă şi insista. Mie îmi venea să fac dosarul bucăţele şi să mă arunc în Bega. Nu cred că până atunci şi chiar după aceea, până azi, am avut o deziluzie mai mare.

-       Hă, hă! Hă-hă-hă!, râde triumfător Fluieraş, uite, bă puştiule, de ce nu ai intrat la oral! Părinţii adventişti, ta-tău exploatator!

-       De unde ştii tu? Ce-i cu hârtia aia?

-       Caracterizarea... O să tot dai examene şi o să pici de la scris.

Era o coală de hârtie, cu o caracterizare făcută la maşina din care reieşea că din caracterizarile tovarăşilor (trei la număr, toţi membri de partid, unul dintre ei vecin cu noi şi funcţionar la Sfatul Popular Raional) familia mea este pocăită, iar tata exploatează forţă de muncă. Hârtia nu a fost văzută de secretară (fiind pe foiţă subţire, nu ca o coală obişnuită), fiindcă fusese băgată, din greşeală în spatele diplomei de maturitate. Mai exact: diploma de maturitate e mai mare cu o treime decat o coală ministerială şi de cât lăţimea unui dosar. Ca să încapă în dosar, diploma trebuia îndoită. A mea nu a fost îndoită cu partea îngustă în exterior, ci ănăuntru, iar foaia cu caracterizare, când a dat secretara pagină cu pagină a rămas lipită de spatele diplomei. De aceea din dosarul celor doi a avut ce să ia, iar din al meu nu.

Peste ani, am întrebat mai mulţi profesori dacă spusele lui Fluieraş erau adevărate sau el – apoi eu – ne scuzam incapacitatea de a reuşi la facultate dând vina pe nişte nenorocite de caracterizări. Toţi profesorii care făcuseră parte din comisii mi-au confirmat că acesta era procedeul. Profesorii primeau de la serviciul de cadre listele cu numele candiadţilor care nu putea să fie admişi fiindcă nu corespundeau din puct de vedere al politicii de cadre a Partidului. O vreme, probabil şi în acel an procentele erau următoarele: 8o la sută dintre candidaţi trebuiau să fie fii de muncitori, 15 la sută fii de ţărani colectivişti (adică fără nici-o brazdă de pământ), iar restul de 5 la sută erau fii de funcţionari şi intelectuali. Bineînţeles că nu era suficientă o simplă adeverinţă că păriunţii sunt muncitori, şi în cazul lor se cerceta trecutul.

Mai vârstnicul meu prieten profesorul Constantin Cruceru, şi el un îndrăgostit de opera lui Marin Preda, căruia i-a consacrat un studiu - o abordare din punct de vedere al stilului – mi-a relatat că o dată, prin nu ştiu ce eroare, un candidat cu dosar de respingere a trecut de sita de la scris. Eliminarea de la scris era cea mai comodă procedură. Candidatul dădea trei lucrări scrise, iar rezultatul final era, pentru toată lumea - admis sau respins. Apoi, în raport cu procentul pe care îl cerea partidul, se treceau notele pe lucrările scrise şi în final, cu notele de la oral, tot subiective, se făceau mediile ca să iasă 80 la sută fii de muncitori, clasa muncitoarele fiind temelia construcţiei socialismului în scumpa lor patrie, Republica Populară Română.

Mi-a povestit un profesor:

-       Intră candidatul în sală să răspundă la oral. Trage biletul, se aşează în bancă şi începe să scrie, îşi pregătea subiectul. Noi aveam o hârtie prin care eram atenţionaţi că din motive de dosar nu poate fi admis la facultate. În sfârşit, răspund cei dinaintea lui, le dăm note să se înscrie în barem, apoi începe să vorbească. A răspuns la perfecţie. Normal trebuia să-i dăm nota zece şi să-l felicităm. Am început să-i punem întrebări. Calm, din ce în ce mai grele, dar să-l încurcăm. Știa tot ce-l întrebam. În cele din urmă a avut o bâlbă şi a dat un răspun greşit. Orcine putea face confuzia. I-am spus că e suficient şi l-am invitat afară... Eram  în comisie. Ne-am uitat unul la altul, am dat din umeri şi am convenit din privire că nu avem ce face. L-am notat cu patru.

-       Şi?

-       Ne-am dus toţi trei la cârciumă şi ne-am îmbătat ca porcii. Ne uitam unul la altul şi ne curgeau lacrimile de halul în care am ajuns.

-       Altă soluţie nu era?

-       Nu, chiar de trecea de noi şi, să zicem, îi dădeam notă mare, erau alte grile să-l stopeze. Iar dacă se întâmpla să ajungă student, urmau înscenările cu arestare şi exmatriculare, putea chiar „să atragă un grup după el”. Li se înscena o organizaţie duşmănpasă, deşi niciunul nu făcuse nimic reprobabil. La anchetă însă, bătuţi, unii declarau orice.

Du-te la oştire, pentru ţară mori, şi-ţi va fi mormântul gîinaţi de ciori

Căpitanul Toma, care-mi promisese că mă va repartiza într-un oraş mare, care are  facultăţi şi biblioteci, nu s-a ţinut de cuvânt şi m-a trimis la nu ştiu ce unitate militară din Nordul ţării. Dar Dumnezeu avea mai multă putere decât el şi mi-a schimbat repartiţia. Eram strânşi toţi recruţii în curtea liceului Nicolae Bălcescu din Craiova, liceu înfiinţat pe vremea lui Carol I, căruia îi purtase şi numele (după rebeliune e iarăşi Colegiu Naţiunal Carol I) şi aşteptam să fim strigaţi să ne încolonăm şi să plecăm spre gară, apoi care încotro cu trenurile. Printre noi erau şi subofiţeri şi ofiţeri, nu ştiu ce aşteptau. Intrau într-un birou, ieşeau de acolo, apoi intrau din nou (sau poate erau alţii şi nu-i deosebeam eu din cauza hainelor militare, că mi se păreau că toţi sunt la fel). La un moment dat aud o voce puternică şi foarte clară: cine-şi aude numele să se aşeze de urgenţă în spatele meu, apoi următorul tot aşa, să faceţi un rând organizat. Îmi aud şi eu numele şi mă execut. Voi, zice el, plecaţi cu mine, să nu mai ieşiţi din curtea şcolii. Dacă plec la gară fără voi, vă declar dezertori. Acum sunteţi sub comanda mea! Bine, bre, îi răspund eu în gând, total absent la ce se întâmplă cu mine.

Nu ştiu de ce eram aşa nefericit, că nici acasă nu eram ţinut în puf, dar orişicât. Ba, dacă mă gândesc bine, trecusem oarecum peşte şocul cu pierderea facultăţii şi mă angajasem pedagog la o şcoală profesională de la Segarcea, şcoală de tractorişti. În programă aveau şi ore de limba română pe care le ţinea o absolventă de liceu, mult mai nepregătită decât mine, dar era nepoata nu ştiu cui din conducertea Staţiunii de maşini agricole (S.M.A.), care patrona şcoala. Era cam urâţică şi grăsuţă după gustul meu, dar asta nu m-a împiedicat să o smotocesc de câteva ori. Dacă mă psihanalizez cred că nu libidoul mă împingea spre ea, ci parvenitismul. Voiam să ţin eu orele în locul ei (s-o înlocuiesc, nu s-o dau afară, că oricum nu puteam), ceea ce cred că ea ar fi acceptat şi nesărutată. Aşa că iată-mă profesori de română! N-a durat decat vreo două luni fericirea, că a venit incorporarea.

După ce ni s-a făcut anunţul cu ameninţarea de rigoare, ofiţerul a plecat nu ştiu unde, iar noi am primit liber să ne ametestecăm, dar să fim gată să răspundem la semnal. În marea curte a liceului erau şi elevi, fiindcă în spate era şi un cămin, nu ştiu dacă era de fete sau de băieţi. Aşa m-a găsit prietena mea Ana Mănucu, sora unuia din prietenii mei de la Băileşti (el făcuse liceul la zi, unde erau şi ei puţini în clasă, tot în jur de două zeci). Familia lui Ion Mănucu (noi îi spuneam Nelu) era mult mai înstărită decât familia mea. Probabil erau turci la origine, dar pripăşiţi cu sute de ani prin târg. Bunicul lui avusesese fabrică de ţiglă înainte de război şi mult pământ arabil. O fată de-a bătrânului Mănucu era profesoară de mamtematică, plecată pe undeva prin ţară. Nelu dăduse examen la politehnică şi intrase. Cum de nu-l stopase dosarul? Simplu. Prin aplicarea zicerii: „Legea e ca o barieră: Deştepţii o sar, lichelele trec pe sub ea, proştii o iau în piept şi se opresc”. Eu fusesem prostul. Sau poate tata, Dumnezeu să-l primească la sânul Lui! În timp ce tata, adventist, nu chefuia cu nimeni, „Ghiţu lu Mănucu”, tatăl prietenului meu Nelu, bea cu toţi funcţionarii de la sfat, cu poliţiştii, cu securişti, cu cei de la partid, juca cărţi cu ei, le ştia toate slăbiciunile. Nu era o problemă să primească o adeverinţă sau o recomandare că el, Gheoghe Mănucu, nu are avere şi nu a făcut politică (legionar oricum nu fusese).

Şi mă trezesc cu Ana lângă mine. Ea chiar era elevă la liceul în curtea căruia mă aruncase pe mine soarta pe post de oaie. Mă căuta să-mi spună că a aflat că voi pleca militar şi să mă anunţe că nu-mi va scrie, că se apropie examenul de maturitate şi vrea să se ocupe de carte. Ea, scumpa, plângea, eu nu am plâns, că doar eram aproape soldat, nu se făcea. Dar m-am simţit trădat! Exageram, dar eram fipersensibilizat. I-am sărutat mâna, ca un viitor militar educat şi i-am spus că s-a gândit foarte bine. Am rămas prieteni, după ce m-am căsătorit a devenit  prietenă şi cu soţia mea. Nimic necurat la mijloc, ticăloşilor! 

În facultate, Nelu Mănucu a rămas repetent prin anul al II-lea, pare-mi-se, nereuşind să treacă examenul la limba rusă. Vă vine să credeţi? A mai făcut un an de politehnică din cauza unei profesoare îndrăgostită a limba lui I.V, Stalin. Aşa că am fost foarte mândru câţiva ani mai târziu când am solicitat oficial, în urma demonstraţiilor din iarna lui 1968 scoaterea limbii ruse dintre materiile predate în universităţi. După rebeliunea lui Ilici, Nelu Mănucu a fost, o vreme, preşedintele Alianţei Civicie. El este acel Ion Mănucu, inginerul de căi ferate de la Regionala Craiova  care nu a vrut să lase trenurile cu minerii să ajungă în Capitală la nu ştiu a câta invazie a lor. La cererea lui Iliescu, să-i apere democraţia originală, însuşită de el în Uniunea Sovietică.

Aglomeraţia din curte liceului se golea pe măsură ce grupurile de recruţi plecau spre gară încolonaţi, dar deplasându-se ca oile. Soldaţi neinstruiţi, ce să le ceri civililor?!

Un tinerel ciudat, scund şi ager ca argintul viu, vine cu o veste bombă în grupul în care tremuram eu de frig - era mijlocul lui decembrie şi nu puteam să mă încălzesc cu alcoolul rudelor unora care aşteptau în stradă cu diverse recipiente mai mult sau mai puţin ascunse – noi vom pleca la Sibiu cu ofiţerul care ne spusese să stăm cuminţi până apare el. În sfârşit, l-am văzut apărând dintr-o încăpere cu un teanc de hârtii în mână. Părea încântat de isprava pe care o făcuse şi ne-a comunicat-o şi nouă: reuşise să facă un schimb de recruţi şi alesese şi el cu câţiva absolvenţi de liceu din nu ştiu ce liste avute la dispoziţie, argumentând că nu se poate duce la Şcoala Militară de la Sibiu numai cu soldaţi cu şapte clase. Printre cei cu liceul ceruţi de el de la început şi obţinuţi eram şi eu. De la ofiţer am aflat mai târziu că Toma al meu mă trimisese pe graniţă... Tot absolvenţi de şcoală medie mai erau: un fost coleg de-al meu, tot de la seral, Ion Crăciunoiu, un recrut de la Covei (comună de lângă Băileşti) şi Ion Popa, care terminase liceul la Craiova. De îndată ce am putut să mă strecor lângă ofiţer (era locotenent major, aflasem) i-am şi spus că eu nu vreau să mă fac ofiţer. A râs de mine şi mi-a zis că nu ne face nimeni ofiţeri acolo, vom fi un batalion de asigurarea pregătirii de luptă pentru elevii ofiţeri. Ce înseamnă asta nu ne-a spus, până la gară nu a mai discutat cu noi şi nici până la Sibiu nu şi-a mai arătat chipul. Ne-a numărat în gara Sibiului şi ne-a dat pe mâna altor militari care ne aşteptau.

Eu mai vizitasem Sibiul o dată, pe vremea când eram copil, aveam vreo şapte-opt ani, dar nu-mi aminteam nimic, mai ales că partea cea mai lungă din timp o petrecusem la Tălmaciu, o comună din apropiere. Cum tatăl meu era tâmplar cu atelier propriu – aici aveau dreptate informatorii Consiliului Popular – iar în Băileşti nu cresc brazii şi nici depozitele nu erau aprovizionate, tata se împrietenise cu un sas din Tălmaciu, Ion Snaider, iar acesta îi procura scânduri de brad de la localnicii care aveau dreptul la nu ştiu ce cantitate de lemn din brazii pe care îi scoteau ei cu vitele de prin munţi, de acolo unde nu puteau ajunge tractoarele şi alte utilaje.

Civilizat, sasul ceruse să vină cu soţia lui să vadă Băileştiul, ceea ce se şi întâmplase, şi o invitase şi pe mama cu mine să le întoarcem vizita.

Doamna Snaider m-a întrebat dacă am curaj să urc pe munte, iar eu am răspuns afirmativ: sigur că am.

-       Dar muntele e înalt... Vei putea să-l urci.

-       Sigur, că ştiu eu cum...

-       Cum?

-       Iau un băţ şi mă proptesc în el, apoi încă un pas, încă un pas, până ajung sus.

Doamna Snaider râdea fericită. Ştiu că i-a explicat mama care e semnificaţia băţului înfipt în pământ şi folosit de ajutor. La marginea Băileştioului era o pădure imensă de salcâmi, sădiţi pe moşia prinţului Ştirbei, care ceruse sfatul specialiştilor ca să nu mai alunece dunele de nisip rămase de pe vreme când apele Dunării se lăţeau cu aproape zeci de kilometri faţă de albia de acum. În mijloc rămăsese un prund, care se prăbuşise. I se spunea Ţurţan. Era înalt de vreo zece metri. Nisip fin ca acela de la Mamaia. Noi urcam pe marginea Ţurţanului, spijinindu-ne de un băţ, apoi, ajungând în vârf, alunecam cu fundul pe nisip, sau cu toată spinarea lipită până jos, apoi o luam de la capăt până se însera. În mintea mea, muntele era un ţurţan mai mare.

Țurțanul de la Băilești avea și un rol terapeutic. Ori de câte ori cineva spunea că este supărat, i se recomanda: du-te și dă-te cu curul de țurțan și-ți trece! La fel când ți se trasmitea că s-a supărat Cutărescu pe tine: să se dea cu curul de Țurțan și se vindecă...

Îmi amintesc un schimb de replici pe care tata îl tot povestea prietenilor lui sau îl zicea despre noi când reuşeam să ne facem o mică bucurie materială. Întrebându-l pe sas dacă mai are rude (copii nu avea), acesta i-a mărturisit că mai are un frate, plecat în Germania în timpul războiului.

-       Şi cum o duce?, a fost curios tata, din ce trăieşte?

-       Munceşte la o fabrică...

-       E mulţumit?

-       Mi-a scris că e foarte greu şi pe acolo, dar din micile lui economii puse de-o parte, tocmai şi-a cumpărat unX automobil...

Făceam haz de necaz, eu continui şi azi: din micile mele economii, mi-am cumpărat un stilou. Chiar acum, în timp ce scriu: din micile mele economii îmi permit să ţin caloriferul în priză ca să nu-mi îngheţe picioarele!

La tata, însă, glumele erau mai amare. El voise, în anii 1945-1946, când se mai putea pleca legal, să plece în Statele Unite ale Americii. Chiar se înscrisese în nu ştiu ce organizaţie care se ocupa de asemenea afaceri. Dar lotul în care s-a înscris el nu a mai apucat să plece. A fost primul oprit. Eu am acum un nepot care e cetăţean american. Visul i s-a împlinit peste generaţii.

Ajunşi la unitatea militară, care era în centru, ne-au ras, ne-au frezat, ne-au dat haine militare. Eu mi-am păstrat mustaţa pe care o aveam în dotarte şi multă vreme mi se zicea Mustaţă. pierdusem cognomele Olteanu. Când m-am uitat în oglinda montată pe un perete exterior, ca să poată soldatul să se vadă cum stau hainele pe el, în jurul meu mai erau câţiva care se admiram. Nu am reuşit să-mi dau seama care sunt până nu am făcut gesturi ca maimuţa, să mă prind care mână şi care picior se mişcă.