3. INGERI SUB ACOPERIRE

Urât ești, mă, Petre!

În secția de reportaj mai aveam doi colegi, ambii mai în vârstă decât mine. Băieți subțiri, de familie bună. Ardeleni. Livius Timbus avea vreo șapte - opt ani mai multe decât mine și era un bun reporter. Din păcate, era cam comod. S-ar putea ca lenea lui să nu fi avut origini naționale sau ancestrale, ci să i se tragă de la un picior, pe care îl cam târa după el. Abia se observa la mers că ar avea ceva, dar din când  în când se văieta în birou. Cert e faptul că nu-i plăceau deplasările pe teren și nici la serviciu nu venea cu plăcere, spre deosebire de mine care nu aveam astâmpăr să stau locului. Nici la cafenea sau la restaurante, când mergeam cu ei (singur nu deschideam ușa acestor lăcașuri de pierzanie!) nu suportam să pierd mai mult de o oră, motiv pentru care le deveneam foarte antipatic celor din jur, că după ce terminam de băut cafeaua sau berea începeam să-i bat la cap să plecăm. Mă plictiseam, mai ales că Livius și Mihai  - celălalt coleg – nu erau vorbăreți, iar eu nu prea aveam ce să le povestesc, experiența mea socială fiind minimă. Uneori nu scăpau de gura mea și schimbam localul, dar peste o jumătate de oră începeam iar plictisitoarea dorință de a pleca și începeau să mă ia peste picior, principalul reproș fiind că sunt oltean cu viermi în fund, de-asta nu am astâmpăr.

Livius era un bărbat înalt și frumos. Se vedea pe chipul lui că e băiat cu școală. Tatăl lui, acum pensionar, fusese violonist în orchestra simfonică a Clujului sau la Opera de acolo. Nu știu cum ajunseseră în București, dar de la bătrânul Timbus, Livius moștenise o garsonieră dublă într-un bloc situat foarte bine în București, pe lângă Facultatea de Drept, dar și o tinichea de coadă la dosar: violonistul fusese informator la Siguranța Statului, în ”odiosul regim burghezo-moșieresc”, cum îl catalogase propaganda de partid comunist. Erau vremuri bunicele în Romania de câțiva ani și nu prea se mai ținea seama așa mult de păcatele părinților.

Și Livius Timbus și Mihai Hetco, colegul celălălalt, visaseră să fie scriitori, dar de ce nu deveniseră îmi era greu să spun, că nu știam. Amândoi deveniseră niște murături acrite rău în urma nerealizării visului. Faptul că eu reușisem să public un volum de versuri era un mister mai mare decât repartiția guvernamentală la revista bucureșteană. Îi simțeam că mă și admiră, dar mă și disprețuiesc. De fapt, nu mă admirau pe mine, ci performanța de-a fi publicat un volum de versuri la editura Cartea Românească. Disprețul provenea din presupusul compromis pe care îl făcusem: nu știau ei cum mă vândusem, dar precis făcusem ceva, că de nu ar fi fost astfel, ar fi avut și ei publicat nu un volum, ci tomuri întregi.

Această invidie stupidă, prin care nu ești interersat să găsești o cale anume prin care să-ți atingi obiectivele și îl suspectezi pe altul de neciste, justificându-ți ratările prin puritatea virgină pe care n-ai fi vrut, chipurile, să ți-o vinzi, m-a urmărit toată viața. De ar fi legată doar de mine această mentalitate, nici nu m-aș sinchisi, dar constat că e sport național și nu ține doar de un regim politic, ci are tradiție. De multe ori am gândit asupra crimei stupide din balada ”Miorița”, baladă de o frumusețe rară. Dar ea este de apreciat estetic, ”ideologia” ei este catastrofală. Cei doi invidioși, în loc să stea la pândă și să vadă prin ce metode reușește al treilea cioban, moldavul, să aibă oi mai multe și câini mai bărbați, apoi să aplice ”tehnologia” și să-l întreacă, ei îi dau tovarășului lor cu măcicile în cap.

Îmi este clar că nu-i judec aspru pe cei doi - Livius și Mihai. În timp ce Dan Grumberg nu mai striga după mine ”reporterul frenetic”, ci ”Poete!”, sau ”Marele poet”, ba chiar îmi spunea și câte un vers din vreo poezie citită, admirând coperta și explicând și altora ce inspirat fusese graficianul care concepuse un desen pe rotund, cu nuanțe albastre, cei doi – deși le-am dat cartea – nu au scos nici-un cuvânt, mirându-se doar, din priviri, ce subțire este și cum de m-oi bucura eu de o asemenea arătare. Dar eu eram atât de fericit, încât nu mă supăram pe cei doi. În plus, nici nu eram convins că scrisesem vreo capodoperă care ar fi trebuit să uimească muritorii.

Pe Livius îl iubea o fată, o evreica absolventă de filologie, Sofia Scorțaru. Era tot ziaristă pe la nu știu ce publicație. Poate îl plăceau și altele, dar Sofica tot venea după el prin redacție, iar el se prefăcea că nu-i pasă.

Chiar dacă nu comunicam prea mult cu cei doi colegi de secție, eu îi consideram prietenii mei, că oricum nu prea aveam de ales în Capitala României socialiste, unde nu aveam rude, iar colegii de facultate plecaseră la posturile lor, minus vrea patru-cinci, care se aranjaseră tot ca mine, dar nu erau pierde-vară ca mine, ci fete serioase, tocilare, angajate pe la institute de cercetări. Nu proaste de felul lor, dar nici creatoare, dovadă că n-au făcut mai nimic în viața lor.

Cum la doi ani de la absolvire aveam casa mea în București (cumpărată pe banii unei case moștenită de soție), de câteva ori mi-am invitat și prietenii acasă. Aflând nevastă-mea că Livius nu e însurat, repede s-a gândit la o fostă colegă de facultate de-a mea, pe care o cunoștea, că i-ar fi bună lui Liviu. Le-am făcut cunoștință, s-au văzut la noi acasă, în strada Berzei. Din ironii nu a slăbit-o ardeleanul Livius pe biata fata. Fata nu era o frumusețe, dar nu despre asta era vorba în propozițe.

Pe măsură ce trecea timpul, boala de la piciorul lui Liviu se agrava. Bănuiesc că avea un soi de tuberculoză osoasă, fiindcă se cocoșa de la un an la altul.

Eu la revista Flacăra nu am făcut mulți purici, fiindcă redactorul șef Eugen Mandric a fost înlocuit cu Adrian Păunescu, cu care fusesem coleg de facultate, el înaintea mea cu un an. Voiam să scap de el, fiindcă era autoritar și agitat tot timpul. M-am transferat la altă revistă, iar pe Livius îl vedeam rar. Uneori ajungeam unul în preajma altuia prin parcările de lângă clădirea Casei Scânteii. El avea un Trabant nou, eu o Dacia 1100 veche. Dar erau automobile, eram boieri. Cum Livius cobora greu din mașină și apoi mergea în baston, cocoșat rău, evitam să asist la mersul lui greoi. Nu-i plăcea să fie văzut astfel, bănuiam, cui i-ar fi plăcut? Mai ales că eu îl știusem de când era verde ca bradul, plin de siguranță și de ironii.

Dar odată (trecuseră vreo cinci-șase ani de când nu vorbsem) nu am putut să-l evit. Eu coboram scările de marmoră care duceau la Flacăra, el urca.

 -  Salut, Livius, ce faci, mă bucur să te văd!, mă opresc eu numai zâmbet. Și chiar mă bucuram că îl văd.

El se proptește în baston, își îndreptă cu greu spinarea și mă privește în ochi. Il aud:

-       Ce faci, mă, de ce ai îmbătrânit așa?

-       Trece vremea, Livius, asta-i viața...

 -    Da, mă, da îmbătrânești urât!

-    Seamăn cu tata, Livius, și el a chelit de tânăr.

-    Dar ești foarte urât!

-    Liviu, așa e tot neamul meu, nu știi zicala: numai  cine trăiește îmbătrânește! Lasă asta, nu mai contează, sunt însurat, cum știi, am copii, nu mai contează frumusețea. Spune-mi ce faci tu?

- Ce dracu să fac, mă mir ce urât ai îmbătrânit, bă Petre, bă!

Delegații peste hotare (în gând!)

Fiind revistă săptămânală, cu multe fotografii și cu multe rubrici arendate prietenilor celor doi redactori șefi (Eugen Mandric și H. Dona), noi, redactorii, nu prea ne speteam cu munca, iar când se punea problema să plecăm pe teren că se primiseră nu știu ce ”indicații prețioase” de la partid, eu abia așteptam să părăsesc Bucureștiul. Oricum eram singur chiar dacă nu aș fi plecat, soția și cei doi băieți fiind încă la Craiova. Mandric îmi spusese de la început că nici să nu-mi treacă prin cap să-i cer locuință, iar eu m-am conformat. Interesându-mă, am aflat că era aproape o imposibilitate să primesc ceva de la Stat, doar cei de la „Scânteia” sau „România liberă” mai primeau repartiții, revista noastră nu era în prima line a frontului ideologic, deci adio, speranţă!

Cât timp am stat la Flacăra am văzut aproape toată ţara, preferând, evident, localităţile aflate pe direcţia Bucureşti- Craiova şi mai departe. Cum toate drumurile, credeau romani, duc la Roma, ale mele treceau prin Craiova, chiar dacă erau ocolite. Ajuns la destinaţie, mă cazam la hotel, luam ziarele judeţene, mă lămuream ce obiective economice importante sunt în zonă, mă plimbam prin oraş, dacă era timp. Apoi dimineaţa plecam voineceşte la marele sau micul obiectiv industrial apărut de curând pe harta Ţării. De la cineva din conducere, cu funcţie mai mare sau mai mică, primeam nişte date sau ultima dare de seamă a sindicatului sau a nu ştiu cărei secţii de producţie şi documentarea era gata.

La întoarcere mai făceam un popas de o zi la Craiova, iar pe drum, în ritmul roţilor de tren îmi scriam capodopera. „Oraşul Cutare este o aşezare frumoasă. Locuitorii ei muncesc de veacuri pe aceste meleaguri. De curând în peisajul natural al muntelui (sau câmpiei, după caz!) a apărut un nou obiectiv economic: Fabrica de împachetat fum. Producţia este de... , dar va fi de...” Aceasta era schema tuturor relatărilor din toate ziarele şi revistele. Probabil de la Vladivostok până la Berlin, peste tot unde îşi pusese cizma soldatul sovietic şi impusese regimul democrat popular.

Odată trebuia să mă duc la Porţile de Fier şi să asist la punerea în funcţiune a primei turbine care producea energie electrică. Bineînţeles că m-am oprit la copilaşi şi la nevastă, că doar eram un familist convins. Era bine acasă, socrul meu era un om cumsecade, soacra o gospodină perfectă, nevastă-mea frumoasă şi sensibilă, copiii iubitori şi respectoşi. Am pierdut noţiunea timpului. Noroc cu radioul şi televiziunea care transmiteau evenimentul. Auleu, am zis, a fugit turcu şi luleaua mea era la el! Ne-no-ro-ci-re! Repede la gara, şi cu viteza primului tren la Turnu Severin, pe urmele lui Apolodor din Damasc. Mă opresc la redacţia ziarului local. Le spun cinstit de ce nu am fost prezent la eveniment: mi-a adormit soţia pe cămaşa de noapte şi mi-a părut rău s-o trezesc şi să-i spun du-te mai încolo!...

Un ziarist, Virgil Tătaru, tot filolog ca mine, mă calmează:

-       Stai liniştit, ca şi dacă erai acolo, tot nu pricepeai nimic. Acolo e şantier cât vezi cu ochii, ia ziarele astea cu reportaje scrise de mine de-a lungul timpului şi te lămureşti.

-       Mulţumesc, am zis, dar trebuie să văd obiectivul.

-       Hai la şeful!

I-a spus şi redactorului şef despre ce este vorba, ne-a dat o maşină şi fuga la Porţile de Fier. Avea dreptate Virgil Tătaru, nu puteam înţelege nimic din ce era acolo. Se vedea însă că se schimba suprafaţa pământului. Kilometri întregi de săpături, văi şi dealuri, mii de unelte de săpat, transportat, nivelat, ridicat, îngăurit. Noroc cu Virgil care mai mă lămurea ce e într-un loc, ce a fost înainte, ce urmează să fie. Avea limpede în cap tot şantierul şi ştia numele inginerilor importanţi, ce făcuseră şi ce ziseseră. Mi-a zis că dacă e nevoie, pot să scriu că am vorbit cu oricare dintre ei, răspunde el că nu se va întâmpla nimic. Mi-a dat câteva fotografii pe care le făcuse fotoreporterul revistei la inaugurare, i-am mulţumit şi... fuga la Bucureşti, cu o pauză de o zi la Craiova. În tren mi-am scris reportajul, iar decum am ajuns la redacţie am început să dictez dactilografei textul. Asistasem la facerea luminii!

Probabil că nefăcând nazuri la deplasări şi îmi predam textele la timp devenisem foarte simpatic şefului de secţie, un moldovean cu inimă de aur şi trup de urs. Era un bărbat superb, căsătorit cu o filoloagă mai tânără decât el. Mihai Mârza era un mare gurmand şi semna invenţiile culinare publicate în revistă cu pseudonimul P. P. Naşu. El chiar semăna cu un pepenaş, dar nu cantalup, ci unul lunguieţ, plăcut.

Toată ziua stăteam la el în birou şi-i ascultam poveştile şi bârfele despre membrii redacţiei, ziarişti de la alte publicaţii, foşti demnitari sau oameni politici. Făcuse şcoala de partid la Jdanov (Jidanov râdea el, viitoarea Ştefan Gheorgiu) şi-l avusese coleg pe Dumitru Popescu Dumnezeu.

-       Cum v-aţi înţeles?, am întrebat eu.

-       Bine.

-       De ce nu vă duceţi să vorbiţi cu el să vă facă redactor şef adjunct? (era un post liber de câţiva ani).

-       Păi tu crezi că pe tine te vor mai băga în semă colegii tăi când vor ajunge mari?

-       De ce nu?

-       De-aia!

A avut dreptate. Primul care a ajuns mare dintre colegii mei a fost Nicolae Dan Fruntelată. Era oltean de-al meu (ca să nu ziceţi că nu zic nimic despre olteni!). Fusesem chiar colegi de bancă, dacă ar exista aşa ceva la facultate, dar chiar cam aşa era, eram mai merem cu el şi cu două colege mai răsărite din grupă: Doina Iovănel, cu care s-a însurat el, şi Irina Şafarica, cu care nu m-am însurat eu, ci un doctor Nicolau, ea ajungând etnoloagă la Muzeul Ţăranului Român. Nicu Fruntelată a fost un student foarte bun: nu lipsea, nu chiulea, citea bibliografia, făcea fişe de lectură cum cereau asistenţii. Cu răspunsurile lui ca la carte şi cu „strâmbele” mele din lecturi variate şi dezordonate ieşeau nişte seminarii foarte bune, ziceau asistenţii. Nicu Fruntelata a ajuns repede redactor şef la Viaţa studenţească, apoi redactor şef la revista „Luceafărul”. O cronică sau o poezie nu mi-a publicat, asta în condiţiile în care Adrian Păunescu, de pildă, îşi publica toţi colegii. Când ne întâlneam pe coridoarele de la Casa Scânteii ne salutam, dar în afară „de ce faci”, „bine”, nu îşi permitea să vorbească ceva în plus cu un muritor ca mine. E drept, când a fost numit redactor şef la revista „ Luceafărul”, iar scriitorii au protestat că nu este membru al Uniunii Scriitorilor, revista fiind a Uniunii, am semnat şi eu protestul, dar nu împotriva lui, ci fiindcă se călca un drept al scriitorilor.

Statul meu pe capul lui Mârza toată ziua îi enerva pe ceilalţi membrii ai secţiei, gândind, probabil, că punem ţara la cale în absenţa lor. În realitate, Mârza nu avea ce avantaje să-mi facă. Singurul lucru pe care putea să-l facă unui subordonat era să te propună pentru schimb de experienţă în vreo ţară socialistă cu care avea România relaţii. Aşa au văzut cei din redacţie mai toate ţările din lagăr.

La un moment dat am considerat că mi-a venit şi mie rândul şi l-am întrebat pe Mihai Mârza:

-       Domn Mârza, mă trimiteţi ţi pe mine peste hotare, oriunde, dar să văd şi eu cum e...

-       Nu prea pot să te trimet, că ştiu ăştia că suntem prieteni, şi-mi sar în cap...

Nu m-a trimes.

Am păţit de multe ori aşa: nu mi se oferea un drept ca să nu protesteze lumea că suntem prieteni...

-       Şi eu când văd o ţară străină?

-       Mai e timp.

Avea dreptate...

Suspecteaza-te de jeniu, oltene!

Scriind un reportaj mai lung, despre nu ştiu ce, m-am gândit să fiu şi eu mai personal (îmi „căutam stilul”, că auzisem spusa unui franţuz că stilul e omul!) şi să evit p-ici, pi-colea, pe unde se poate, cuvintele banale. La lectură, eram tare mândru şi mi-am zis în gând: „să vezi tu ce scriitor scot din tine!” Asta cred că era o replică determinată de o alta, a tatălui meu, care voise să mă facă tâmplar, iar eu cam fugeam de acasă. Să mă joc, nu să pun mâna pe carte, cum declară scriitorii seroși, dornici să-și remodeleze biografia. Ei, bine, când reuşeam să fac ceva bun în atelier, tata mă privea admirativ şi-mi zicea: „ce om aş scoate eu din tine, dar nu vrei tu, nu vrei!” Uite că acum vrusesem...

Textele scrise de redactori mergeau la şeful de secţie – în cazul meu Mihai Mârza – apoi la secretarul general de redacţie (Zamfir Vasiliu) şi în cele din urmă la redactorul şef. Dar cum Eugen Mandric era ocupat cu filmele documentare pe care le făcea la studioul Alexandru Sahia sau cu şpriţurile prelungi, cele mai multe erau vizate de H. Dona, adjunctul lui.

De la H. Dona s-a întors mândreţea mea de reportaj făcut harcea-parcea. Să văd negru înaintea ochilor şi altceva nu, deşi însemnările erau făcute cu roşu... Aveau şefii o mare bucurie să folosească această culoare. In librării nu găseai un creion roşu, dar ei toţi aveau cu duzinele în dotare. Şi subliniau cu roşu apăsat, la bunul lor plac şi de două-trei ori un cuvânt sau o sintagmă care nu le plăceau.

După ce-mi coboară sângele la organele care aveau nevoie de el, mă uit mai atent şi văd că Haș Dona îmi subliniase cuvintele mai arhaice, mai puţin folosite, adică – să spunem lucrurilor pe nume, tovarăşi, n-oaşa!, taman cele care constituiau stilul meu propriu şi personel!

Plec acasă supărat şi a doua zi aştept să vină Eugen Mandric la redacţie. Intru în birou şi-i spun că am de discutat cu el o problemă delicată.

-       Zi, repede, oltene, că mă duc să mă uit la un meci...

-       Repede-repede nu pot, că e mai aşa, mai special.

-       Spune repede, dar să nu-mi ceri casă...că-ţi răceşti gura de pomană.

-       E vorba de un material pe care l-am scris...

-       Să fii sănătos!

-       Tovarăşul Dona mi l-a făcut tot numai linii roşii, e ca ouăle de paşte...

-       Hei, de-ale lui Hary! Şie a făcut, şi-a băgat pişerele în el?

-       Tovarăşul Mandric, vă spun sincer, eu nu spun că nu am ce învăţa de la dânsul. Am şi învăţat, că ştiţi că mi-a fost profesor...

-       Ştiu, mare profesor. Dona e mare profesor de ziarişti... Îi învaţă să scrie cu picioarele...

Nu ştiu nici azi dacă Mandric a zis-o în glumă sau aşa credea. Neliniştea mea metafizică nu-i producea nici-o emoţie. O iau de la capăt:

-       Putea să-mi spună orice, că e prea lung, prea scurt, că să renunţ la introducere, să lungesc concluziile sau să le scot de tot, dar...

-       Dar şe?

-       Dar să nu mă înveţe limba română că am supt-o odată cu laptele de la mama! (Mamă, ce i-am zis-o! Nu aveam habar de unde ştiam vorba asta de duh).

-       Măi, oltene, zice Mandric, devenind înţelegător cu mine, cam cum făcea tata când nu voia să mă bată,  şi credea în educaţia de tip Makarenco, deşi nu auzise de marele pedagog sovietic. Măi oltene, eu te credeam băiat deştept...

Să-l contazic nu puteam, să-l aprob nici atât. L-am privit în ochi, să văd dacă mă ia peste picior. Nu aştepta atitudinea mea şi a continuat.

-       Mă, oltene, Dona aista nu prea a scris nimic în viaţa lui. Şi acum şe vrei să facă? Se joacă şi el pi textele altoră. Aşa că fii băiat deştept şi vezi-ţi de treabă.

-       Cum să-mi văd de treabă?, am întrebat eu, fiindcă nu ştiam răspunsul.

-       Nu pune la inimă chestiile astea...

-       Cum să nu le pun?

-       Suspectează-te de jeniu, mă oltene! Şi atunci n-o să-ţi mai pese.

Am tăcut. Nici el nu a mai zis nimic. M-am ridicat să plec. Supărat în continuare.

-       Nu vreţi să vă uitaţi peste reportaj, că  nu a subliniat decât câteva cuvinte. Nu are rost să le schimb, nu le schimb, să ştiţi...

-       Nu le schimaba, dă-l la dactilografe să bată textul din nou...

-       Şi-l aduc la dumneavoastră...

-       Il aduci pe naiba. Il dai tot lui, că nu mai ţine minte ce a subliniat...

Acum aţi înţeles cine e de vină că eu mă suspectez de jeniu? Dacă nu, vă explic: jeniul este de două feluri – jeniul masculin, jeniul feminin. Şi mai e jeniul neutru, dar nu ne interesează.