17. INGERI SUB ACOPERIRE

Poet, sunt poet, domnișoară! Po-et!

Volumul meu de debut, ”Duhul Pământului”, publicat de Cartea Românească, nu s-a născut sub zodii bune. Mă refer la apariția lui. Moșitul se făcuse, totuși, ca la carte. Redactor era Mircea Ciobanu, recunoscut și atunci ca și acum ca fiind unul dintre cei mai străluciți redactori. Redactor șef era Mircea Gafița, și el un editor foarte bun, iar directorul editurii era Marin Preda. Din ce spuneau alții - și am constatat și eu personal mai târziu, Marin Preda nu citea poezie, lăsând totul la latitudinea redactorilor, toți competenți și persoane de aleasă ținută intelectuală (Pe lângă Mircea Ciobanu: Geta Dimisianu, Alexandru Paleologu, Sorin Mărculescu, Florin Mugur, Maria Graciov, Florica Condurachi și două secretare pricepute – Tanța Vulcănescu și Ioana Lungescu). Puteau greși și ei, firește, dar nu le se puteai contesta bunele intenții. Marin Preda citea doar părți din volumele de critică editate de editură (cred că doar articolele despre el și despre Eugen Preda, poate și cele dedicate lui Ion Lăncrănjan). Citea în schimb proza pe care o edita „Cartea Românească” – romane, nuvele schițe, nu știu dacă în întregime – presupun că voia să afle care e nivelul concurenței și ce se mișcă în ograda în care el era cocoșul.

Rar dădea drumul la un volum spre tipografie – era nevoie de semnătura lui, altfel cartea nu intra la tipar – până nu schimba câteva cuvinte cu autorul. Punea el câteva întrebări – care banale, care mai personale – apoi spunea scurt: „bine, monșer, asta a fost tot, voiam să te cunosc (sau „voiam să mai stăm de vorbă”). Nu lăuda și nu critica volumele, oricum nu în prezența autorilor. Cine se laudă cu aprecieri pe care le-ar fi făcut Marin Preda capodoperei lui minte sau a visat. Marin Preda era un introvertit, în ciuda efuziunilor lui care îi cuprindeau uneori întreaga ființă. Mi-a publicat cinci cărți la editura Cartea Românească, dintre care trei romane și abia despre unul mi-a vorbit, pretextând că a auzit de la Mircea Ciobanu că ar fi bun. Într-o altă discuție, însă, s-a dat de gol că îmi citise romanul, fiindcă i-am povestit o întâmplare, iar el mi-a zis: „păi, asta parcă ai și scris-o într-o carte, o știam”.

Când l-am găsit în camera de la Mogoșoia fără suflare – după ce intraseră cu un minut înaintea mea Dan Claudiu Tănăsescu și Cornel Popescu Ciobanu – în pat, alături de trupul lui, erau câteva dosare, iar un manuscris al lui D. R. Popescu (și el un scriitor important) era deschis pe la jumătate.

Ghinionul volumului meu a fost că a apărut în timpul „Tezelor din iunie”. Acestea erau niște tâmpenii propagandistice inventate de Ceaușescu și de Dumitru Popescu (nu cel de mai sus), care stabileau că în România Socialistă conștiința revoluționară rămăsese în urma marilor realizări economice, iar ca să nu se mai târască trebuiau luate măsuri de îmbunătățirea, din punct de vedere ideologic, a tuturor domeniilor culturale, literatură, artă, presă. Era o formă de îngrădire a libertăților de exprimare existente începând cu șapte-opt ani în urmă, când avusese loc o ușoară distanțare față de sovietici. Mai exact, se dorea o întoarcere la perioada proletcultismului, când orice manifestare artistică trebuie să-i aibă în frunte pe muncitor și pe țăran, constructorii noii societăți. Intențiile Partidului (scriu cu majusculă, nu din respect, dar fiind singurul atunci, era cea mai puternică instiutuție!) nu au putut fi duse la îndeplinire, în ciuda insistențelor, din mai multe motive.

Un prim motiv a fost refuzul scriitorilor în vârstă de a începe o prostituție ideologică, în condițiile în care abia se obișnuiseră sau se reobișnuiseră și ei cu libertatea de creație și cu sincronizarea la modalitățile de exprimare din Vestul civilizat. Marin Preda a afirmat răspicat în fața lui Ceaușescu și a altor lideri ai partidului, de față fiind mai mulți scriitori: „tovarășe Ceaușescu, dacă aveți de gând să introduceți din nou realismul socialist, eu mă sinucid!” Scena este povestită de poetul Adrian Păunescu, martor ocular. Un alt motiv al „imposibilei întoarceri (titlul unei cărți excepționale semnată de Marin Preda) a fost chiar refuzul tacit al persoanelor antrenate în aparatul de partid și de stat care se ocupau cu represiunea: și lor le plăcea arta de calitate! (aveam un redactor șef la televiziune – altfel comunist stângist – care era mort să aibă literatură „cu strâmbe”, adică pagini în care anumite acțiuni din istoria trecută, recentă sau contemporană erau prezentate ca fiind abateri de la normal, criticate sau disprețuite. În mod ciudat la prima vedere, cenzorii și funcționarii de la Ministerul Culturii (Consiliu se numea atunci, apoi Consiliu Culturii și Educației Socialiste, adică să se vadă din titlu că e vorba de propagandă bolșevică) nu mai tăiau în carne vie, fiindcă atunci când venise dezghețul pe ei se aruncase vina, ca și când ei ar fi făcut cenzură din capul lor. Mai fusese și un caz tragic la Constanța, când un cenzur turnase la securitate un scriitor pentru ce scrisese acesta într-o carte, iar scriitorul nu făcuse față anchetelor securiștilor și se sinucisese. Cum securitatea nu putea fi găsită vinovată, vinovat a fost cenzorul. Ceea ce era adevărat, dar nu doar el. Din păcate nu știu numele cenzorului și nici al scriitorului care și-a luat viața.

Nu vreau să spun că dispăruseră cu totul redactorii, funcționarii și cenzorii zeloși și încuiați, carieriști sau turnători, dar nu mai formau majoritate. Se schimbase în parte garda stângiștilor îndoctrinați după modelul sovietic urmat pas cu pas până la moarte de Leonte Răutu, un evreu rău și chiar disprețuitor de cultură română. Din păcate, după Leonte Răutu, dar într-un fel și paralel cu el (la academia de partid Ștefan Gheorghiu, Popescu i-a urmat la propriu) era și acest român de Bărăgan, Dumitru Popescu autonumit Dumnezeu. Era cea mai cumplită dintre combinații: inteligent, canalie și cinic. Se pare că era cel mai deștept dintre toți activiștii de grad înalt. Se povestea că în noaptea cutremurului din 4 martie 1977, toți activiștii de la Comitetul Central, aflați în clădire sau veniți după trecerea prăpădului, se învârteau prin clădire ca un ou într-o căldare, habar neavând ce să facă, țipau toți ca disperații și dădeau ordine contradictorii. Mai puțin Dumitru Popescu  care i-a lăsast să-și demonstreze incompetența, apoi a trecut la măsuri: tu faci asta, tu faci asta, tu pleci acolo, iar tu te duci dincolo.

Fiind secretar al Comitetului Central pentru domeniile presă și cultură, la Televiziunea română avea un birou mare, vis-a vis de biroul directorului general. Nu a stat nicio zi în el, dar biroul era apărat cu sfințenie. Era acolo ca să bage la cap salariații că umbra marelui ideolog veghează, ca și umbra lui Mircea cel Bătrân la Cozia (varinta Grigore Alexandrescu). Eu am intrat de mai multe ori în biroul lui și i-am folosit chiar și ministeriala toaletă, fiindcă eram prieten cu doamna Mioara, secretara directorilor generali care s-au perindat de-a lungul celor 16 ani cât am fost redactor la Radioteleviziunea Română. Mioara era soția unui ofițer de armată (nu de securitate) și lucrase la Scânteia cu Dumitru Popescu (acesta fiind cândva și acolo redactor șef) și mă confunda cu Paul Anghel. Probabil nu-l văzuse pe Paul Anghel în carne și oase, ci doar știa că acesta publică în ziar, că atunci când ne-am întânit-o prima dată mi-a zis că noi ne cunoaștem de la Scânteia. Eu nu am pss niciodată piciorul în redacția acestui ziar și nici n-am publicat vreun rând acolo. În plus mă cam deosebeam de Paul Anghel ca Stan de Bran. Paul Anghel era moldovean, slab și înalt, brunet și cu mustață, iar ca orientare cultural-ideologică era protocroniost. Eu eram (și mai sunt!) cu mai bine de zece ani mai tânăr decat el, oltean, de statură potrivită, șaten și cu o chelie destul de onorabilă care se termina cu niște plete abundente. Opțiunile mele erau din categoria estetică, mai aproape de sincronizarea cu literatura vestică decât de scormonirea în trecutul cuțo-vlah, geto-dacic, sau traco-sarmat.

I-am spus Mioarei că nu sunt Paul, ci Petre și că nu suntem rude, dar ea  m-a mai prezentat de vreo câteva ori unor redactori mai vechi, precizând că ne-am cunoaște de când lucra ea la Scânteia. Din această confuzie voită sau nu, eu mă alegeam cu două lucruri: intram la directorul general cu prioritate când trebuia să-i arăt revista și așteptau mai mulți la secretariat, iar apoi primeam de la Mioara discret buletinele Agerpres (de culoare verde și cu zero în față, adică secrete) care conțineau știri din actualitatea politică sau articole din presa străină dedicate informării șefilor. Înainte de a le trimite la distrus (exista o mașinărie care făcea hârtiile tăieței, iar mai înainte se ardeau de către persoane anume, sau se retrimiteau la arhivă fără drept de consultare), aflam și eu ce se întâmplă în lumea largă. Locul informării: biroul lui Dumitru Popescu, cu mobilă florentină și cu o cămăruță alături – o canapea. Mai departe – toaleta, numai bună s-o evit pe cea comună, de pe palier.

În confuzia de după Tezele din iunie nu avea nimeni chef să emane judecăți de valoare despre cărțile abia apărute, așa că nu prea am avut multe cronici la volumul de versuri. Am avut însă o cronică negativă, de sus până jos, semnată de prozatorul Eugen Barbu. Supratitlul rubricii se numea „Mai mulți soldați”. Primul soldat trântit la pământ era de fapt o ... soldată: Ana Blandiana, care era la al treilea volum, cred. După ce o desființează pe Ana Blandiana (care nu merita nici pe departe acest tratament), începe cronica la cartea mea, cu următoara propziție. „Un poet și mai rău este ...”

Evident că-mi venea să mă duc să-l strâng de gât. Chiar scrisesem un text „dreptul la replică”. Colegii de la Flacăra aveau diverse păreri. Unii mă compătimeau, alții mă sfătuiau să mă bucur, că asta însemnă că deja mi-am făcut nume, dacă sunt criticat. Cel mai bun sfat mi l-a dat colegul Mihai Hetco, care m-a asigurat că nu-mi va publica nimeni dreptul la replică sau vreun rând împotriva lui Eugen Barbu, iar dacă aș reuși să public un rând rău despre Barbu, acesta își va asmuți toți câinii pe mine și nu mă vor lăsa ciracii lui până nu mă vor compromite, de nu voi mai avea spor să public undeva.

-       Dar de ce ești tu așa sigur?, am întrebat eu.

-       Sunt sigur, că știu...

-       De unde  știi?

-       Sunt cumnat cu el. Soția mea e soră cu soția lui, artista Marga Barbu...

-       Aha. Și pe tine de ce nu te ajută?

-       Că e porc, de-aia!

Peste câțiva ani, în romanul „Principele”, Eugen Barbu îi face un portret înfiorător cumnatului Principelui, adică al cumnatului său real... Amănuntele pe care le dă nu lasă loc la confuzii. Curând, Eugen Barbu avea să anunțe cu tobe și surle la un proiect al Istoriei literaturii române, în șase volume. A început cu volumul al V-lea, Poezia. Cine era acolo la capitolul Mai mulți sodați? eu și Ana Blandiana. Bună treabă! Unii scriseseră și publicaseră zece cărți și nu erau în istorii literare, iar eu publicasem doar un volum (și acela subțire, o plachetă de vreo 40 de poeme) și devenisem nemuritor.

Despre Eugen Barbu și Corneliu Vadim Tudor (care m-a aruncat și el la... gunoiul istoriei) se știa de atunci și se știe și acum că făceau jocul Securității. Dacă în atacul lui Vadim Tudor la cele două romane ale mele („Dincolo de iubire” și „Moștenitorul”) văd interesul Securității, la atacul lui Eugen Barbu la volumul de versuri nu pot depista interesul „organelor”. Tristețea produsă de cronica denigratoare a lui Eugen Barbu mi-a fost recompensată peste vreo cinci ani, când Constantin Noica mi-a oferit o carte a domniei sale cu următoarea dedicație: „Domnului Petre Anghel, de la soldat la soldat în cultura română”. Aud?! Să mă tot înjure Barbu, un fluviu de invective făcea mai puțin pentru mine decât o singură propoziție a lui Noica. Și aceea eliptică de predicat.

Grija mea reală era ca acel atac din revista„Magazin” (suplimentul de sâmbăta al ziarului „România liberă” să nu influențeze editura Cartea Românească și astfel să nu-mi mai văd vreo carte tipărită acolo. Dar Mircea Ciobanu, prietenul meu, m-a lămurit că nu ține editura seama de opiniile lui Eugen Barbu. De fapt, peste câteva zile, aflându-mă din nou pe la Mircea, a urcat și Marin Preda la etaj, unde erau birourile redactorilor și Mircea m-a prezentat din nou domnului Marin Preda:

-       El e Petrică Anghel, băiatul nostru pe care l-a înjurat Barbu...

-       Să fii sănătos, monșer, a zis Preda, să înjure, ce vrei să facă?

Nu am răspuns nimic, nici Marin Preda nu aștepta răspuns de la mine. Cu timpul, Dan Mutașcu și Ion Lotreanu (amândoi au terminat rău), redactori la revista Săptămâna condusă de Eugen Barbu, au încercat să mă consoleze că pe alt Anghel a vrut Barbu să-l desfințeze, nu pe mine, dar a confundat, iar dacă vreau pot să scriu în revista lor ce doresc... Ce spui, Franz! Eu eram încântat că nu mă va respinge Cartea Românească, ceea ce s-a adeverit curând. Mi-a fost cerută cartea despre Mihai Ralea, iar doi ani mai târziu, îmi apărea tot acolo romanul „Fratele nostru Emanuel”.

Cam în aceeași perioadă, într-un cerc de prieteni, la un fel de ceai dansant am cunoscut o domnișoară frumoasă și ne cam sclipeau ochii unul după altul. Deși eram bâtă la dans, la un tango am îndrăznit și am invitat-o, având grijă să n-o calc pe pantofi. Am întrebat-o cu ce se ocupă, și mi-a răspuns țanțoșă:

-       Sunt doctoriță!

-       Unde?

-       Aici, în București? Tu ce ești?

-       Sunt poet, domișoară. Poet! Po-et!... Pe mapamond!

Gata, gata să ajung şef

Cursul postuniversitar de ziaristică, primul de acest gen înființat în România, a început în toamna anului 1971, deci la câteva luni după „Tezele din iunie” care puneau problema revenirii la vechea îndoctrinare abuzivă. Părerea mea este – nu că ar schimba în vreun fel datele problemei – că hotărârea înființării lui era luată dinainte. Am doar două presupuneri care să-mi explice opinii. Prima este că nu se faceau astfel de acțiuni cât ai bate din palme, sistemul fiind foarte greoi și necesitând multă birocrație, dovadă că în documentele de partid elaborate atunci nu se vorbește nimic de o astfel de acțiune. Constat acum privind Certificatul de absolvire cu nr. 2(!) că titulatura completă a acestei academii era „Academia „Ștefan Gheorghiu” pentru pregătirea cadrelor de conducere a activității de partid, social-politice, economice și administrației de stat”. Burtă mare, înghițea tot.

A doua presupunere pornește de la componența acestui an de studii: eram, în imensa majoritate, tineri, cu facultatea făcută la timp și la cursuri de zi,  de ne-ar fi ales să punem în practică noile indicații de chinizare și coreenizare a României nu-și găsiseră oamenii potriviți. Ce voiau ei să facă era posibil doar cu troglodiți, semidocți, canalii patentate, unse cu uleiuri groase și, poate, chiar mânjite cu sânge.

Cred că aș avea și niște argumente: conferențiarii care ne țineau prelegerile nu erau stângiști, iar mesajul lor era în concordanță cu anii 1962-1970, ci nu păreau răspuns la tezele din iunie. Octavian Paler, de exemplu, care ne-a ținut un curs, vorbea despre obsesiile lui intelectuale, despre negrul care poate deveni alb și despre somnul odihnitor care se poate transforma în coșmar. Era redactor șef la „România liberă” și trecea drept un om de bine, fără alunecări spre dictatură sau ideologii stângiste. Când am ajuns eu redactor la Radioteleveziune, amintirile despre el nu erau tocmai vesele. Fusese și acolo șef, vicepreședintele instituției, se purtase civilizat, juca fel de fel de bambilici cu redactorii (de la șah la calambururi), dar când trebuia să ia apărarea cuiva nu mai era de găsit. Când le vorbeam tipografilor de la Casa Scânteii despre el, că e scriitor important și o conștiință artistică, aceștia mi-o cam tăiau scurt, „să-i las cu vrăjeala”. Până la urmă m-a lămurit un maestru, susținut fiind și de un inginer. Aceștia mergeau la Paler în birou să-i spună că trebuie să dea drumul la rotative să tipărească ziarul, că altfel mașinile care transportau tirajul nu mai prindeau trenurile în Gara de Nord sau nu ajungeau în provincie, iar tipografii vor fi nevoiți să facă ore suplimentare pe care nu le plătește nimeni. Răspunsul lui Paler, susțineau ei, era invariabil: eu nu fac politica Cefereului (trenurile erau Căile Ferate Române) și nici a autobuzelor, nu mă interesează orele voastre, eu fac politica Partidului Comunist!

Se mai povestea despre el că în timpul revoluției din Ungaria, din 1956, fusese singurul ziarist român acreditat în Ungaria, de unde transmisese reportaje despre derbedeii care voiau să distrugă cuceririle revoluționare... Era, indiscutabil, un om de încredere al partidului comunist, așa că m-am mirat să-l văd atât de vechement la posturile de televiziune ale lui Dan Voiculescu, turnător demonstrat cu acte...

Cursanții de la cursul postuniversitar de ziaristică era scoși din producție. Acest lucru însemna că noi, un an de zile (mă rog, nouă luni, cât ține un an universitar) primeam leafa pe care o aveam la revistă ca să învățăm! Trai, bădie!... În sfârțșit trăiam și eu viață de student! Burtica plină, bani de buzunar, o haină curată pe mine, timp berechet. Și? Și? Femei! Că doar și atunci erau jurnaliste! Nu atât de multe ca acum, nu siliconate, nu experte în arta fugii, nu clămpănitoare, dar nici urâtele pământului. Două dintre ele chiar erau frumoase, dar, fiind contemporane și persoane publice, nu le voi da numele real. Ileana Moreanu era înaltă și subtire, dar cam rece și cu nasul pe sus, deci am tăiat-o de pe listă. A doua, ei, bine, a doua era cam ce-mi spunea mie estetica în acea perioada: față distinsă, zâmbet înviorător, cuvinte puține, statură potrivită, eleganță discretă și un corp fără reproșuri. O chema Vanda Anescu.

Cu asemenea zestre naturală, evident că toată soldățimea (a se citi: tineri intelectuali scăpați din chingile soțiilor) era în jurul celor două exemplare de rasă. Îi las să-și facă dansul de păun sau de cocoș vreo patru-cinci zile, să se laude ce deștepți sunt, să-și arate mușchii, culoarea gingiilor (că râdeau mult și cu gura până la urechi), să-și povestească succesele profesioanle, amorose și vânătorești, după care intru și eu în horă pe pricipiul „punct ochit, punct lovit!”. Că doar făcusem armata la infanterie! Nu voiam să împușc doi iepuri dintr-un foc, ci doar să strâng și eu în brațe o tînără sensibilă, căreia îi bătea inima ca la o pasăre prinsă în laț. (Urmarea în numărul viitor). Pasărea era cea de a doua frumusețe din an.

Cum nu aveam niciun gând să ajung „cadru de conducere” (și continuam să cred că dosarul meu mă trage în jos), mi-am trăit studenția ca la carte: chiul, discuții libere, prietenii, plimbări prin parcuri, cafele și un pahar de bere. Dar Partidul nu dormea! Și mă trezesc că tot îmi caută prietenia tovarășul Ion Șinca, instructorul de la Comitetul Central care se ocupa de cursul nostru. Că e laie, că-i bălaie, că el va trebui să constituie o organizație de partid acolo, că, fiind toți membri de partid, nu putem trăi fără să fim organizați.

-       Bine v-ați gândit, am zis eu, așa să faceți...

-       Și m-am gândit să faci parte din biroul organizației...

-       Și aici v-ați gândit bine!

-       Secretar nu pot să te pun, îmi explică Șinca, fiindcă „Flacăra” nu e revistă prea importantă, așa ca va fi secretar Radu Pascal de la revista „Lumea”, iar adjunct Xisulescu de la Scânteia (nu-i țin minte numele și nici figura).

Ion Șinca fusese petrolist, cu școală profesională făcută la Ploiești, leceu seral, apoi școală de partid și ajuns – în cele din urmă, instructor la Comitetul Central (cred că avea și o facultate muncitorească terminată).

Pe Radu Pascal îl știam din scris, deși nu mă omoram să citesc revista respectivă, care era specializată în politică externă. Era însă o revistă foarte bună, cu redactori profesioniști, aleși pe sprânceană. Fusese înfințată de George Ivașcu (cu acordul Partidului, cum altfel), fost asistent al lui G. Călinescu, fost deținut politic și devenit profesor universitar la Litere. Se adeverea ce scrisese Călinescu în „Istoria” lui din 1941, că este aplecat mai mult spre jurnalism, fiindcă se dovedise bun conducător de reviste (el a condus ani mulți „Contemporanul” și apoi „România literară”). Nu a lăsat în urmă o operă, creația lui au fost revistele. La catedră nu excela, dar era un excelent „causeour” și are meritul de a fi reînființat cenaclul „Junimea”, pepinieră pentru mulți scriitori. Despre Radu Pascal știam destule de la asistentul meu Gheorghe Frâncu, cu care fusese coleg de an la facultate, iar mie acesta îmi devenise bun prieten și se purtase cu mine ca un mentor și un frate mai mare. Ii cunoscusem mama, soția, fiul. Mă duceam la el acasă ca la mine, iar când am avut și eu casă în București, la fel făcea și el la mine acasă.

De Radu Pascal nu-mi prea plăcea, cred că eram firi diferite și tot diferite erau și obiectivele noastre în viață. El era pion important la revista Lumea, dar cred că se credea mai mult decât este. Văzuse lumea, s-ar putea spune, căci călătorise mult și se prinsese ceva de el. Avea și o bază de cultură din familie, fiind fiu de medici, dar se exprima destul de greoi. Sau poate își mesteca el cuvintele ca să nu greșească. Vorbea despre niște vizite efectuate în Germania Federală cu aerul că el pusese la cale stabilirea de relații diplomatice între România și R.F. Germania. Eu eram slobod la gură și preferam limbajul direct, metaforic și spontan. El se visa, probabil, ministru de externe, cel puțin ambasador. De altfel s-a și căsătorit cu fiica unui ambasador, Rodica Georgescu, pe care a avut-o Petre Roman consilieră, după Revoluție.

De fapt, chiar de ne-am fi înțeles, nu puteam face mare lucru. Nici cel puțin lucruri mărunte. Eu nu-mi amintesc să fi ținut vreo ședință de birou sau ședință a organizației de partid.

Ion Șinca venea des în amfiteatru și la sfârșitul orelor mă invita să mă plimb cu el sau să ne întoarcem pe jos de la Apaca (lângă care era sediul Academiei) până în centrul orașului. Traversam prin Parcul Palatului Cotroceni și-mi spunea fel de fel de bârfulețe despre activiști. Uneori și câte un lucru mai important, dar mai mult prin aluzii. Visul lui Ion Șinca era să scrie o carte, că susținea că văzuse multe, ceea ce nu mă îndoiam. Făcându-mi mărturisirea, am priceput de ce îi eram simpatic, fiindcă mi-a propus să i-o corectez când o va termina. I-am promis și bine am făcut, că nu mi-a dat nicio pagină și nici nu cred că a scris vreuna, deși își luase special concediu pentru asta și s-a retras la Călimănești. Acolo m-a invitat și pe mine o zi, și chiar am fost cu mașina personală, că între timp, chiar îmi luasem carnet de conducere.

La un moment dat, Șinca îmi spune că are planuri mari cu mine, deoarece a primit sarcină de partid să asigure cadre didactice pentru facultatea de ziaristică din cadrul Academiei, care trebuia să se înființeze în anul următor. Evident că m-am bucurat, dar nu atât de perspective, cât de faptul că din o sută de cursanți (ziariști din toată țara) mă alesese pe mine. Mi-a și explicat de ce: am ”texte”, vorbesc ușor în public, am publicat o carte (mai aveam una  scrisă și apăruse în planul editorial al editurii Cartea Românească – e vorba de eseul despre Mihai Ralea) și ... sunt bun român (mi-a promis că o să-mi explice el altă dată de ce este important asta). 

Nu știu dacă atunci sau cu alt prilej, m-a rugat să nu mai pun în dificultate conferențiarii care vin să ne țină cursuri (nu erau angajații Academiei Ștefan Gheorghiu, decât unii, dar eu nu-i cunoșteam), că au început să se plângă de mine.

-       Dar ce le fac eu?, am întrebat, deja nervos.

-       Vorbești ca la gară!

-       Adică?

-       Pui întrebări la care nu se poate răspunde în public, iar oamenii își apără pielea...

-       Ce am întrebat, domnule? Nu întreabă ei la sfârșitul cursului dacă sunt nelămuriri și întrebări? Întreabă! Și, uneori, am și eu o nelămurire.

-       Ca aia cu Petre Ignat...

-       Care?

-       Te faci că nu știi...

Am zâmbit.

-       Și ce nu am dreptate?

-       Ai, dar astea să le discuți numai cu mine...

-       Păi nu mai au farmec!, m-am explicat eu. Și chiar aveam dreptate.

Petre Ignat era activist la Secția de presă și puțea pământul sub el de cât dorea să parvină. Își luase și un doctorat în istorie de la Academia lui Fane Gheorghiu (așa îi ziceam noi în glumă, iar pe doctoratele susțiunute acolo nu dădeam nici o ceapă degerată), iar el se credea deștept, crezând că vorbește cu noi cum vorbise el cu analfabeții din fabricile umplute de Dej și Ceaușescu cu muncitori proveniți din țărani alungați de foame din sate. Și aproape două ore ne-a vorbit despre indicațiile prețioase ale partidului care nu-și ating scopul, în ciuda valorii lor, fiindcă noi, ziarișii, nu știm să le punem în parctică, iar ziarele în loc să fie convingătoare, sunt cât se poate de plictisitoare.... Când, în sfârșit, a terminat și a întrebat dacă sunt întrebări, eu am avut una:

-       Tovarășe Ignat, dacă de douăzeci de ani partidul ne dă indicații și e nemulțumit de rezultate, de ce nu schimbă strategia?

-       Adică?, întreabă el, cum să-și schimbe partidul strategia?

-       Simplu: să ne lase în prostia noastră vreo doi-trei ani, să nu-și mai bată capul cu noi, dacă tot nu pricepem, iar noi să facem ziarele după mintea noastră, și poate ies mai bine.

Oltean barat...

Ocuparea unui post de lector la Ștefan Gheorghiu pentru mine era o simpă soluție de vanitate. Cel mult o dovadă că dosarul meu de fost exploatator (ceea ce nu era adevărat de nicio culoare, căci părinții mei nu exploataseră pe nimeni!) nu mai conta, iar partidul mă socotește un om de-al lui, pe care poate pune bază. Nu eram foarte interesat din pricina obiectivului meu principal, acela de a ajunge scriitor și a nu mă lăsa dominat de alte scopuri. Pentru alții, aveam să aflu curând, miza era mare. Primul semn a fost examenul de la disciplina ”socialism științific” (să mori de râs la auzul unei asemenea discipline care era noul nume de botez al „filosofiei marxist –leniniste”, altă sintagmă comică), când am primit nota 9 (nouă). Pentru mine, era un succes, dar nu și pentru Ion Șinca (eu îi ziceam în glumă, iar el nu se supăra, fiindcă era foarte cumsecade : Șinca Ion de la raion). Păi nu țineam eu minte cât tremurasem ca să obțin o notă de cinci la slavă veche și la latină? Ba îmi aminteam perfect, așa că nu-mi trecea prin cap să mă melancolizez pentru o notă de nouă.

-   Nu e așa simplu, Oltene!, îmi spune tovarășul de la partid, dar tu nu înțelegi... ( nu mai îmi spunea de mult „tovarășe Anghel”, trecuse la Anghele sau Oltene, iar eu la Domnul Șinca sau tovule).

-   Și ce e complicat?

-   Nu contează că ai luat nota nouă, contează cine ți-a dat-o?

-   Ei, cine? Profesorul, cine să mi-o dea?

-   Și profesorul cine este?

-   Unul, nu-i știu numele, parcă Oișteanu. Sau Proțăpeanu, că la Băilești ori ai oiște ori ai proțap.

-   Îți arde de glume...

-   De ce nu?

-   Că Oișteanu e fratele lui Leonte Răutu.

Nu mai lungesc vorba. De Leonte Răutu auzisem și eu că e mare la Partid, dar nu știam că el e unul dintre cei mai influenți politruci. Habar nu aveam că a veniut din Basarabia, că e evreu, că a condus tot felul de secții ale Comitetului Central al Partidului. Într-un cuvânt, că el taie și spânzură. Îl văzusem coborând din mașina neagră în curtea Academiei (unde era rector), privind în toate părțile de parcă i-ar fi fost teamă să nu fie asasinat ca John Kennedy, dar nu mai puteam eu de mutra lui de buldoc, cu fălcile umflate de trai bun. Trebuia să-mi pese, mi-a explicat Șinca, fiindcă Oișteanu și ai lui vor să aducă în academie numai ”olteni barați”, iar noi – adică Șinca și ai lui (între care mă înscrisese și pe mine) preferam un român adevărat. Nu mă puteam preface că nu știu despre ce este vorba, deoarece simțisem și la „Flacăra” tensiunile dintre români-români și românii-evrei, char dacă se manifestau mai ales la nivelul simpatiilor și al glumelor (Eugen Mandric, redactorul șef, care era din Fălticeni și trăise printre ei, le zicea pe față „voi evreii, care...” și urmau aprecieri sau mici înțepături nejignitoare, cele mai multe cu trimiterea la priceperea evreilor la afaceri sau la neimplicarea în scandaluri fățișă, preferând lupta de culise). Expresia „oltean barat” făcuse deliciul redacției câteva săptămâni, în urma unei gafe care apăruse în revistă.

Cum am mai spus, H. Dona, redactorul șef adjunct se ținea de șuiete cu musafirii cam toată ziulica, la el în birou, uneori mai aproba câte un text scris de alții, și tot el răspundea săptămânal unor scrisori primite de la cititori. Selecția o făcea un redactor, tovarășa Nedelea, soția unui șef pe la procuratură sau securitate (cam tot un demon pe vremea aceea), care și scria pe plicurile înaintate lui Haș Dona ce conțin. Pe vremea aceea, echipa de fotbal Universitatea Craiova era în mare simpatii pentru publicul larg, deși nu era în topul echipelor, dar avea susținere din partea oltenilor de acasă, dar și a oltenilor plecați (v-am spus că și noi oltenii suntem tot evrei: mai mulți cei din lume, decât cei rămași dincolo de ”fluviul” Olt, un fel de Missisipi balcanic!). O mai simpatizau și cei care nu voiau să țină cu Steaua sau Dinamo, echipe ale unor ministere opresive, armata și miliția, baza fiind tinerii, că doar era echipă studențească. La Băilești se povestea că antrenorul echipei locale (Progresul, fostă Vulturii, fostă Val-Vârtej) le-ar fi cerut jucătorilor să depună mai multe eforturi, ca ăia de la Universitatea (și ea fostă „Știința”), aleagă pe teren de zici că iese sufletul din ei. „Da, neică, a zis un jucător băileștean, dar ăia câștigă bine, termină facultatea, ajung ingineri...”, a explicat jucătorul, păi să ne dea și nouă diplome, și să vezi cum alergăm de mâncăm norii!”. „Cum să-ți dea, mă diplomă de facultate, dacă tu nu ai nici liceul”, l-a pus la punct antrenorul, dar jucătorul avea deja soluția:„ să ne-o dea pe-aia de facultate, că pe urmă ne descurcăm noi cu liceul, că e mai ușor!”

Ei bine, avusese loc în duminica trecută un meci între Universitatea Craiova și o altă echipă, iar Universitatea învinsese cu scorul de unu la zero, jucând pe terenul echipei adverse. Un suporter al echipei învinse trimisese o scrisoare de protest la revista Flacăra, demonstrând că golul respectiv fusese marcat dintr-o poziție neregulamentară. Haș Dona a citit scrisoarea și a formulat următorul răspuns. „Deși nu am urmărit meciul și nu sunt oltean barat, știu sigur că nu se mai poate contesta rezultatul acum, la atâta timp după disputarea meciului...”

După câteva zile de la difuzarea revistei, scandal cu mare veselie în toată redacția! Cineva, tot din provincie, citise fraza cu pricina și protestase: „ce motive are H. Dona să se ascundă că e evreu?”

I-a revenit lui Dan Bârlădeanu (care renunțase doar de un an la numele de Grumberg) sarcina „de partid și de stat” să-i spună lui Dona ce gafă făcuse. A povestit că au avut următoarea discuție calmă:

-                Tovarășul Dona, a fost foarte gustată gluma dumneavoastră cu oltenii?

-                Ce glumă, care glumă, care olteni?, s-a mirat Dona.

-                Cea în care spuneți că nu sunteți evreu?

-                Eu?, protestează Dona, nu m-am ascuns niciodată...

-                Ei, nu v-ați ascuns, v-ați ascuns, dar, desigur, ați glumit.

-                Nu e adevărat!

-                Ba da, zice Dan Bârlădeanu și-i arată revista, cu sintagma „oltean barat” subliniată.

-                Și ce-i asta?, întreabă Doan, nepricepând despre ce este vorba.

-                Despre asta este vorba, să nu-mi spuneți că nu vi s-a tăiat prepuțul...

-                Nu spun, dar nu văd legătura...

I-a explicat, în sfârșit, Bârlădeanu: oltenii adevărați sunt nebarați, iar evreii sunt „olteni barați”, fiindcă lor li s-a tăiat prepuțul, deci au fost barați! Neavând legătură cu plebeii, Dona nu era la curent cu limbajul străzii, așa că a trebuit să-i explice Bărlădeanu și expresia „botezați cu briciul” care se referea tot la  tăierea prepuțului.

Legat de același subiect, îmi amintesc o glumă a unui coleg de la Radio, Stelian Tăbăraș, un prieten de-al meu cu un umor debordant și cu geniul calamburului. Venind vorba despre marele actor Fory Etterle, un colaborator constant al emisiunilor culturale, cineva s-a întrebat dacă este evreu sau e italian.

-       Este evreu, decretează Stelian Tăbăraș cu siguranță.

-       Este italian, protestează un alt coleg

-       Este evreu – nu se lasă Tăbăraș - l-am prins eu la râu.

-       Cum l-ai prins tu la râu - se miră interlocutorul, iar noi ceilalți eram cu urechile pâlnie – ai fost tu la scăldat cu el, s-a dezbrăcat în pielea goală și ți-a arătat că are prepuțul tăiat?

-       Nu, recunoaște spășit Stelian Tăbăraș, nu i-am văzut mădularul...

-       Atunci?

-       L-am prins când a zis: așa ”râu” mi-a fost azi noapte!

Râsete în hohote. Poanta era legată de faptul că unii români de origine evreească nu pot pronunța corect â-urile și ă-urile. Chiar eu am fost pus în încurcătură odată, când doamna Cioară, secretara lui Dona, mi-a pus următoarea întrebare:

-       Tovarășul Anghel, „câtre„ se scrie cu â din a, sau cu î din i?

-       Nu înțeleg, am mărturisit sincer, nepricepând.

-       Am de scris o adresă „câtre ministerul...”

-       Se scrie cu ă, am răspuns, fără pic de ironie, a acela cu căciulă. De râs am râs acasă.

Pe moment, la academia Ștefan Ghiorghiu întrecerea au câștigat-o oltenii nebarați, a făcut Ion Șinca ce a făcut și mi-a comunicat că voi rămâne lector, începând chiar cu toamna următoare. Era câștigarea unei bătălii, nu războiului. Că alții dădeau mai multă importanță decât mine concurenței reiese și dintr-o discuție telefonică pe care am avut-o cu Eugen Simion, proaspăt întors de la Paris.

Eugen Simion a devenit membru de partid în timp ce eu eram student și, bineînțeles, la discuții am zis și eu două vorbe și trei prostii despre stima de care se bucură el în facultate printre studenți. După ce s-a văzut membru de partid, nu era ședință lunară să nu ridice problema plecărilor în străinătate, obligatorii pentru formarea unor intelectuali (avea dreptate și bine făcea că solicita asta). Nu uita nici să dea un bobârnac altora, fără să precizeze vreun nume, despre care ar fi auzit el că se întorseseră de la Paris sau de la Madrid fără o carte, dar și-ar fi adus tacâmuri de bucătărie scumpe și haine de blană pentru soții. Bune și ele, adăuga el după o pauză de stil, să poată fi savurată poanta, dar orișicâtuși, el care, cu cartea în mână de mic, nu-i așa, nu se face ca să nu...

Și s-a aranjat ca să da. A fost trimis lector de limba și cultura română la Sorbona. Bucurie mare pentru el, pentru familia lui, pentru prieteni și pentru mine, că-mi era cumătru.

Tocmai când forțele internaționalismului proletar șe războiau cu forțele naționalismului ancestral, miza fiind capul lui Petre Anghel, tocmai se întoarce din Cetatea Luminii Eugen Simion, deja poreclit ”Al lui Parizianu”, după un personaj al lui Marin Preda. Și mă sună la telefon.

-       Aa, aaaa, cânt eu, bine ați venit, domnule profesor, abia aștept să ne întâlnim...

-       Da, da, zice el, sigur că o să ne întâlnim, bine te-am găsit. Am auzit că faci carieră, nu glumă...

-       Ce carieră? Întreb eu, sincer mirat, că nu pricepeam la ce se referă.

-       Am auzit că ești lector la Ștefan Gheorghiu...

-       Aaaa, mă dezmeticesc, e o vorbă, dar nu știu dacă așa va fi. Dar nu e mare lucru, domn profesor, de-ar fi la Universitate, da, ar fi ceva... (sincer așa credeam, nu mă jucam de-a modestia și nici de-a prințesa mofturoasă).

-       Nu, nu, zice el – foarte serios în glăscior și fără să facă eforturi să-și ascundă sensul mesajului  - alții au așteptata ni în șir ca să prindă un post de lector...

-       O fi, zic eu, dar asta nu e universitate, e Ștefan Gheorghiu...

-       Da, da, a conchis el, mai vorbim...