19. INGERI SUB ACOPERIRE

La muncă, dacă vrei să furi!

Vorbind Adrian Păunescu scurt şi la obiect cu tovarăşul lui Nicolae Ceauşescu, nu putea să se întindă la vorbă tocmai cu mine, aşa că a ordonat:

-        Te duci la Petre Mihai Băcanu şi-i spui că te-am trimis eu să-ţi dea toate telefoanele de inventatori pe care le are. Alegi unu de acolo, îl cauţi şi scrii un material. Vezi că sunt şoferii jos, iei o maşină şi o ai la dispoziţie până termini treaba! Gata!

Precum a zis ardeleanu când a văzut gâtul girafei, că „aşa ceva nu se există”, tot astfel am cugetat şi eu: nu se mai pomenise ca un redactor de la Flacără să folosească vredată maşina. Redacţia avea trei automobile: exact de câte avea nevoie: una pentru redactorul şef, a doua pentru redactorul şef adjunct, iar ultima pentru secretarul general de redacţie! Evident, fiecare cu şoferul ei. Şoferii îi aşteptau pe şefi acasă şi-l aduceau la redacţie. Care era treaba lor până după amiază, la plecare, nu ştiam şi nu era grija noastră. Uneori, când veneam după ei la serviciu, sau când plecam înaintea şefului – lucru care se întâmpla des cu oricare dintre redactori, că pe noi nu ne căuta nimeni de la Secţia de presă ca să ne transmită ultimele indicaţii preţioase - ori îi vedeam pe toţi în parcare ori nu vedeam niciunul. Acum, când scriu aceste rânduri, cred că rezolvau diverse treburi legate de gospodăria şefilor, problemele soţiilor cu piaţa, magazinele sau coaforul.

Unul dintre şoferi, al lui Mandric, mai urca pe la etajul doi, unde aveam redacţia, mai întârzia pe la bucătărie (o cameră în care stăteau femeile de serviciu, dar intrau şi ei, dacă era frig, curiera şi un soi de bucătăreasă specializată în făcut cafele şi sandwich-uri, exclusiv pentru şefi). El era singurul care ne mai băga în seamă, deşi părea cel mai grăbit din toată redacţia şi lăsa impresia că e alergător de cursă cronometrat la pas, dar avea, uneori, ţigări americăneşti de vânzare, ba chiar şi Papastratos. Era 15 lei pachetul iniţial, apoi le-a scumpit la 20. Atunci am învăţat eu să fumez. Nu că-mi plăcea tutunul – nici nu-i simţeam mirosul, ca şi acum, că sunt lipsit de miros din naştere – dar îmi plăcea forma ţigării şi a pachetului (ştiau imperialiştii cum să-i ia francul săracului român!). Cumpăram câte un pachet sau două – mai mult nu ne vindea, deşi şefului de secţie, Mihai Mârza, îi aducea şi câte un cartuş -  şi eu mă împăunam ducând acasă câte un pachet de Kent, Marlboro, Pall Mall, Lucky Strike (pe ăsta îl botezasem Luci Stricata), Papastratos. Când mergeam la Drăgăşeani, la Tanti Jeni, o mătuşă zgârcită, verişoară primară cu Hagi Tudose, iar ea ne vedea fumând (pe mine şi pe Eugenia) ni se atrăgea atenţia părinteşte că o să ne fumăm şi flecurile de la pantofi, adică o să ajungem atât de săraci încât nu vom mai avea bani să ne plătim nici reparaţia bucăţilor de cauciuc care se adăugau la tocurile încălţărilor.

Nu am ajuns la vorbele ei fiindcă şoferul lui Mandric nu s-a mulţumit cu cât câştiga luând ţigări de la Corpul diplomaţilor şi să le vândă cui se nimereşte şi a trecut la furturi mai consistente, astfel că a fost arestat chiar de sub ochii salariaţilor de la Flacăra. S-a descoperit că el era hoţul care făcea să dispară covoarele din birouri! Le arunca seara pe geam, iar dimineaţa, spre ziuă, venea şi le ridica din iarbă ducându-le altora să le vândă. Erau covoare mari, valoroase, de lână, executate la Fabrica de la Cisnădie. După revoluţie nu a mai furat nimeni covoare de Cisnădie, au furat fabrica şi astfel a scăpat poliţia de grija hoţilor de covoare...

Pe Petre Mihai Băcanu, la care mă trimisese Păunescu, îl ştiam vag. Îi ştiam însă rubrica din România liberă, unde era angajat, care era cam singurul lucru citibil, fiindcă era cu ştiri de la poliţie. Se chema „Faptul divers” şi cuprindea notiţe despre fel de fel de găinării făcute de oamenii muncii de la oraşe şi sate (mai mult de la sate şi, obligatoriu, nu afaceri grave, că în statul socialist nu existau furturi grave, crime, escrocherii, deoarece veghea morala comunistă!). Dacă nu mă înşeală memoria, făcuse filologia la fără frecvenţă şi se spunea despre el că lucrase iniţial la Miliţie. Nu schimbasem vreun cuvânt, doar mi-l arătase un asistent de la facultate că e Băcanu de la Faptul divers.

M-a primit imediat (doar veneam de la tovarăşul Păunescu!) şi mi-a dat vreo zece nume, spunnd că nu are timp să lungească lista, dar pot reveni. Lista, mi-a explicat el, cuprindea numele unor persoane care vor să facă ceva în scumpa noastră patrie, dar îi opresc incompetenţa, birocraţia, invidia şi mentalitatea. Nu a folosit chiar aceste cuvinte, dar m-am lămurit eu după ce am văzut ce scrie în dreptul fiecărui nume şi am făcut legătura cu ultimele articole publicate de Păunescu în România liberă, Magazin sau alte ziare ori reviste, inclusiv din provincie. Era o întreagă campanie pe care o orchestra Păunescu şi din care reieşea că în ţara noastră s-au rezolvat toate problemele, dar invidia unora nu-i lasă pe locuitorii „spaţiului mioritic” (el era unul care folosea până la plictiseală sintagma inventată de Lucian Blaga) să pună în aplicare descoperirile. De nu li s-ar pune piedici, românii – de la savanţi la ultimul culegător de ciuperci, sau invers – ar vindeca toate bolile, ar rezolva problemele poluarii, ale sărăciei, hoametei, neînţelegerii şi s-ar renunţa chiar şi la bomba atomică.

Mie îmi revenea sarcina, sugerată de Băcanu care, se vedea treaba, discutase mai pe îndelete cu Păunescu, să încep cu „un material” despre un oarecare Dănilă, care a descoperit un medicament de vindecare a cancerului, are rezultate fantastice, dar medicii au intervenit pe la toate forurile, inclusiv la miliţie şi nu mai este lăsat să dea oamenilor miraculosul medicament.

Reporter frenetic, cum mă poreclise cu doi ani înainte secretarul de redacţie, Dan Grumberg, m-am urcat în măşină şi m-am îndreptat cu maximum de viteză admis de şoferul din stânga mea, spre adresa dată de Petre Mihai Băcanu – starda Felix din zona Gării de Nord. Era foarte aproape de locuinţa mea din strada Berzei, dar eu habar nu aveam ce minuni se petrec în cartier. Strada nu era cam de loc străbătută de vehicule, avea sens unic, şi nici nu făcea legătura cu alte străzi mai importante, astfel că lumea care era deja adunată în faţa casei doctorului, putea să aşteple liniştită pe trotuare sau pe carosabil. Unii se agăţaseră de gardurile curţilor, alţii stăteau pe jos, iar câţiva chiar stăteau pe nişte scăunaşe, semn că mai experimentaseră vizitele.

Am intrat în vorbă cu oamenii (impuneam respect, venisem cu o maşină, maşina mă aştepta, deci eram foarte important, chiar dacă pe aripi nu scria „Presa” sau numele vreunei publicaţii), le-am spus că sunt de la revista Flacăra şi că vreau să ştiu ce se întâmplă. Cei mai mulţi mi-au confirmat ce-mi spusese Petre Mihai Băcanu: că au acasă oameni bolnavi de cancer, că au luat prafuri de la domnul doctor, s-au simţit bine, iar acum docmnul doctor nu mai are voie să le vândă, iar ei dragi se chinuie şi aşteaptă un nou tratament.  Unii erau în aşteptare de câteva zile, alţii erau din provincie, câţiva veniseră pentru prima dată. Mi-am făcut drum prin mulţime, am explicat că nu trec în faţă ca să iau ceva înaintea lor, le-am spus că sunt de la revista Flacăra şi când, în sfârşit, am sunat la uşă, după multe insistenţe a ieşit cineva care m-a introdus în clădire, aflând că sunt trimis chiar de domnul Adrian Păunescu personal.

Domnul doctor Dănilă mi-a spus că de fapt nu este medic, dar a lucrat în sănătate şi are multe cunoştinţe de medicină şi, ceea ce este cel mai important, a descoperit leacul, care nu te întreabă ce diplomă ai când vrea soarta să scape omenirea de boli. Era un om de vârstă mijlocie, slăbuţ, cu puţină chelie la tâmple şi uşor grizonat. Avea figură distinsă, de orăşean. Credeai că este medic, dacă aşa s-ar fi prezentat: ochii lui trădau inteligenţa şi grijile îndelungi. Era încercănat. Mi-a spus pe scurt toate greutăţile pe care le întâmpină ca să-şi omologheze medicamentul şi cum medicii, în loc să-l ajute, îl boicotează. Avea discurs coerent şi se exprima în termeni decenţi despre medicii rivali, punând totul pe mentalitatea care nu permite anumitor oameni să fie receptivi la nou.

Mi-a mai spus că i s-a interzis să mai dea medicamente, dar nu poate scăpa de insistenţele oamneilor şi nici nu poate să rămână insensibil la durerilor lor, aşa că va profita de ajutorul tovarăşului Adria Păunescu şi de prezenţa mea, care am văzut cu ochii mei câtă lume aşteaptă, şi le va da, totuşi, medicamentul salvator. M-a condus la poartă, iar când a fost zărit de cei care îl aşteptau, mulţime s-a repezit la gard întinzând mâinile ca spre un salvator incontestabil, strigând mulţumiri, rugăminţi, văietându-se sau binecuvântându-l.

A promis că se întoarce doar un minut în casă şi va reveni, ceea ce a şi făcut, eu retrăgându-mă pe un trotuar şi privind scena. Ei bine, medicul salvaor a ieşit ţinând în mână un coş de nuiele plin de nişte pliculeţe cum sunt cele de ceai. Punea în fiecare mână întinsă câte trei plicuri, iar beneficiarii aruncau sume de bani printre drevele de metal ale gardului. Nu au ajuns pentru toţi medicamentele şi s-a retras în casă, spânând că nu mai are substanţe pregătite şi nici în zilele următoare să nu-l mai caute, că nu are voie să mai producă asemenea medicamente. I-a sfătuit pe oameni că dacă sunt convinşi că medicamentele lui sunt bune (sigur că erau convinşi) să se ducă unde ştiu ei că ar fi bine să-şi spună necazul.

Am plecat fără să am un punct de vedere personal asupra celor văzute şi nici nu speram că voi fi vreodată capabil să mă exprim asupra eficienţei medicamentului. Seara mi-am scris reportajul, dimineaţa mi l-a bătut secretara la maşina de scris, l-am recitit şi m-am prezentat cu el la Marele Şef. Aveam emoţii. Şi acum am emoţii dacă citeşte cineva în prezenţa mea chiar un singur rând scris de mine. Nu m-a ţinut mult în şah. Avea o mare capacitate să citească repede, constatasem asta pe vremea când ne întâlneam la revista Amfiteatru, unde m-a debutat.

-        Bravo, bătrâne, zice, e bine. Eşti mai bun reporter decât poet! Scrii bine.

Nu eram de loc încântat de aprecierea lui. Dimpotrivă, mă simţeam jignit. Nu plecasem de la Băileşti să ajung cel mai mare ziarist român. Nu voiam să ajung ziarist. Mă visasem scriitor. Îmi era limpede că avem idealuri deosebite. Lui i-am spus doar atât.

-        Preferam să fie invers.

-        Ce?, s-a răstit el.

-        Preferam să fiu mai bun poet decât ziarist...

S-a lansat într-o prelegere nesfârşită despre presa care transformă conştiinţe, schimbă societatea, despre viitorul unei ţări care depinde de ce face, de ce e vizibil, se poate pipăi, despre România care nu mai are răbdare ca oamenii să stea de-o parte, să viseze, să le pice din cer... „Aşa o fi”, i-am răspuns în gând şi am cerut voie să plec.

Are Dumnezeu grijă!

Am ieşit din biroul lui, dar eu voiam să plec din redacţie, însă asta nu era uşor de loc, fiindcă nu aveam unde. Nu era ca acum, să poţi trimite CV-uri la redacţii şi să aştepţi răspuns la cerere. Totul era centralizat la secţia de presă a Comitetului central. Partidul te angaja, el te da afară. Sigur, dacă aveai pile – tu sau cineva din neamul tău – pila intervenea la cineva influent, acela la altcineva şi se refăcea lanţul slăbiciunilor, dar şi schema aceasta funcţiona pentru cei aleşi. Când aveai „bube în cap”, adică se descoperise o hibă gravă la dosarul de cadre sau făcusei o gafă şi erai transferat la o publicaţie de mai mică importanţă, dacă se întâmpla să intervină cineva pentru tine ţi se transmitea să laşi lucrurile aşa cum sunt, că e ca pe front, cine stă pitit sau merge pe burtă nu riscă să fie lovit în cap.

Eu însă nu aveam nici-o pilă, iar persoanele pe care le cunoşteam erau din mediul universitar, fără relaţii în presă. Cu toate acestea aveam o încredere enormă în viitorul meu, simţind că cineva, acolo Sus, mă iubeşte şi mă va ajuta să ies din impas. Ceea ce s-a întâmplat curând.

Mergeam alene pe Bulevardul Magheru şi m-am întâlnit întâmplător cu Ilie Purcaru, pe care-l cunosşteam de la Craiova, pe vremea când făcusem practica studenţească de vară la ziarul „Înainte”, editat de judeţeana de partid Dolj. El fusese redactor şef la acest ziar pe vremea când ziarul acoperea întreaba regiune Oltenia, iar apoi trecuse redactor şef la revista „Ramuri”, pe care o reînfiinţase în anul 1964, dându-i un format original şi un conţinut modern. Prima dată revista fusese editată în anul 1905 de doi adolescenţi romantici, Constantin Făgeţel şi Dumitru Tomescu, fiind de orientare semănătoristă şi urmându-l pe Nicolae Iorga în program, cu a cărui revistă „Drum drept” chiar fuzionase la un moment dat.

Ilie Purcaru era un excelent ziarist comunist. Scria uşor despre orice, dar mai ales reportaje în spiritul realismului socialist. Nu avea remuşcări în a minţi pe orice subiect. Era un sluşbaş devotat al partidului încă din adolescenţă. Şi un yiarist considerat o mare speranţă. La vârsta de 18 ani fusese angajat reporter la yiarul „Scânteia”! Apoi făcuse „Scoala de literatură” înfiinţată de comunişti în anii 50 cu scopul declarat de a forma scriitori. După obiceiul propagandei oficiale, la vârf şcoala fusese blindată cu nume sonore, şef fiind chiar Mihail Sadoveanu, iar profesori - de la academicieni făcuţi peste noapte până la juni critici literari ca Paul Georgescu, un oportunist. Aici fusese Ilie Purcaru coleg cu Nicolae Labiş, Eugen Mandric (care mă angajase pe mine la revista Flacăra), cu Gheorghe Tomozei, Lucian Raicu, Nicolae Ţic şi cu alţii, cel mai apropiat fiind, se pare, de Paul Anghel.

O mare calitate a lui Ilie Purcaru, pe lângă uşurinţa cu care acoperea colile de hârtie, era buna cunoaştere a limbii române, dar şi a normelor de ortografie. Fusese indiscutabil un bun elev de liceu (absolvit la Craiova), fiindcă nu-l prindeai cu nici-o greşeală gramaticală, iar cultura lui generală era bine însuşită. Părinţii lui fuseseră învăţători şi, se vedea bine că avuseseseră pe cine să înveţe carte. Lucrând din tinereţe la „Scânteia”, oficiosul Partidului Comunist Român, unde limbajul dur şi cu urmări concrete asupra destinului oamneilor îşi dovedea din plin eficienţa, Ilie Purcaru părea că nu se teme de nimic, fiind foarte slobod la gură.

Mic de staură, slab, mereu cu ochelari fumurii la ochi, era argint viu, neastâmpărat, incapabil să stea locului, dar şi incapabil să ducă la capăt un proiect de amploare. La revista Ramuri reuşise însă să strângă colaboratori valoroşi din tooate generaţiile şi orientările estetice. Dar cel mai mare succes al lui fusese editarea unui supliment literar al revistei, botezat „Povestea vorbei” pe care îl pusese în subordinea lui Miron Radu Paraschivescu. Acesta, comunist ilegalist, colaboratur la mai multe reviste de stânga din perioada interbelică avea un bun renume printre scriitori datorită poemelor lui nonconformiste, „Cântice ţigăneşti”, publicate în 1941 apoi reeditate de câte ori fusese nevoie sau avusese el nevoie de bani. La revista „Ramuri” condusă de Ilie Purcaru, Miron Radu Paraschivescu (Merepeul îi spuneau prietenii şi aşa îi yiceau şi scriitorii în absenţă) debutase sau susţinuse scriitori de avangardă ca Vintilă Ivănceanu, Dumitru Ţepeneag, Leonid Dimov,  Nora Iuga, Sebastian Reichman şi alţii. El însuşi nonconformist în toate (a fost căsătorit de cinci ori) avea mare înţelegere pentru abaterile altora de la normele moralei sau ale esteticii de tip tradiţional.

Dacă Merepeul era băutor nu ştiu, dar Ilie Purcaru era băutor fără măsură şi, din păcate, bea mai multă „tărie” şi fără să mănânce. Nu băusem niciodată alcool cu el, căci nu se ivise prilejul, relaţiile dintre noi rezumându-se la schimbul câtorva replici pe vremea când ne întâlneam întâmplător la Craiova sau la câte vreo lansare de carte în Bucureşti. La Craiova partidul nu prea se mai înţelegea cu Ilie Purcaru fiindcă acesta îşi făcuse o echipă de tineri redactori (toţi cu facultăţi terminate bine şi la timp), pe care-i luase de prin şcolile din judeţ sau de pe la biblioteci şi-i forma ca istorici literari, cronicari de artă, poeţi sau prozatori, dar şi îi iniţia în răsfăţuri bahice. Nu cred că grija ca aceşti tinerii să nu devină alcoolici producea insomnii partidului şi securităţii, ci convingerile pe care le insufla Ilie Purcaru emulilor lui. Căci, în loc să vorbească la băutură cu ei despre ultimele documente de  partid sau, în cel mai rău caz despre femei, Ilie Purcuru - în mod paradoxal - le făcea elogiul mişcării legionare, dându-le amănunte semnificative despre doctrină şi farmecul unor Corneliu Zelea Codreanu, Horia Sima, Radu Gyr, Nichifor Crainic sau Virgil Carianopol (acesta din urmă proaspăt ieşit din închisoare şi publicat de Purcaru în revistă).

Dacă ar fi fost altul în locul lui, e sigur că ar fi fost transferat la cine ştie ce revistă a pompierilor sau a pescarilor sportivi, dar un om ca Purcaru, care slujise partidul şi care putea fi educat din nou, cel puţin vopsit la suprafaţă, nu putea să văduvească presa cu talentul lui, astfel că a fost promovat la Bucureşti, redactor şef adjunct la Scânteia Tineretului, într-un colectiv sănătos din punct de vedere ideologic. Făcuse şi aici o boacănă şi fusese dat afară, mai corect spus transferat la nou înfiinţata revistă „Tribuna României”.

Despre această revistă citisem şi eu în presă, deoarece fusese înfiinţată cu mare alai, fiind o noutate în presă. Pentru apariţia ei se înfiinţase asociaţia România cu scopul de a întreţine bune legături cu românii aflaţi în străinătate. Ea era condusă de un consiliu blindat cu academicieni, miniştri şi scriitori, având în frunte pe prestigiosul Constantin C. Giurescu, istoric cu o biografie onorabilă, şi el trecut prin temniţe comuniste ca mulţi alţi istorici de valoare. Secretarul general al asociaţiei România era istoricul Virgil Cândea, un cărturar de necontestat.

Ne întânim deci întâmplător, ne salutăm şi ne ducem la o cafea. Dacă ţăranii lui Marin Preda venind la Bucureşti se duceau la „Carul cu bere”, noi am mers la restaurantul „Grădiniţa”. Vorbim despre una-alta, iar el mă întreabă cum mă înţeleg cu Păunescu. Nu-i puteam spune nimic de rău, fiindcă omul chiar nu mă persecutase, iar, în plus, ştiam că ei doi sunt prieteni. Chiar pe vremea când mai publicam şi eu la ziarul Înainte, în vacanţă sau, mai târziu, în vizită, Păunescu publica la greu în ziar, iar Purcaru, în vremurile lui bune de la Craiova, îi asigura chiar o leafă pe lună din colaborări la ziar şi la revistă. I+am spus, totuşi, că, nu ştiu de ce, dar simt că nu voi face purici mulţi acolo.

-        Vino la noi la revistă!, mă invită Purcaru.

-        La care?, întreb eu, căci nu ştiam unde lucrează concret.

-        La Tribuna României... Am scos deja două numere. E şi prietenul nostru Benedict Gănescu, face grafica revistei. Vino luni la redacţie, vorbim cu Paul Anghel, că el e şef, pun şi eu o vorbă bună – adaugă el -zâmbind convingător -  şi totul se rezolvă pe loc!

A mai comandat o vodcă – una mare pentru el, una mică pentru mine – şi am ciocnit pentru succes.

Lume bună pe Bulevardul Dacia

În ziua şi la ora stabilită străbătusem frumosul Bulevard Dacia, cu splendidele lui clădiri ridicate în perioada interbelică şi chiar mai înainte, dar care îmi era antipatic din pricina unor gherete ridicate din loc în loc. Erau adăpost pentru securiştii care păzeau intrarea în ambasadele diverselor ţări şi cărora le fuseseră repartizate ca sediu sau locuinţe pentru şefii lor aceste case, cândva proprietatea bucureştenilor – burghezo-moşieri expropriţi de „putera proletară”.

Clădirea în care am intrat – sediul Asociaţiei „România” şi al revistei „Tribuna României” era impunătoare şi semăna cu un castel bavarez în miniatură. Din curte se intra într-un hol, apoi într-un salon imens din care se pătrundea în vreo trei patru încăperi. Mobila din salon era veche şi masivă, covoarele acolereau parchetul de stejar bine lustruit.

Am întrebat de domnul Ilie Purcaru şi el a ieşit de urgenţă din unul dintre birouri şi m-a introdus în cel de alături, biroul lui Paul Anghel, redactorul şef. Înainte de a-l vedea bine pe Paul Anghel mi-a căzut privirea pe un vitraliu care se afla în spatele lui – semirotund şi multicolor.

Era numai zâmbet Paul Anghel şi politicos din cale afară, chiar familiar. Mi-a arătat un fotoliu uriaş din faţa biroului lui şi m-a invitat să iau loc, pe celălalt invitându-l pe adjunctul lui. Nu ne-am pierdut în politeţuri reciproce, trecând direct la subiect, prezentând pe scurt revista şi exprimându-şi dorinţa să fac parte din corpul redacţional. Înalt, subţire, uşor adus de spate, cu mustaţa tăiată scurt şi trăgând din ţigară fum după fum, părea un ţigan de oraş care şi-a făcut rost de curând de un costul de haine. De culoare maro, costumul se asorta perfect cu tenul lui măsliniu.

După câteva fraze rostite de el, simţeam că nu mai sunt solicitantul unui post de redactor, ci salvatorul publicaţiei, Paul Anghel explicându-mi ce sarcini măreţe are revista şi ce forţe redacţionale firave îi stau la dispoziţie: el, adjunctul lui, un grafician şi o documentaristă. Noroc cu secretara lui care, spunea, este o femeie de aur şi se pricepe la toate: telefonistă, dactilografă, administrator. Cred că e şi autore de eseuri, zâmbeşte el şăgalnic, fiindcă uneori se preface că nu-mi înţelege scrisul şi introduce fraze de la ea.

Mi-a arătat primul număr al revistei (a doilea număr era la tipografie), şi a insistat să mă alătur echipei, că ne aşteaptă lucruri nemaipomenite de făcut: să încălzim inimile românilor din străinătate care au fost până acum – din cauza unei politici tembele – consideraţi fugari sau trădători, în realitate aceştia fiind nişte buni români, care iubesc ca şi noi toţi, valorile naţionale: pe Brâncuşi, pe Enescu, pe Iorga. Pe Eminescu! Cine ar putea să nu-l iubească pe Eminescu?, s-a întrebat el, ridicând privirea spre tavan şi ţuguindu-şi buzele. Dar ştii dumneata mai bine decât mine. Te cunoşteam şi eu, dar mi-a vorbit şi domnul Ilie despre dumneata. Cu entuziasm. Dar ce entuziasm?!

-        Hai, zău, domn Petrică, nu ne lăsa singuri în acţiunea asta cu urmări naţionale! E nevoie de un spirit tânăr, de un condei viguros... E Europa cu ochii pe noi, a citat el din Caragiale, făcându-mi cu ochiul.

Era un mare actor Paul Anghel, acum nu aveam nicio îndoială. El îşi scria textul, el îl interpreta, el îl recompunea. Nu citisem nici-un rând scris de el, sau poate citisem şi uitasem, dar îi ştiam bine numele. Îl reţinusem de mult şi chiar mă interesasem dacă nu s-ar putea să fim cumva rude îndepărtate. Nu prea puteam să fim. El se trăgea din Moldova, eu din Oltenia. Poate cu multe secole în urmă să fi fost vreo amestecătură de neam. În afara numelui de familie nu cred că mai se putea găsi o asemănare între noi: eram doar de tip caucazian, dar el era ascuţit la faţă ca un piţigoi, iar eu rotund ca un dovleac. El vorbea despre ce face şi ce va face, eu păstram secret gândurile mele de scriere a unor romane despre viaţa târgului natal. Aşa s-a şi întâmlat în anii care aveau să vină – el scria epopei cu naşterea, renaşterea şi postnaşerea poporului român în context european şi chiar universal, eu mă preocupam de istoria romanescă a părinţilor mei, a bunicilor, a consătenilor şi chiar de unele episoade trăite de mine pe care voiam să le înţeleg mai în profunzime.

Paul Anghel era fiul unui învăţător de pe lângă Bacău. Făcuse şi el – ca şi adjunctul lui Ilie Purcaru – Şcoala de literatură, unde învăţaseră să scrie orice şi despre orice, dar – obligatoriu prin prizma filozofiei marxist-leniniste şi din care să răiasă rolul important avut de clasele revoluţionare: muncitorimea şi ţărănimea.  Ca orice autodidact, Paul Anghel se entuziasma de ultima carte citită şi construia pe ideile care i se păruseră interesante. Avea un dar excepţional să stabilească legături – paralele sau unghiuri opozante – între tot felul de întâmplări, fapte sau personaje. În timp ce vorbea, se încălzea singur şi intra în transă: nu mai ştiai dacă povesteşte lucruri ştiute, fapte petrecute, pagini citite sau, dimpotrivă, inventa atunci, ad hoc.

După ce ucenicise şi el la ziarul partidului, Scântea, ca toţi absolvenţii Şcolii de literatură, Paul Anghel prinsese gustul literaturii, abandonând pentru o vreme un dicton pe care tot ei, proletcultiştii, îl difuzaseră: „Poezie – sărăcie! Reportaj – avantaj!” Uşurinţa lui în scris şi capacitatea de a scrie la comandă despre despre ce considera Partidul necesar făcuseră din el un autor cunoscut şi stimabil pentru cei care nu cunoşteau în profunzime valorile literare autentice, astfel că în ultima mea clasă de liceu ni s-a adus la cunoştinţă că la examenul de maturitate, pe lângă manualul de literatură română după care învăţasem, va trebui să pregătim şi autori ale căror cărţi „reflectă” (obsesia proletcultismului) marile realizări ale socialismului. Exemplul era format din două cărţi semnate de Paul Anghel: „Victoria de la Oltina” şi „Şapte inşi într-o căruţă”. La întrebarea firească a elevilor speriaţi: de unde să facem noi rost de cărţi, a venit răspunsul clar „nu ştim”, dar şi soluţia - că doar partidul le lega şi le deslega pe toate! - ni s-au pus la dispoziţie două recenzii a romanelor-reportaj publicate undeva şi devenite foi volante (am impresia că fuseseră tipărite special şi separat, ca supliment al revistei Gazeta Învăţământului).

La câţiva ani după acest succes de critică (fuseseră lăudate şi răslăudate cele două cărticele), obţinuse un real prestigiu cu două piese de teatru. Prima, „Săptămâna patimilor” inspirată din viaţa lui Ştefan cel Mare, a fost pusă în scenă la Teatrul Naţional din Cluj, iar cea de a doua, „Viteazul”, era inspirată de figura Lui Mihai, marelui voievod unionist. Publicate ambele  în volumul „Teatru”, au primit premiul Academiei române. Alte volume ale sale au fost premiate de Uniunea scriitorilor.

Mai înainte de a ne cunoaşte personal, publicase un volum de interviuri cu personalităţi ale culturii române şi două cărţi pentru copii, pe care mi le-a oferit şi mie cu dedicaţie. Asupra celor din urmă nu mă pot pronunţa deoarece nu mă pricep chiar de loc la literatura pentru copii.

Din spatele biroului masiv, Paul se ridică de pe scaunul impunător, îşi înalţă trupul uscativ spre tavan şi decide:

-        Domn Petrică, vino la noi şi vei ocupa postul de secretar general de redacţie!

-        Vin, domnule Paul Anghel, vin cu plăcere, dar secretar general de redacţie nu se poate, fiindcă e nevoie de vechime mare în presă, iar eu nu am vechime.

-        Asta se rezolvă, mă asigură el, iar apoi se întoarce zâmbind  spre Ilie Purcaru şi îl întreabă zâmbind timid-şmechereşte: îi spui dumneata, domn Ilie, sau îl rog eu, hai roagă-l dumneata...

După ce au cochetat amândoi ca doi adolescenţi, mi-a transmis Purcaru rugămintea lui Paul, aici de faţă: vreo două luni să nu semne- cu numele Petre Anghel, ci cu un pseudonim, asta până se mai obişnuiesc cititorii din străinătate cu numele lui, căci Paul şi Petre se confundă uşor la o privire superficială... Am fost de acord şi le-am adresat şi eu o rugăminte: să trateze ei cu Păunescu transferul, că nu vreau să se supere, el nederanjându-mă cu nimic, dar nici nu vreau să mi-l fac duşman. Mi-au promis în cor, convinşi de reuşita intervenţiei pe lângă „prietenul nostru Adrian”.

18. INGERI SUB ACOPERIRE

Un picior în fund e un pas înainte...

Dar, cum aveam să mă conving îndată, nu doar Partidul se interesa de „geniul” meu și voia să fiu scos în evidență, ci și Securitatea Statului (stați liniștiți, nu urmează să-mi fac biografie de erou, doar v-am spus că erau ani bunicei, chiar foarte buni în raport cu ce fusese în deceniile anterioare). Stând acasă cu ochii pe pereți sau frunzărind vreun album, sună telefonul. Eram anunțat de secretara tovarășului decan Nestor Ignat să fiu prezent la ora 14.00 la biroul șefului. Nestor Ignat era și decan și prorectorul lui Leonte Răutu. Spre deosebire de Răutu, care părea tot timpul încruntat, de parcă îi luase cineva o banană din buzele-i cărnoase, Nestor Ignat era slăbuț și distins, avea figură de intelectual: ușor cărunt, părul dat într-o parte, ochelari fini. Era și președintele Uniunii Ziariștilor Români, după el urmând Octavian Paler. Niciunul nu a făcut nimic pentru ziariști, pentru drepturile lor, creșterea prestigiului sau vreun ajutor de oricare. Paler a încercat să arate că susține scriitorii, ajungând în consiliul de conducere al Uniunii Scriitorilor, dar în afara unor discursuri avocățești despre conștiința lui – că era plin de sine și conștiința da peste el – nici el nu a făcut nimic. Cu privire la romanele lui nu mă pronunț, spun doar că erau citibile, dar și ele pline de frământările unui om care nu avea frământări... Nestor Ignat nu făcuse însă nici atât, doar în ilegalitate ar fi scris pe la nu știa nimeni ce reviste de stânga, dar a fost tot timpul șef. Mare mi-a fost mirarea (și l-am judecat și mai aspru!) când l-am găsit într-o genealogie a vechilor familii boierești că se trage dint-un soi onorabil de oameni, român get-beget. Mi se pare că soția lui era olteancă și așa s-ar putea explica legătura dintre el, Leonte Răutu, Silviu Brucan și alți puternici de peste decenii. Aud că acum se plimbă calm pe străzi cu fostul meu profesor Dumitru Micu (pe care l-am avut îndrumător de doctorat și m-a lăsat liber ca pasărea cerului în elaborarea tezei, nefăcându-mi nicio șicană), iar când rămâne singur pictează. Fire sensibilă, de!

De cum am închis telefonul cu secretara, am și format numărul lui Ion Șinca să-i raportez că sunt chemat la decanat și să-l întreb de ce. Nu știa nimic de întâlnire, mi-a zis să mă duc, dar nu crede că Nestor Ignat mă așteaptă, că ar ști și el asta, ci băieții cu ochii albaștri. De ce erau numiți securiștii așa, nu am habar.

Când am ajuns la ora 14.00 acolo (totdeauna am fost parolist la întâlniri și sufăr când cineva nu se ține de cuvânt) am avut surpriza să mai găsesc vreo patru colegi acolo. Nu i-am recunoscut decat pe Radu Pascal (de la revista Lumea) și pe Ion Butnaru (de la Informația Bucureștiului. Pe ceilați doi îi cunoșteam doar după figură, dar nu schmbasem vreo vorbă. Lângă ei stăteau pe scaune, în acea încăpere largă, doi domni îmbrăcați bine și în costume călcate, tunși regulamentar la perciuni și după urechi. Ion Șinca avea dreptate, erau de la Ministerul de Interne. Au dat mâna cu mine (cu ceilalți făcuseră, probabil, același lucru mai înainte), dar nu și-au spus niciun nume. Unul a întrebat:

-       Acum, dacă suntem toți, cu cine am putea să începem discuțiile?

-       Cu mine, zic eu, cei din urmă vor fi cei dintâi...

-       Chiar așa?, zice unul, fără să se mire, doar ca să schițeze o replică.

-       Da, spun eu, v-aș ruga să începeți cu mine, că mă așteaptă o doamnă jos și nu-i frumos (întâlnire aveam cu cineva, dar nu jos, ci în parcul de la colțul Facultății de medicină).

Intru cu cei doi rovarăși în biroul lui Nestor Ignat, ei mai întind o dată mâna și de data aceasta se prezintă. Să zicem Ionescu și Popescu. Nu-mi amintesc numele lor și nici nu sunt sigur dacă le-am reținut bine sau erau reale. Erau cam de 40 de ani și păreau băieți cu carte. De n-ar fi avut tunsura aceea soldățească, i-ai fi putut lua drept ingineri sau medici de București. Unul dintre ei vorbea, celălalt asista. Era zâmbăreț.

-       Tovarășul Anghel, lucrați la revista Flacăra, așa-i?

-       Așa este.

-       Ce salariu aveți?

-       O mie patru sute pe lună...

-       Și vă ajunge?

-       Da, cum să nu?

-       Iată un om - se adresează el zâmbind celuilalt, care nu are nevoie de bani... Cum reușiți.

-       Simplu.

-       Cum așa?

-       Păi tovarășul Ceaușescu când a fixat ce leafă o să-mi dea, dânsul a gândit bine cât cheltuiesc cu mâncarea, îmbrăcămintea, lemnele de foc (aveam încălzire cu sobe), o bere, o floare...

-       Chiar așa, a intrat el în jocul meu.

-       Nu vreți o leafă mai bună?

-       Cum să nu!

-       Atunci e bine, dacă vreți să lucrați cu noi.

-       Unde?

-       La Consiliu de miniștri. Ei, ce ziceți de asta?

-       Depinde la care minister...

-       De ce depinde?

-       Păi dacă e vorba de Ministerul Industriei Forestiere, mă bag, că e tata tâmplar, știu la ce e bun lemnul, dar dacă e vorba de Ministerul de Interne, nu mă interesează.

-       De ce?

-       Că eu vreau să devin scriitor.

-       Puteți foarte bine și dacă lucrați la noi.

-       Nu cred. Vreți să vă spun de ce nu vreau la Ministerul de Interne?

-       Nu e cazul.

-       De ce nu?, a intervenit Mutul de până atunci, lasă-l să ne explice (era foarte calm, toată discuția a fost fără tensiuni).

-       Nu mă pot angaja la un serviciu în care nici nu știu cine sunteți și nici la ce minister vreți să mă luați.

-       La un serviciu special al Ministerului de Interne, la un departament anume... V-am spus, eu sunt colonelul Ionescu, iar dânsul colonelul Popescu (au spus aceleași nume de la început, dar prima dată nu spuseseră niciun grad).

-       Cu atât mai mult nu pot veni acolo, că nu sunt capabil...

-       Cum așa? întreabă Mutul (acum vorbea numai el). Noi stabilim dacă sunteți capabil și cât.

-       Vă spun eu că nu sunt omul de care aveți nevoie, că eu nu știu să-mi țin gura...

-       Cum nu puteți?

-       E simplu. Am o problemă în familie. Când m-am îndrăgostit de nevastă-mea și m-am dus în pețit, soacră-mea nu a vrut s-o lase să se mărite cu mine, că sunt un Nenea Nimeni. Spre norocul meu, fiică-sa nu a ascultat-o, iar acum eu locuiesc cu nevasta și cu socri. Și tot ce fac îi povestesc soacrei.

-       Cum așa?

-       Așa, să vadă ce proastă a fost. De exemplu, deseară, eu nu îi voi spune că am stat de vorbă cu doi colonei, ci cu trei generali. Și că m-au rugat să mă facă ministru, iar eu am refuzat!

-       Vă rog să rămână discuția între noi, zice primul, iar cel de al doilea confirmă.

-       De ce?, zic eu, ce mare lucru am vobit? Mi-ați oferit un serviciu la nu știu ce minister, sunteți doi oameni pe care nu i-am întâlnit în viața mea...

-       Totuși, tovarășul, puțină discreție...

-       V-am spus că sunt bolnav, sunt lăudăros, nu știu să păstrez secrete. Și apoi ce mari secrete am discutat? Am făcut vreum guvern, vreun complot? Nu. O discuție banală.

-       Bine, tovarășul Anghel, dacă vă mai gândiți, ținem legătura prin secretară.

Nu m-am răzgândit.

Peste o lună făceam parte din Comisia de admitere la Facultatea de ziaristică, proaspăt înființată. Admitere în anul întâi pentru prima promoție. Un examen era la limba și literatura română, doar oral. La acesta am participat eu. Trebuie să mărturisesc că eu nu sunt și nu am fost un profesor exigent. Este bine, este rău, nu știu. Nu pretind decât liniște în clasă. Dar răspunsul candidaților era între notele unu și patru. Să răspundă la subiectele din biletul tras nici nu intra în discuție, astfel că le puneam întrebări ajutătoare: care este ultima carte citită și ce impresie v-a lăsat? Toate răspunsurile – dacă urmau răspunsuri – erau legate de o carte din manualul de liceu, dar nu puteau spune o frază despre carte sau despre autor.

În comisie, în afara mea, mai erau două cadre didactice din Academia Ștefan Gheorghiu, doi bărbați pe care nu-i cunoșteam. Treceam fiecare notele pe o hârtie. Fiind admosferă rece, nu ne consultam asupra notării. Pe biroul comisiei era un teanc de dosare – cu actele candidaților – pe care eu nu le consultam, dar cei doi se uitau prin ele.

Seara am avut o întâlnire prezidată de tovarășul decan Nestor Ignat. Mai erau și alte cadre didactice de care nu știam nimic, probabil fuseseră în comisiile de la alte discipline. Am spus că nivelul de cunoștințe este foarte scăzut, iar cauza stă în felul în care sunt recrutați candidații. Am afirmat următoarele:

-       Un absolvent de liceu bine pregătit intră la facultate de cinci ani. Unul mai puțin pregătit intră la un institut pedagogic de trei, iar altul și mai puțin pregătit face o școală postliceală de doi ani. Cei mai slabi se duc în uzină, iar acolo nu le place munca și se înscriu la Facultatea de ziaristică. Nu este corect: oricine trebuie să aibă dreptul să se facă ziarist, nu să fie obligat să mimeze experența din fabrică.

Și nu eram de acord nici ca durata studiilor să fie de doar trei ani, în condițiile în care toți susținem că profesia de ziarist este dificilă și complicată, necesită cunoștințe din domenii diferite.

Eu, care suferisem atât sin pricina unui dosar, nu puteam să fiu de acord ca dosarul de cadre să domine în continuare.

Și astfel s-a pus capăt carierei mele universitare sub dictatura proletariatului.

Peste vreo două luni, prietenul meu Mircea Ciobanu, m-a luat la rost:

-       Petrache, de ce nu te-au mai oprit ăia la Ștefan Gheorghiu? (el voia asta, lui îi plăceau funcțiile sau poate așa credea el că mi-ar fi bine mie. Nefiind membru de partid, Mircea credea că acolo rezolvăm noi problemele României...)

-       Nu știu, Mircea, dă-i în păcat, nici nu mă interesa așa mult...

-       Să-ți spun eu, că am aflat, zice el cu seriozitate maximă, cum vorbea totdeauna.

-       Spune, Mircea!

-       Ai fost reclamat la Ceaușescu!

Nu am râs că era prea gogonată informația. Era o tâmpenie să cred așa ceva. Lui i-am spus altceva:

-       A glumit cineva cu tine...

-       Petrache, știu ce vorbesc. S-a dus Leonte Răutu la Ceaușescu și Barosanu l-a luat la rost de ce nu a făcut angajări la Ștefan Gheorghiu, iar el a zis că nu are nici-o vină, secția de cadre a partidului nu-și face treaba, că i-a trimis pe unu Anghel care se opune politicii inițiată personal de tovarășul, și nu vrea studenți din producție, din mijlocul clasei muncitoare... Ce ai făcut acolo?

-       O fi dar tot nu cred... Nu am făcut nimic, nu crede și tu tot ce se laudă unii care se dau informați...

Peste două decenii l-am întâlnit pe Ion Șinca la o înmormântare. Înainte de a se termina slujba a venit el lângă mine și mi-a șoptit:

-       Sunt Ion Șinca, de la fosta Academie, mai mă țineți minte?

-       Se poate, domnule Șinca, să-mi vorbești cu dumneavoastră... Am fost și la mama dumitale la țară și am mâncat mere din pom, mi-a dat și acasă. Iar pe soacră-mea ai înebunit-o cu un fluier pe care i l-ai adus lui fiul meu și ăla fluiera mereu...

-       Dumneta ești profesor universitar, ești scriitor, eu sunt un fost...

-       Fii serios, i-am zis, ești un om deosebit și așa ai fost mereu (l-am îmbrățișat și l-am tras mai la o parte, să nu deranjăm). Dar, ia spune-mi, dacă tot veni vorba, de ce nu am fost oprit atunci la facultate?... Nu că aș regreta, chiar mi-a prins bine peste ani...

-       Nu te-au vrut ăia, aveai mulți dușmani. Și la Flacăra aveai, de-aia voiam să te scot de acolo...

-       Nu erau dușmani, nu am dușmani...

-       Eu știam mai bine.

-       Ce aveau ei de împărțit cu mine?

-       Erai mai bun ca ei, nu te preface, Oltene, că nu știi (a început să râdă; râdea destul de tare).

-       Nu mă prefac, dar hai să râdem mai încolo. Vezi cum se aplică zicala clasicilor marxism-leninismului?

-       Care dintre ele?, întreabă Ion Jinga? Că sunt multe...

-       Un picior în fund astăzi, însemnă un post mai înalt mâine... Dar Leonte Răutu ce amestec a avut?

-       El lega și deslerga totul. Numai intrigile îl făceau să reziste.

-       M-a reclamat la Ceaușescu, așa susținea un prieten de-al meu...

-       Asta nu știu, dar reclama peste tot. Când nu rezolva aici, reclama chiar și peste hotare!

Cum se scriu romanele

De la întâlnirea cu cei doi colonei de la Ministerul de Interne chiar m-am dus în parcul de la Medicină, unde mă aştepta o tânără. Mai ne întâlnisem de câteva ori acolo şi vorbisem despre trecutul întunecat, prezentul ceţos şi viitorul strălucit. Eu îi citeam câte o poezie, ea zicea că sunt talentat şi amândoi eram fericiţi. Uneori ne plimbam pe străzi şi admiram superbele vile din Cartierul Cotroceni. Nu ne puneam problema ale cui au fost sau cine locuieşte în ele. Noi eram în afara timpului. Cred că amândoi ne trăiam ultimele resturi de adolescenţă. Nu prea aveam multe în comun în această privinţă, fiindcă ea avusese o copilărie şi o adolescenţă lineare, iar eu abia aşteptasem să împlinesc optsprezece ani, să devin matur din punct de vedere al legii şi să-mi iau soarta în propriile-mi mâini.

Aveam mâini frumoase, aşa îmi spuseseră mai multe fete, dar, vorba unui cântec de mahala, eu nu ştiam ce e asta, dar bănuiam că-i de bine. Eram încântat că Vanda Anescu se uită în gura mea, îmi admiră tot ce spun şi mă ţine de mână. Nu era vorbăreaţă de felul ei (foarte bine, că puteam eu să povestesc despre orice şi, mai ales, să fac portretele tutror oamenilor cu care mă intersectasem). Ea se mulţumea să-mi ea mâna şi să se mângâie cu palma mea pe obraz. Mai mult cu degetele se mângâia, iar uneori chiar îmi săruta vârful degetelor (se zice buricul degetelor, iar asta îmi place la nebunie).

Vanda era orfană de tată, dar nu cred că, psihanalizând-o, aş fi constatat că ea vede în mine părintele care-i lipseşte. Tatăl ei murise de vreo patru ani, fusese militar şi avusese un accident în timpul unei aplicaţii pe un poligon. Mama era învăţătoare, locuia pe lângă Academia Militară, nu foarte departe de lucul în care ne rememoram noi amintirile.

Spre deosebire de alţi tineri îndrăgostiţi, eu nu mă plângeam fetelor de necazurile de acasă, nu spuneam că mi-a murit mama şi că tata mă bătea, iar eu fugeam constant de acasă la bunicii materni sau la surorile lui. Nu făceam secret din aceste amănunte biografice, dar consideram că sunt „bărbat” şi nu se cade să stârnesc milă: pe mine, domnule, dacă mă iubeşte o femeie să mă iubească pentru ce sunt, pentru ce am eu în inima mea mare cât o şură de paie şi în capul ca un butoi plin de idei, că abia rezistă să nu-şi spargă cercurile! Ce facem noi aici? Ne întânim să ne drăgălăşim sau să ne jelim? Pentru jelit există cimitire!

Cum programul de la academia lui Fane Gheorghiu nu era prea încărcat (cam patru ore pe zi), de îndată ce terminam orele, fuga la întâlnirea cu Vanda. Locul şi ora le fixam în timpul cursurilor, stându unul lângă altul în bancă şi scriindun-ne pe caiet doleanţele (ea avea caiete, eu împrumutam de la ea foi rupte la repezeală din agende sau chiar din ceaslovul acela studenţesc). După ce totul era aranjat, zburam în sferele înalte şi compuneam un poem. Îl cizelam puţin (cât mă ajuta talentul şi-mi permitea graba), apoi îl dădeam Vandei să-l citească. Nu era foarte entuziasmată - sau poate nu ştia să-şi arate încântarea – dar îmi zâmbea frumos, mă privea în ochi şi-mi dădea  câte un sărut virtual, abia mişcându-şi buzele. Cum ea terminase spaniola, la Facultatea de limbi romanice, mă hotărâsem că volumul pe care i-l voi dedica să se numească „Poeme portugheze” (ca să nu se prindă lumea cine mi-a fost muza, iar istoricii literaturii să turbeze de furie când vor face muniţioase cercetări asupra surselor de inspiraţie care mi-am marcat destinul poeticesc!).

Acasă nu mai scriam poeme, ci proză. Mă înţelesesem cu Vanda să-i trimit zilnic o scrisoare, dar nu de dragoste, ci o amintire, un gând, o nelinişte. Scrisorea nu urma să fie pusă la poştă, ci înmânată ei când ne întâlnim la curs. Ea să ia capodopera acasă, s-o citească, apoi să-mi răspundă, scriind şi ea ce gânduri şi nelinişti i-a transmis mesajul mei. Vanda a zis da, dar nu a reuşit să ţină ritmul cu mine, după al doilea răspuns a abandonat. Eu fiind ambiţios şi voind, probabil, să-i arăt cu nu sunt un oarecare, mi-am dus proiectul până la capăt, inventând ce mi-ar fi spus ea şi comentând comentarii pe care ea nu le făcuse. Aşa „a apărut” primul meu roman, „Fratele nostru Emanuel”, pe care l-am publicat vreo patru ani mai târziu. Nici eu nu ştiam ce este adevărat şi ce este invenţie în acea poveste.