1. INGERI SUB ACOPERIRE

Cum am ajuns ziarist

Prin anul al IV-lea puteam opta pentru un curs de jurnalism, numit pompos “Teoria şi practica presei”. Lector era Octavian Butoi. Studenţii erau geniali sau antitalent. Cam ei hotărau categoria. Dintre ei, în urma cernerii vieţii, au rămas să-şi facă oarece nume Tudor Octavian, Jana Gheorghiu, Nicolae Dan Fruntelată, Octavian Andronic, Irina Şafarica (devenita Nicolau), Doina Iovănel, Dumitru Eliade (Constantinescu), Vladimir Udrescu. Şi, aţi ghicit, ultimul pe listă chiar eu.

Octavian Butoi nu avea geniu (nici eu), dar era ultimul mohican în a forma ziarişti. Iubea această meserie, probabil, fiindcă lui nu-i prea mergea condeiul. Era însă un om bun (o fi şi acum de-o mai trăi) şi împărtăşea cu bucurie ce ştia. Lucru şi mai bun: ne cerea să scriem ce vrem noi, din căpşorul nostru, apoi unul citea capodopera şi ceilalţi îl lăudau sau îl căsăpeau. Eu eram capul răutăţilor. Nu ştiu ce căutam pe-acolo, fiindcă în megalomania mea urma să ajung cel mai mare scriitor român, nu cel mai mare ziarist.

Eram destul de liniştit în legătură cu viitorul meu, fiindcă făcusem practică la ziarul „Înainte” de la Craiova, publicasem cam multişor acolo (având oarece uşurinţă la scris, vă rog să mă credeţi, că-mi dau cuvântul meu de pionier cinstit!), iar cei din redacție, în frunte cu Al. Firescu - cel mai mare ziarist al Olteniei contemporane - îmi promiseseră că mă vor angaja la ziar, scoţându-mă din întunecatul sat unde m-ar fi trimis repartiţia guvernamentală. Îl cunoscusem şi pe Ilie Purcaru, redactor şef la revista „Ramuri” şi trăgeram nădejde că acolo voi ajunge şi voi face din Craiova capitala culturală a Mapamondului!

Trece semestrul, Tavi Butoi mă gratulează cu un zece (a făcum mai cu toţi pomana asta) şi aşteptam să înceapă semestrul al X-lea, dedicat lucrării de absolvire. Teza despre Mihai Ralea nu-mi punea probleme, că găseam mură-n gură materiale pentru informare la biblioteca facultăţii. Aşa că, trai, oltene, pe banii statului român, plimbă-te, du-te la filme, vizitează expoziţii şi muzee, că nu se ştie dacă vei mai pune curând piciorul în Bucureşti, scump oraş al ţării noastre de democraţie populară, „Bucureşti, Bucureşti, fără seamăn să creşti”, cânta Gică Petrescu.

Într-o zi, într-un februarie cam călduţ, mă aud strigat de pe trotuarul celălalt. Eu eram pe partea cu Cişmigiul, domnul profesor Butoi, prin dreptul Primăriei Capitalei, clădirea în care nu le place primarilor să muncească, fiind  veche pentru gusturile lor rafinate.

-       Oltene!, ţipă Butoi (fiind şi el oltean, dar de Vâlcea, nu ca mine geambaş de cai din Dolj), tu ştii de când te caut?

-       Nu ştiu, am recunoscut cu toată sinceritatea mea de origine neoprotestantă.

-       De mult.

-       Iote-te că că mă găsirăţi!

-       Oltene, lasă gluma, mâine să te duci la revista „Flacăra”, la redactorul şef Eugen Mandric, şi să spui că te-am trimes eu.

-       Ce să fac acolo?

-       Să vorbeşti cu el, mi-a cerut să-i trimit un băiat deştept...

-       N-are tata!, zic eu.

-       Te angajează, dacă îi place cum scrii.

-       Domn profesor, devin eu sobru, ştiţi că sunt însurat, că nevastă-mea are casă la Craiova, că ăia de la ziar au promis că mă angajează ei, îmi cer transferul din învăţământ şi mă scapă de repartiţia la ţară, scap de Risipiţii din Deal şi de Bolintinul din Vale...

-       Nu fi prost, oltene, fă cum îţi spun eu. Că dacă te angajează Eugen Mandric e bine...

-       Da, cum să nu...

-       Bagă la cap, că ştiu că eşti căpos (în traducere: încăpăţânat), de la Bucureşti în provincie pleci când vrei, din provincie în Bucureşti şansele sunt minime, ca să nu spun de loc.

L-am ascultat. M-am dus la redacție, am scris un reportaj despre căminele studenţeşti din Grozăveşti şi m-am trezit redactor, cu carte de muncă şi legitimaţie. Cu salariu diminuat, ca nu aveam diplomă de absolvire. Ceea ce era adevărat. Am luat-o peste vreo trei-patru luni.

Viaţa e mai frumoasă decât logica

Dacă ar fi mai importantă logica decât soarta, la revista „Flacără” ar fi trebuit (vorba vine)  să mă recomande H. Dona (I se spunea Haș Dona, iar prietenii doar Haș), care era redactor şef adjunct şi era titularul cursului de „Teoria şi practica presei”, dar nu prea ţinea cursul, ce-i drept, îl înlocuia Octavian Butoi. Dona a venit însă la examen. Știu că primul subiect de pe biletul tras cu mânuţa mea personală era „Știrea”. Eu, de mic, mai dă dă mic, nu stau bine cu memoratul voluntar, aşa că nici n-am încercat să reproduc definiţia pe care o dictase el sau Butoi (luam notiţele de la colegele-fete, eu nu prea scriam, să nu-mi stric ... stilul!). Dar pretindeam că ştiu ce este o ştire de presă. Şi zic: ştirea e ceva care seamănă cu ceva, vine din cotrova, dar e altfel: e o informaţie de interes larg!

- Adică?, mă întrerupe Haș Dona din avântul revoluţionar, privindu-mă cu dispreţ (la asta se pricepea foarte bine, la scris mai de loc, dovadă că n-a scris mai nimic în viaţa lui de ziarist, iar la revistă... avea rubrica de răspuns cititorilor!).

- Adicătelea, mă explic eu, vine cam aşa: dacă se întâmplă ceva şi întâmplare interesează şi pe alţii sau presupune ziaristul că ar interesa pe mulţi, gata cu ştirea la „Boborul suveran!”

- După dumneata orice e ştire!, zice el la fel de ironic.

- Orice, confirm eu, dacă interesează mulţimea.

- Vrei să spui că dacă mi-am rupt eu piciorul, asta e ştire...

Lângă el, Octavian Butoi îşi trăgea capul mai în spate şi-mi făcea semne disperate să mă uit în jos şi să tac. Nu m-am uitat în jos că simţeam că nu făcusem pipi pe mine şi nici nu sunt descheiat la pantaloni. În plus, învăţasem de la partid: Tot înainte, tovarăşi! Plus că făcusem şi eu aproape doi ani de armată şi-mi însuşisem lozinca: pieptul drept, ochii-nainte!

-       Dacă vă rupeţi dumneavoastră piciorul, zic eu – iar în acest timp Butoi transpira şi îşi astupase gura, semn că trebuie să tac – nu se întâmplă nimic, e o problemă personală, dar dacă îşi rupe Brigitte Bardot un picior (era pe atunci cea mai arătoasă artistă), toată presa va consemna ghinionul şi va pubica poze cu picioarele ei şi înainte şi după accident.

-       Da, da, a cam zâmbit a rânjire Haș Dona, contează femeia...

Nu zisesem că asta contează. Cred că Dona  l-a lăsat pe Butoi să fixeze nota, era limpede că nu se simpatizam.

Când am ieşit din clasă, Butoi după mine (păţeam destul de des să iasă asistenţii după mine şi să mă laude că am răspuns bine sau sa-mi reproşeze că i-am făcut de râs, ei mă lăudaseră profesorilor, iar la examen nu ştiusem nimic).

-       Eşti nebun? , mă întreabă Butoi.

-       Nu sunt.

-       Eşti prost?

-       Nu sunt, dar de ce întrebaţi?

-       N-ai văzut că-ţi făceam semne?

-       Ba da.

-       Dona are piciorul în ghips şi tu susţii sus şi tare că asta nu contează, că el e nimeni.

-       Nu am zis aşa.

-       Nu ai zis aşa, mi-am mâncat zilele cu gura asta pe care nu ţi-o ţii legată.

Mi-am luat licenţa!

Ca să nu aveţi motive să spuneţi că mă laud, afirm din capul locului că eu nu am fost un student strălucit, iar câteva dintre examene (limba rusă, limba slavă şi limba latină) le-am luat în urma unor intervenţii. Învăţam la disciplinele care-mi plăceau şi mă chinuiam cu acelea cărora nu le vedeam rostul. Nu e mai puţin adevărat că nici pe unii profesori, mai ales lingvişti, nu-i prea dădea pasiunea ştiinţifică afară din casă, iar dacă-i dădea, îi băga la loc de urgenţă lipsa de tact pedagogic (de pildă Gheorghe Poalelungi).

Eu nu toceam ca să ies în frunte din două motive. Unu: ştiam că dosarul de cadre nu e în regulă pentru carieră (părinţii şi biunicii păcăiţi, iar tata considerat exploatator fiindcă avea atelier particular de tâmplărie). Doi: nu puteam în ruptul capului să învăţ pe dinafară parascoveniile lor – citeam, înţelegem despre ce este vorba, şi gata!, n-o să stau să memorez ce vor ei, ca simţeam că nu-mi va fi util niciodată!

Relaţiile cu profesorii (includ toate cadrele didactice) erau clare: unii mă iubeau de parcă le-aş fi fost copil de suflet, iar alţii nu mă înghiţeau de loc. Era valabil şi pentru cei care nu mă avuseseră student, dar aflaseră de la alţii că aş fi deştept sau pramatie. Recunosc că au fost trei dintre ei care-mi făceau loby, înainte de inventarea termenului pe malul Dâmboviţei (nici chiar la Băileşti, pe malul Balasanului, nu ajunsese conceptul). Cei ce mă lăudau cel mai mult se numeau Gheorghe Frâncu, Constantin Cruceru şi... Eugen Simion. Evident, eu îi veneram. Le sunt dator până la moarte. Se plimbau cu mine pe străzile Bucureştiului, îmi arătau clădirile istorice, îmi explicau ce instituţii sau persoane fiinţaseră cândva prin ele. Îmi spuneau ce au citit, imi recomandau cărţi, mă certau cu prietenie. Întârziam cu ei la cafea, coniac, vodca  sau bere. Eu beam puţin sau de loc, fiindcă nu puteam. Nu m-am îmbătat niciodată şi presupun că asta le dădea oarece siguranţă în prezenţa mea celor care aveau de gand să întreacă măsură  (nu e cazul lui E. Simion care nu iubea nici el alcoolul).

De acelaşi tratament preferenţial mă bucuram, atunci sau in anii imediat următori, şi din partea lui Cezar Tabarcea, Ion Coja, Nicolae Constantinescu, Silviu Angelescu, Al. Piru, Al. Hanţă.

Dar să nu ne grăbim că trebuie să-mi dau licenţa. În urma unui conflict cu dl. Petrică, şeful bibliotecii de la Litere - un om remarcabil, despre care voi vorbi altădată – citisem tot ce se putea citi despre proza lui Mihai Eminescu, deci mă hotărăsc ca acesta să fie subiectul meu de licenţă. „Da, zice George Munteanu – un excelent profesor şi istoric literar, care ne predase marii clasici ai literaturii române – e foarte interesant subiectul, dar nu te-ai gândit bine. Vei munci degeaba, nu-ţi va publica nimeni o astfel de teză”. Eu îi spun că nu mă interesează să public (v-am spus că urma să devin mare scriitor, ce facem noi aici, vorbim degeaba – textul e pentru cititori, nu pentru George Munteanu), dar el spune să-mi aleg alt subiect.

M-am simţit jignit, cum adică să nu primească subiectul ales de Măria Mea? Bine, am înţeles, schimb subiectul, dar schimb şi profesorul. Mă duc la Eugen Simion şi-i propun teza „Poezia de refecţie filozofică la Lucian Blaga” ( v-aţi prins, trăgeam numai la peşti mari!). „Dragă domnule Petre Anghel, zice Eugen Simion – nici nu ştiţi ce frumoas şi convingător vorbeşte E. S. când vrea, dacă nu mă credeţi întrebaţi-l pe domnu-său Ion Iliescu) că nu e bine, că de Blagă se ocupă acum toţi, vei sta cu manuscrisul în mână şi nimeni...”  Era clar, toţi mă voiau autor!

Mi-am ales Mihai Ralea. Nu ştiu cât mi-a luat cititul şi întocmitul fişelor, dar de scris am scris lucrarea în vreo trei-patru nopţi. Ştiu că între timp îmi crescuse o barbă neagră şi eram foarte mândru de ea.

Vine şi ziua susţinerii. În comiseie: Dim. Păcurariu, care era decan, Alexandru Piru, Eugen Simion şi alţi doi-trei profesori. Eu intru primul din cei repartizaţi la această comisie. Mi se arată scaunul din faţă şi mă aşez.

Domnul profesor Eugen Simion, coordonatorul (nu mai ştiu cum se chema îndrumătorul) prezintă lucrarea:

-        Petre Anghel, studentul nostru, pe care îl cunoaştem, cutare şi cutare, are lucrarea cutare şi cutare, a făcut o lucrare deosebită, care...cutare şi cutare. Numai vorbe frumoase...

Auzind asemenea laude, decanul întinde mâna să i se dea lucrarea care zăcea cuminte în faţă lui Eugen Simion, să nu zboare cumva geniul din ea.

-       Ce vrei?, întreabă Al. Piru cu vocea lui tabacică înconfundabilă. Era cel mai prestigios profesor, nu degeaba fusesew asistentul lui G. Călinescu, dat afara din universitate, apoi reprimit când s-au mai îmbunătăţit condiţiile politico-sociale.

-       Să văd şi eu, mormăie Dim Păcurariu.

-       Lasă, zice Piru, nu auzi ce zice Simion, e o lucrare excepţională, n-avem timp de pierdut, îi dăm zece şi să intre altul...

Simion vrea să mai spună ceva, evident încântat că a adus în faţa comisiei un asemenea absolvent.

-       Domnule Simion, îl întrerupe Piru, ştim despre ce e vorba, hai să trecem mai departe.

Am ieşit din sală. Colegii erau consternaţi. M-au întrebat ce am păţit. Am spus că am terminat. Nu credeau.

M-am mai învârtit prin facultate, l-am găsit pe Cezar Tabarcea, şi tuleşte-o la cafea, Anghele, n-ai auzit că a zis profesorul Piru? Nu avem timp de pierdut. Peste ani, Cezar Tabarcea a descoperit că lângă fosta cofetărie Albina, unde ne făceam noi veacul, s-a deschis - după evenimentele din 1989 – o cafenea. El ajunsese șef de departament și toată ziua dădea fuga la cafenea. Întrebat de secretare sau de prodecani pe unde umblă, răspunde invariabil: la „Studii biblice”! Mergeam și eu des cu el acolo și l-am întrebat de ce „Studii biblice”? Eu devenisem între timp doctor în teologie, deci era firească această curiozitate.

-       E simplu, mi-a răspuns Cezar. Cafeneaua e în fața bisericii, când bem, privim pe fereastră și vedem biserica, gândind la cele sfinte. Ce studii biblice mai serioase ți-ai dori?

Repartiţia guvernamentală, baiatu!

Aveam eu licenţa luată (cred că vreo 8.70 aveam media; acum dacă nu-i dai zece studentului la examen nu-ţi mai dă bună ziua sau te reclamă la decanat. Mă rog, buna ziua nu-ţi dă nici cu nota 10 plus), aveam post de redactor la o publicaţie centrală, dar trebuia să rezorv şi cu repartiţia guvernamentală, să nu mă pomenesc trimis unde a dus Mutu iapa şi să fiu obligat să dau înapoi cheluielile de şcolarizare. Drept care îi spun redactorului şef, Eugen Mandric, că joi se fac repartizările. „Şi ce treabă am cu repartizările lor, din moment ce te-am angajat?” I-am explicat că el nu are treabă cu ei, doar eu am.

Eugen Mandric era un ziarist excelent. Şi un mare băutor. Fusese coleg de şcoală şi prieten bun cu Nicolae Labiş. Semnase scenariile câtorva filme artistice răspunzând cu abnegaţie comenzilor partidului („Lupeni 29”, despre lupta revoluţionară a minerilor împotriva exploatării). La Televiziunea Română a difuzat nişte documentare despre pericolul verde, pericolul legionarilor – obsesia comuniştilor. Nu credea nimic din ce făcea. Era mercenar. El singur mi-a spus că falsifica fotografii şi documente ca să rescrie istoria după cum poftea regimul democraţiei populare. După revoluţia din 1989 s-a oferit să continuie serialul de documentare cu „Pericolul roşu”! Avea o voce inconfundabilă şi toată lumea s-a arătat indignată de schimbarea bruscă a macazului. O făcuseră şi alţii, dar nu aveau o vocea atât de dură şi de moldovenească...

Personal nu aveam ce să-i reproşez şi nu-i reproşez nici acum, omul voia să trăiască bine şi-şi vindea scump talentul. Problemă de opţiune.

După ce a înţeles de ce am eu nevoie de repartiţie, m-a întrebat dacă e bine să-mi dea o adresă către facultate prin care să ceară repartiţia mea la revista Flacăra. Sigur că era bine. În timp ce dicta dactilografei adresa, a trimis după un redactor să-l consulte dacă e eficient ce facem.

Cel consultat, E. Dascălu, era un evreu civilizat, foarte distins, absolvent de Ştiinţe juridice. De ce nu practica Dreptul şi se multumea să dea explicaţii la nişte fotografii decupate din reviste străine aflate la „documentarea” publicaţiei nu ştiu. Mandric i-a dat dispozitie să se prezinte cu adresa în faţa comisiei guvernamentale şi să vină cu repartiţia în dinţi, iar dacă îi trimit ăia pe altcineva, el, Dascălu Elizarie, să nu mai pună piciorul la redacţie, că nu are nevoie de tâmpiţi cu diplămă. Era cinic şi slobod la gură.

Cum s-a prezentat E. Dascălu cu hârtia la Comisia guvernamentală de repartiţie, cum au trecută ăia pe listele lor un post liber la revista Flacăra! Transparenţă toatală, tovarăşi!

La Comisie – într-o clădire din Şoseaua Panduri, unde funcţiona Institutul pedagogic de trei ani, curtea era plină de toţi absolventii de filologie de la Bucureşti, Iaşi şi Cluj ai acelei promoţii, cred că aşteptau vreo 500 de viitori dascăli.

A intrat absolventul cu nota cea mai mare – o fată – şi sigur că a pus ochii pe postul de la Flacăra. Nu eram de faţă, că nu aveam voie să stau acolo, dar sunt sigur că  Eliazar şi-a amintit că e urmaşul lui Moise, a dat cu bastonul în marea de pofte şi a decretat că o fată nu are ce căuta în sanctuarul sfânt al revistei Flacăra, unde e muncă de bărbaţi, tăvăleală de teren, dormit în trenuri şi mâncat peşte crud dacă e vreun râu în apropiere, altfel, post negru de 40 de zile în pustie.

A mai avut de dat o bătălie când s-a prezentat, în sfârşit, şi un absolvent mascul. Pe el l-a refuzat inventând, probabil, că la Casa Scânteii, lucrându-se cu plumb, impotenţa în câteva luni este asigurată. Sau poate l-a ameninţat că urmează ca noul redactor să fie trimis reporter pe frontul în Coreea.

Dată fiind situaţia încordată, teama mea creştea de la o clipă la alta, văzându-mi ameninţată moşia. Atâta lucru puteam şi eu să spun la Băileşti, că lucrez în presă, iar acum mă şi vedeam profesor la Apahida de Jos, unde nu ar fi crezut nimeni că eu am fost trei luni ziarist în Bucureşti. Nu era puțin lucru să fii ziarist. Toată lumea știa că există ziare pe care oamenii le citesc cu nesaț să afle știri... În Băilești, în copilăria mea, era un vânzător, Vancu, care umbla cu ziare sub braț, făcând reclamă produsului: „Ia-ți ziare, neamule!”. Era șchiop, în urma unei răni primită în război, își trăgea un picior anevoie. Noi, copii inconștienți, când voiam să ne distrăm, luam o carte sub braț, ne târam un picior și strigam: „ia ziare, ia ziarul, care mai vrea ziarul!” Într-o zi, observând bunică-mea că tot sunt plecat din Băilești, vrea să afle cât timp am de gând să hoinărec pe la cele școli de departe. Îi explic:

-       Mai am doi ani și termin, Maie! (așa îi spuneam eu în loc de mamaie și după mine i-au preluat toți numele, eu fiind primul ei nepot, după mine urmând vrea douăzeci, că bunica a avut patru copii, toși puioși).

-       Așa mult vă ține acolo? Și ce-o să ieși după asta?

M-am gândit să nu-i spun că voi fi profesor, că a mai auzit ea de profesori, așa că i-am spus că voi deveni ziarist...

-       Aoleu, mamă, înveți tu atâta carte ca să vinzi ziare ca Vancu? Mare prostie!...

Îmi trebuia repede o pilă. Pilă, pilă! Păi nu cunoşteam pe nimeni în afara de câţiva profesori de la facultate. Buni şi ăia. Renunţ la birjar, că şi aşa nu aveam, renunţ la taxi, din acelaşi motiv, şi fuga în centru. La statui, Anghele, la statui! În clădirea spre care arăta – şi mai arată şi azi - sabia lui Mihai Viteazul.

O palmă subţire pe obrazul meu gros

La facultate găsesc destui profesori gata să plângă pe pieptul meu slăbuţ pentru nedreptatea care ar urma să mi se facă, găsesc şi câţiva care declară că legea e stupidă şi că ministerul ar trebui să-mi mulţumească pentru faptul că m-am descurcat singur şi îi rămâne un post liber să-şi plaseye ei pe cine vor, dar nu apare nici-o soluţie pracică.

Alec Hanţă, cu oarece ani petrecuţi la un lectorat în Franţa, pare cel mai lucid şi întreabă cine e preşedintele comisiei de repartizare. Era profesorul Dumitru Pop de la Cluj. Nu-l cunoştea nimeni dintre cei prezenţi. Eu îl cunoşteam, ca facusem primul un la Cluj, iar el preda folclor în anul întâi. Era un om blând, iubitor de tradiţii, îndrăgostit de materie. Dar asta nu mă ajuta cu nimic, pe mine mă ştia asistentul lui, Şeuleanu, dar de unde să-l iau eu acum pe Şeuleanu? Şi dacă aveam de unde să-l iau, ce, se ducea asistentul să se bată pentru mine cu profesorul?

Dar Hanţă nu doame. Trebuie să fie cineva acolo din partea ministerului, ia să-l întrebăm pe Pavel Ruxăndoiu, care era lector și ocupa un post la Ministerul Învățământului. Îl întreabă, dar degeaba, el ne spune că trebuie o pilă mare şi... aşa, o relaţie de la om la om. A, zice Gigi Frâncu, e Ghiţă Florea pe aici, el trebuie să ştie pe cineva de când era la Primărie.  Îi spune lui Eugen Simion că influenţa cea mai mare pe lângă Ghiţă Florea ar avea-o Hanţă.

Eram în pom! Cu Ghiţă Florea mă certasem la un seminar. Avusesem dreptate, dar cred că procedasem nedelicat. Ghiţă Florea făcuse facultatea în anii 50, ani nefericiţi pentru tot ce mişca în ţară, de la spicul de grâu până la inima unui bătrân veteran. Fusese oprit asistent, apoi devenise activist cultural şi chiar președintele Comitetului pentru cultură și artă. Prin anii 60, a doua jumătate a deceniului, când făceam eu facultate, cel puţin în cultură se produseseră nişte transformări esenţiale. Se renunţase la realismul socialist, marii scriitori interbelici nu mai erau citiţi pe ascuns şi cu frică de sancţiuni, ci chiar predaţi de la catedră. Nu se mai cita din scriitorii şi ideologii ruşi şi sovietici, nu se mai cerea obsesiv literatură de propagandă. Era deja în forţă generaţia lui Nichita Stănescu.

Nu ştiu dacă i se dăduse vreun curs lui Ghiţă Florea, dar cu grupa mea ţinea un seminar de literatură contemporană. Trebuia să discute cu studenţii despre scriitori pe care el nu-i învăţase în liceu şi în facultate: Ion Barbu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia, Vasile Voiculescu. Şi nu-i ştia.

În loc să chiulesc de la seminarul lui, cum făceam de obicei, cad în clasă tocmai la analiza poeziei „Joc secund” de Ion Barbu.

Asistentul o citea de pe o foaie şi am avut impresia că avea probleme de lectură. În loc să ne întrebe pe noi ce credem, cum făceau alţi asistenţi, noi să spunem, fiecare două-vorbe şi trei prostii, să ne „certăm academic” între noi, iar el să tragă concluziile la sfârşit, ca a fost cam bine, dar se poate şi mai bine, se apucă să vorbească exact ca la ziarul Scânteia din anii trecuţi. Că scriitorul se inspiră din popor, că poporul e adevăratul creator de valori spirituale, că poezia, că baladele, că basmele, că ghicitorile...

Eu, de, oltean ţâfnos, simt că mi se suie sângele la cap (atunci nu aveam chelie, aveam plete) şi-l întreb care e legătura dintre ce zice dumnealui şi Ion Barbu, respectiv cu versurile citite înainte. El a zis că e o legătura, dar nu o văd eu, că e indirectă, iar în plus sunt şi cam obraznic.

-       Nu sunt de loc obraznic, am protestat eu, dumneavoastră vorbiţi pe dinafară!

-       Cum?, s-a mirat el.

-       Iată cum!, declar eu cu voce clară de sergent infanterist şi o iau la fugă spre catedră, cu pas hotărât. Înşfac o cretă şi desenez dintr-o mișcare o casă (exersasem de mii de ori să fac o casă din opt linii fără să ridic creionul de pe hârtie – o joacă de copii!). Sub casă am făcut două linii paralele, dar şerpuite, iar sub linii am desenat casa cu acoperişul în jos (asta nu mi-a ieşit decât din mai multe tăieturi de sabie!).

-       Ce e prostia aia?, se interesează el, convins că are de-a face cu un nebun.

-       Poezia lui Ion Barbu, explic eu acum calm şi satisfăcut, cu rânjet de jigodie pe faţă.

-       Unde vezi dumneata poezie?, intră el în jocul nebunului.

-       Eu nu o văd, zic, e în apă!

-       Ce?

-       Uite! Poezia. Casa de sus e realitatea! (Şi dau tare cu creta în ea, până se face bucăţi). Realitatea se resfrânge în apă, dar nu e tocmai ca sus, că apa are valuri, curge, luceşte, deformează, recompune.

-       Şi?

-       Şi asta e poezie, asta vrea să spună Ion Barbu, joc secund, jocul din apă e realitatea poeziei...

-       Asta e o prostie din mintea dumitale.

-       Nu e, zic triumfător, nu e din capul meu! Aşa zice G. Călinescu în Istora literaturii. Nu chiar aşa, cuvânt cu cuvânt, asta e ideea. Dacă mai citiţi o dată poezia, vă veţi lămuri singur.

-       Eşti obraznic şi te rog să mă laşi să-mi ţin seminarul. Să părăsești sala!

-       Ies, am zis, dar asta nu însemnă că aveţi dreptate.

De acest Ghiţă Florea aveam eu nevoie acum să obţin repartiţia pe postul pe care îl ocupam deja. Îi spun lui Alec Hanţă că nu are rost să mai continăm discuţia, că nu sunt în relaţii bune cu Ghiţă Florea. Hanţă îmi zice să aştept şi iese din sală. Se întoarce cu Ghiţă Florea de mână. Acesta zâmbeşte. Nu am mai văzut în viaşţa mea un zâmbet atât de curat. Pe cinstea mea!

-       Ce, oltene, zice el, credeai că sunt supărat, că aşa mi-a spus Alecu...

-       Da, am fost nepoliticos...

-       Hai să mergem! Cine mai merge cu noi până la Panduri? Avem cu ce merge?

-       Luăm un taxi, propunen eu.

-       Lasă, că am eu maşină.

Avea. Era singurul profesor care avea maşină personală. Dar şi bunătate cât carul cu loitre lungi. De puţine ori am simţit regret pentru o faptă de-a mea, ca atunci. Și cred că am făcut într-o viaţă de om măgării şi mai mari. Dar zâmbetul prietenos al lui Ghiţă Florea nu am să-l uit.

Nu a putut rezolva nimic cu repartiţia, dar nu mai era atât de important...