16. INGERI SUB ACOPERIRE

Dacă nu știi, cum ai ajuns șef?

Printre multele prostii pe care le-am făcut în viață, amânarea examenului de limba latină a fost una dintre cele mai mari, fiindcă îmi putea marca întreaga viață. Un tâmpit de la minister – că vreun om sănătos nu putea face așa ceva – a fixat în programă ca examenul de limba latină să se susțină la sfârșitul anului al doilea de studiu. Adică, vezi dumneta, învață studentul latină săptămână de spătămână, apoi, popă de limba lui Dante, se prezintă și scandează din Infernul, după care trece prin Purgatoriu și iese fluierând sârba oltenească spre Paradis.

În anul întâi, la Cluj, făcusem latina cu un profesor bătrân pe nume Waiss. Era un evreu extrem de cumsecade, dar rupt total de realitate. Mai târziu, prin nu știu ce oraș de provincie, am întâlnit un scriitor, tot în vârstă, care mi-a vorbit în termeni elogioși despre el. Spunea că Waiss ajunsese profesor de latină, având pregătire de filosofie, în timpul odiosului regim burghezo-moșieresc, dar îi fusese imposibil să treacă la luminoasa filosofie marxist-leninistă și i se găsise un fel de sinecură. Seminariile de limba latină.

La primul seminar, Waiss a întrebat cine este „monitorul” clasei. Nu posedam așa ceva. Cine este șeful clasei? Nu aveam. Cine este cel mai mare? Nu ne pusesem problema. Cine a intrat cu media cea mai mare? Mandea! (mă cunoașteți deja, nu vă prefaceți că nu). Nevoia lui de a avea un șef peste clase pornise de la neputința de a citi corect numele studenților din catalogul grupei, care, firește, era scris cu mâna și nu foarte citeț, că secretara nu luase lecții de caligrafie. La numele meu banal, Anghel Petre, privirea de vultur bătrân a lui Waiss a descifrat din primă. Dar după mine la catalog urma Bibarțiu Nuța (Doamne, cât am mai iubit-o, în ciuda prenumelui șui, dar oficial!). Waiss n-a mai apucat să se întrebe din ce cognomen latin s-a format Nuța, că după două încercări de descifrare – Biabatu, Vabarliu – a aruncat catalogul cât colo în ritmul hohotelor noastre de râs isteric – eram niște iezi înconjurați de iepșoare.

Nu prea avuseseră latinii mari filosofi, dar preluaseră gândirea și spiritul elen, astfel că olimpianul profesor s-a calmat repede și cu fermitatea lui Jupiter a ordonat: de acum încolo va citi catalogul șeful studenților și va nota absenții, iar eu voi semna, după ce verific consemnarea!

Ne punea să citim niște texte (erau tipărite, ca se profitase de invenția tiparului, nu erau ca la slavă veche, niște fotocopii ancestrale), iar el cerea să spunem cazul, declinarea, terminații la neutre și neînsuflețite, combinate cu cosinus de alfa – chestii de-astea simple, sau cam așa). Când nu știa un student răspunsul, apela la altul și tot așa până știa cineva sau nimerea, iar el complecta cu niște explicații. Eu, cu un biet liceu seral (ca să spunem lucrurilor pe nume și să nu fiu acuzat că am ascuns adevărul față de partid, precizez că prima clasă de liceu am făcut-o la fără frecvență), cam fluieram în barbă în timpul orei. Mă plictiseam de moarte, că nici nu eram microbist ca să citesc ziarul „Sportul popular”, cum făceau alți colegi. Când nu mă plictiseam, făceam comparații între fete, stabilind ordinea conform căreia voi conduce la cămin una azi și pe alta mâine. Plimbarea până la cămin se recompensa cu câte un sărut. Dar mie, după un an și jumătate de văzut doar uniforme militare, îmi ajungea și asta, mai ales că Nuța Bibarțu nu prea dădea semne că m-ar accepta curând.

La o oră de seminar, la întrebarea lui Waiss nu știe să răspundă nici prima studentă, nici a doua, nici a treia și nici un băiat numit de distinsul profesor. Plictisit de atâta ignoranță, Waiss telegrafiază S.O.S. cu degetele lui scurte și grăsuțe și își îndreaptă ochii lăcrimoși spre mine:

-       Dumneata!

-       Da, zic eu și mă ridic în cele două picioare posterioare.

-       Care este forma la ablativ?

-       Nu știu, am răspuns cu sinceritatea care mă caracteriza de mic, fără să încerc vreo variantă de răspuns întrucât chiar nu știam cu ce se mănâncă.

-       Nu știi?

-       Nu.

-       Atunci cum de ești șeful clasei?

-       Dumneavoastră m-ați pus.

Era tare nedumerit cum de nu știe nici responsabilul grupei răspunsul la întrebarea lui. Ca să nu aibă și altădată deziluzii, am mers cu sinceritatea până la capăt și am făcut mărturisiri totale: eu am făcut liceul seral, nu am învățat nici cel puțin o oră de latină la școală, am făcut un an și jumătate armata la infasnterie, arma cea mai grea și lipsită de onoare, așa că „nu prea am” cunoștințe despre obiect.

Fiindcă a venit vorba, să vă spun vouă cum este cu oltanul prins fără bilet, fiindcă lui Waiss nu puteam să-i spun, dumnealui fiind conștiincios și vrând să se țină de ritmul programei școlare. Eu fiind mai aproape de Prust și neavând voie să mănânc prăjituri, nu trec la Mătușa Madelaine plecând de la mirosul cozonacului, ci de la sintagma ”nu prea”. Așadar, intră conductorul de tren în compartiment și rostește propoziția magică eliptică de verb prtedicativ: ”biletul la control!” (he, he, he – iar sunt proustian – ce volum de eseuri a scris tovarășul Dumitru Popescu, dumnezeu auitonumit, cu acest titlu, Biletul la control, de-l cita toată scriitorimea și jurnaliseala dâmbovițeană mai des ca pe Marx. Pe urmă nu-l mai citea nimeni nici pe el, că s-a trecut la citate exclusive din cel mai iubit fiu al poporului. Ura!)... Suntem în tren. Întinde primul pasager biletul, întinde și al doilea, conductorul de tren compostează biletul și mai rămâne oltenul să arate legitimația de călători. „Biletul la control”, repetă conductorul, în timp ce olteanul întoarce toate buzunarele pantalonilor pe dos, caută și în tunică, se uită la pălărie, și pe afară și pe dinăuntru, și se miră cum de nu-și găește biletul pe care nu l-a pus nicăieri.

-       Ai bilet sau nu ai?, întreabă conductorul enervat.

-       Nu prea am, răspunde oltenul calm, cred că nu prea am.

Nici eu nu prea știam, astfel că domnul profesor Waiss a luat hotărârea declarată public că pe mine nu mă va întreba nimic tot anul, îmi rămâne minima grijă să învăț singur și să-i ajung pe colegi din urmă. Măsura era înțeleaptă, dar nu atingea perfecțiunea, fiindcă aveam obligația să mă duc la seminarii și să învăț și din răspunsurile colegilor... Probabil să nu-i depășesc prea mult și să produc vreo schismă papală, că și ticăloșii ceia de episcopi tot latină vorbeau și tot așa învățasertă: din cărți și din asistatul la lecțiile latiniștilor.

Silva, silve, da?... Du-te mă, băiatule, și lasă-ne în pace

La București – Capitală, de! – asistenta de latină era o domnișoară superbă. Ca să nu intru în amănunte, vă spun că părea fără cusur. Și acum vă întreb pe dumneavoastră, cinstiți cititori, cum era să mă duc eu săptămână de săptămâna la seminariile de limba latină, neștiind nici să citesc bine, necum să mai și comentez subtilitățile gramaticale. Gramatică de loc simplă, că de-ar fi fost simplă ar fi învățat-o tot vulgul și adio limba fraceză, italiană, spaniolă, portugheză și alte cele (pentru amănunte vezi Carlo Tagliavini, Originea limbilor latine, în traducerea nu știu cui, dar cu indice alfabetic întocmit de un fin al meu, mai tânăr decât mine, dar care mă știa din facultate, că aveam prestigiu!).

Pur și simplu îmi era rușine să stau în bancă și să-i aud pe alții (mai mult altele) cum vorbesc, iar eu mă port ca un chinez în fața unui rus imperialist. Nu știu cum îmi închipuiam eu că voi termina anul al doilea. Presupun că speram în vreo minune, să se prăbușească facultatea sau să ia foc arhiva, iar eu să spun peste ani că am susținut examenul la latină – ceva de acest gen. Dar timpul trece, trece, ce să facă și vine sesiunea. Ei, uite că am găsit soluția: nu mă prezint la examen în sesiunea obișnuită, iau examenele celelalte, apoi toată vara stau cu burta pe carte și fac praf limba lui Vergilius. Adică s-a descurcat Ovidius printre barbari și nu mă voi descurca eu printre băileșteni? E totuși, limba mamă, nu, chiar dacă e a lui tata! Ei, comedie!

Bietul Waiss ne avertizase la Cluj să învățăm și că altfel nu ne va trece la latină, iar noi va trebuie să ne sacrificăm vara. Chiar ne descria peisajul:

-       Vaca, muuuu, păsările cip-cirip, cucu cu-cu, iar voi, pe malul apei, în loc să ascultați șipotul valurilor, o să tociți latina.

-       Auzisem că de fapt nu prea lăsa restanțieri. Se povestea, totuși, că un student (precis unul ca mine), îl enervase atât de rău, încât Waiss i-a spus indignat:

-       Îți dau cinci și disprețul meu personal. Să te duci la poertart să/ți semneze în carnet că eu nu o fac! (studentul nu s-a dus la portar, că nu avea nevoie de semnătura în carnetul de note, ci de cea pe care o așternea profesorul pe catalogul ce mergea la secretariat)

Ce vremuri! Cine mpă pusese pe mine să mă transfer de la Cluj? Nu aveam eu acum nota cinci și disprețul lui Waiss și stăteam liniștit pe malul Balasanului și priveam cum curge apa? Prostia se plătește! Dar apare o soluție salvatoare: du-te, Petrică, tată, la scăldat în lacul Cilieni, dacă nu-ți ajunge apa, du-te cu alți studenți băileșteni la Calafat și înoată în Danubius, iar la toamnă, te duci cu o săptămână înainte de examen, te închizi în biblioteca facultății și faci praf latina, că doar, de când e lumea, în sesiune învață studenții. Genială idee.

Sunt convins că am încercat să învăț ceva, dar... În ziua examenului, surpriză. Doar eu eram restanțier la latină! Iar asistenta nu vine singură. A luat cu ea sau a pretins șefa catedrei să o însoțească și o altă profesoară, spaima facultății, doamna Maria Manoliu. Era o lingvistă apreciată în facultate. Era căsătorită cu un evreu, un ziarist cred, Manea, și au ales amândoi libertatea. Ea a ajuns profesoară la o universitate de prestigiu din California și tot auzeam lucruri frumoase despre ea. Dar acum, eu transpiram în bancă, iar ea se tot hlizea la catedră cu mai tânăra ei colegă. Nu vreau să sugerez că dacă ar fi fost liniște în sală aș fi avut asupra a ce să mă concentrez și cum. În sfârșit, termină de bârfit (că nu cred – după șoaptele ajunse până la mine și după limbajul non-verbal că discutau despre influența sanscritei asupra Rinului), iar doamna Maria Manoliu-Manea e dispusă să mă asculte, ca să dea, probail, un exemplu asistentei de felul în care se susține un examen oral.

Aș exagera dacă aș spune că am pățit ca la examenul de limba slavă veche, unde nu deslușeam literelele. Aici erau totuși caractere latine, dar tot am citit greșit un cuvânt, adică nu apăsasem corect terminația unui substantiv (dezinență, soro!).

-       Cum ai spus?, își demască bolnava curiozitate viitoarea membră onorifică a Academiei Române (că nu putea Eugen Simion să o lase pe dinafară, nu-i așa), ia declina substantivul...

-       Silva, silve, silvorum (cam așa!)

-       Silva, silve?! Da?! Și vrei să treci examenul?

-       Doamna profeosoară, vă rog, vreau să vă explic...

-       Hai, hai, afară! Ești liber!

-       Nu am apucat să ies din sală - recunosc că nici nu mă grăbeam, sperând într-o minune - că au ieșit distinsele doamne profesoare, rapid, de teamă să nu se îmbolnăvească de lepră, citind probabil vreun studiu că lepra poate fi luată și prin aer.

Chiar mă simțeam pierdut. După ce m-am învârtit un ceas prin holul facultății, sperând că întâlnesc vreun cunoscut pe pieptul cui să plâng, am plecat spre un alt prieten al meu, tot Mihăescu, dar Doru (așa era în acte, Mihăescu Doru). Locuia într-o garsonieră dintr-un bloc situat în spatele liceului Iulia hașdeu. Se ajungea acolo cu troleibuzul 85. Doru era acasă. Din fericire. Avusese și el o restanță, sau urma s-o dea. A lui era fără probleme, era la o materie predată de un profesor care nu lăsa repetenți. Cred că nici el nu se prezentase. Când i-am spus care e baiul, a început să râde de mine.

Doamnele sunt milostive. Sunt urmașele mironosițelor

I-am spus-o direct lui Doru Mihăescu:

-       Nu mai râde, că gata, am terminat-o, nu mai suntem colegi în anul care vine. Până aici mi-a fost.

-       Hei, nici chiar așa, Petrache!

El, fiind moldovean, îmi spunea Petrache. Eu îi spuneam Doru, nu mergea nici Doruleț, nci Dorache. Tatăl lui Doru era un savant autentic. Era membru corespondent al Academiei, iar noi îl aveam la bibliografie la cursurile care țineau de istoria limbii române. Scrisese o carte celebră, neîntrecută până azi, „Influența limbii grecești asupra limbii române”. Făcuse cercetări, ca Vasile Pârvan, prin scrieri vechi și pietre funerare descoperite prin Dobrogea. Era un om tăcut. Șoarece de bibliotecă. Studiul era singura lui ocupație, iar programul zilnic funcționa cu exactitate de ceasornic. Se trezea la ora cinci dimineața, termina problemele personale din casă, făcea piața - pâine, conserve cu carne, conserve cu legume, lapte la sticlă de un litru și iaurt. Apoi pleca pe jos la biblioteca Academiei de pe Calea Victoriei. Cred că erau vreo patru-cinci km. La întoarcere, venea tot pe jos. Soția lui, profesoară, era la Bârlad. Nu am știut niciodată de ce nu venise să locuiască cu cei doi, dar Doru mergea acasă din două în două săptămâni și se întorcea cu rufele curate pentru ei doi și cu mici borcane cu dulceață. Pentru noi trei. M-a cam scăpat de foame Doru, cu laptele și conservele din garsoniera lor. El și un asistent, Gigi Frâncu, aveau grijă și de burta mea mea, nu doar de dezvoltarea creierului. Gigi mă mințea că e mort de foame și intram într-o prăvălie cu produse lactate, unde ne îndopam cu lapte sana și chifle.

La Doru, în plus, profitam și de mașina lor de scris, la care îmi băteam capodoperele. Poezii sau niște schițe, că nu mai imi ajungeau versurile, și doar îmi prorocise învățătoarea că voi fi ca Ion Creangă!

Când ajungea Tom acasă, cum îi zicea Doru tatălui său, eu plecam, deși dumnealui mai zicea să stau că nu deranjez.

Acum Doru voia să-i mai dau ceva amănunte, că nu i se părea verosimil să rămân repetent. Groaza mea cea mare nu era repetenția, ci gândul că nu voi termina niciodată facultatea, un an în plus mai suportam eu - mort-copt, cum se zice - dar anul următor, repetând, dădeam tot peste latină, deci nici-o șeansă să ajung în anul al treilea.

-       Petrache, zice Doru zâmbind – avea un zâmbet frumos, curat ca al unuii prieten – să-l așteptăm pe Tom, să vedem ce zice și el, poate cunoaște pe cineva.

Profesorul Haralambie Mihăescu a venit la timp, exact la ora la care venea de obicei, la șase. Își lasă geanta jos și-l ia Doru la întrebări. Vorbeau întrei ei da doi frați, deși academicianul îl făcuse la o vârstă destul de înaintată, vreo patruzeci de ani. Sau paote tocmai de aceea.

-       Cum a mers treaba, Tom?

-       Ca de obicei?

-       Nimic deosebit?

-       De unde să apară ceva deosebit? Voi ați mâncat ceva?

-       Eu am mâncat, dar Petrache aista nu a vrut nimic, e supărat ca cenușa.

-       Dar ce o pățit copilul?

-       Ei, ce o pățit, nu știi cum sunt profesorii?

-       Nu prea știu, am uitat.

-       L-o lăsat restanțier o profesoară.

-       Nu e nenorocire. Învață și trece.

-       Nu mai e ca pe vremea ta, Tom! Acum nu mai are nici-o șansă, rămâne repetent.

-       Dacă-i așe, atunci chiar nu e bine!,  cade de acord bătrânul dascăl.

-       O soluție ar mai fi..., spune fiul.

-       Care soluție, dacă ai spus că nu mai e nimic de facut...

Cei doi păreau personaje într-o piesă de teatru, dar eu nu aveam chef de spectacol. Nici altceva nu aveam ce face, însă, și așteptam. Nu aveam putere să plec, cum făceam de obicei, dar unde să mă duc și ce să aștept. Doru zâmbea tot timpul și/și mișca obrazul pe care avea o aluniță, fîcându-mi cu ochiul prietenește după fiecare replică rostită. Bătrânul dascăl ăși făcea ordine în niște hârtii scoase din geantă, probabil fișele întocmite în acea zi. Eu stăteam ca un mameluc pe un scaun și priveam la cei doi. Chiar mă simțeam bătut de soartă, cu un an fără nici-o perspectivă.

-       Tom, nu se poate să nu cunoști tu pe cineva la facultate. Limba greacă a ta și cu latina aceasta au ceva în comun, nu?

-       Știi că nu cunosc pe nimeni.

-       Dar poți cunoaște dacă vrei, așa este?

-       Nu văd cum...

-       Te duci la facultate și spui cine ești și întrebi de doamna aceasta...

-       Care doamnă?

-       Doamna Modolan, așa o cheamă, Tom... Dar poți vorbi cu oricare de acolo, că au auzit de tine...

-       Chiar dacă au auzit cum spui tu...

-       Le spui că Petrache este un nepot al tau. Asta poți să spui Tom, nu e o minciună mare, recunoști?

Academicianul H. Mihăescu (cum semna articolele și cărțile, nu a mai răspuns). Dar dacă el știa să ducă un studiu la bun sfârșit, și fiul lui știa să rezolve o situație.

-       Tom, ascultă-mă, a reluat Doru ideea...

-       Te ascult...

-       Petrache se duce la decanat și face cerere de reexaminare, că este legal, zice că nu a fost prea bine pregătit și a mai învățat. Decanatul îi va aproba cererea, că el are note mari la celelalte discipline, că e și aici o regulă. El are note mari, Tom, că Petrache e băiat serios și învață, ai spus și tu că e inteligent...

-       Da.

-       Când va ști în ce zi va fixa decanul reexaminarea, tu doar te duci la facultate și vorbești cu profesoara. Doar îi spui cum te cheamă și cum îl cheamă pe nepotul tău. Să știi că doar Petrache va fi acolo, nu are cum să-l încurce, pe toți ceilalți ne-a trecut la examen.

Până la un punct toate au mers șnur. Aveam, în adevăr, note acceptabile la celelalte materii, așa că mi s-a aprobat reexaminarea, după ce a fost consultată asistenta în legătură cu ziua convenabilă. Aveam o pilă la secretariat, pe doamna Stoica, o doamnă grăsuță și foarte cumsecade, căreia îi dădusem cândva o gutuie de Băilești. Așa, pur și simplu, m-am dus la ghișeu și i-am oferit-o.

În ziua cu pricina, la ora opt dimineața eram în holul de marmora al facultății. Istoricul limbii Haralambie Mihăescu era la post. Singur în holul uriaș, aștepta. Părea dezorientat, un copil într-o gară pustie. Dânsul nu cunoștea nici clădirea, fiindcă făcuse studiile la Iași, unde-l oprise Iorgu Iordan asistent. Era fiu de țărani din satul Udești, din județul Suceava. Fusese coleg la Udești cu scriitorul Eusebiu Camilar, soțul sensibilei poete Magda Isanos. Muream de rușine că-l pusesem într-o asemenea situație... L-am salutat și mi-am cerut iertare că i-am stricat programul. Ovid Densușeanu, de pe soclul lui de piatră, nici nu ne băga în seamă. Peste câteva minute a coborât și doamna Modolan  scările de la secretariat. Era singură. Semn bun. N-o mai însoțea băbătia aceea (vă rog, nu-mi cereți să fiu politicos, mi se juca soarta la zaruri).

Dânsa este!, l-am atenționat pe dascăl și am urcat încet scările care duceau spre celebrul amfiteatru Odobesc, dar m-am oprit după o coloană. Prima voce care s-a auzit a fost a asistentei.

-       Bună dimineața, domnule profesor, pe cine căutați, mă bucur să vă văd.

-       Caut o doamnă... sau o domnișoară. O cheamă Modolan, e profesoară de limba latină.

-       Eu sunt, domnule profesor, dar sunt doar asistentă. Ce s-a întâmplat?

-       Am un nepot, prieten cu un fecior al meu și nu a putut să treacă la examenul dumneavoastră.

-       Vai, domnule profesor, nu trebuia să vă deplasați. E prea mare deranjul... Mă simt așa prost. Mai bine un telefon să-mi fi dat...

-       Nu prea mă pricep, feciorul meu m-a învățat cum să procedez...

Asistenta l-a condus spre ieșire, că profesorului îi era dificil să iasă, imensul hol având trei uși impunătoare, dintre care funcționa doar una. Eu m-am dus și m/am așezat cuminte în prima bancă. Profesoara a intrat în clasă, eu m-am ridicat civilizat în picioare și am salutat-o. Eram emoționat, dar eram optimist.

-       Tovarășul Anghel, ați mai învățat între timp, așa-i?

-       Da, tovarășa profesoară.

-       Mergeți liniștit acasă, ați trecut examenul, dacă ziceți că ați mai învățat.

Am văzut-o cum îmi trece nota cinci în catalog, apoi a plecat spre secretariat. După ce nu i-am mai auzit pașii, am coborât și eu în hol. Urca scările de marmoră. Trecusem examenul, acum aveam puterea și dreptul să-i admir corpul superb.

Peste mai bine de zece ani, eram scriitor, cu volume publicate la cea mai prestigioasă editură din țară, luasem un premiu al Uniunii scriitorilor pentru Romanul „Fratele nostru Emanuel” și eram la editura Cartea Românească în relații excelente cu toți salariații. Redactor șef era Cornel Popescu, fost redactor la editura Minerva și redactorul preferat al lui Zaharia Stancu. Acum era adjunctul lui Marin Preda și îl slujea cu devotament și pricepere. Mă împrietenisem repede cu el, văzând că mă apreciază apropate toată editura.

Pe cine văd într-o zi stând comod pe un scaun și așteptând să intre la redactorul șef Cornel Popescu? Chiar pe doamna Modolan. Trec pe lângă dânsa, îi spun politicos sărutmâna și intru în biroul redactorului șef ca la mine acasă.

-       Corneluș de la Teiuș, pe tine te așteaptă doamna de afară?

-       Pe mine, dar am rugat-o să mai stea puțin să mă uit pe manuscris.

-       Ce manuscris?

-       A predat un roman polițist, scris de doi autori, ea și un bărbat, așa că nu încerca să-i faci curte, obsedat sexual ce ești!

-       Obsedat ești tu și cu mama ta! Că ești băiat de popă! (era adevărat că e băiat de popă, restul era glumă)... Corneluș, mă duc s-o invit înăuntru că îi datorez ceva enorm...

-       Cheam-o!

-       Doamna profesoară, o chem eu, salutând-o din nou, poftiți în birou, vă rog.

A intrat și a stat discret aproape de ușă.

Nu așa doamna profesoară, puftiți aici. Am condus-o aproape de birou și i-am oferit un loc în fotoliu.

-       Cornel Popescu, m-am adresat redactorului șef zâmbind, dacă o mai ții pe doamna la ușă vreodată, îți dau foc la editură, iar pe tine te bat cu martori. Să-ți intre bine în cap: dacă nu era dumneaei cumsecade și nu mă trecea la latină, nu terminam în veci facultatea. Și nu mai ajungeam scriitor. Iar fără mine scriitor, tu nu putea fi redactor șef și-ți pureau copiii de foame,

-       De unde îl cunoașteți, doamnă pe obraznicul ăsta de Petre? Cum l-ați suportat, doamnă pe ăsta în facultate? Filologia e facultate serioasă, doamnă, am trecut și eu pe acolo...Dar nu erau pe vremea mea asistente așa distinse ca dumneavoastră.

-       Cornele, treci la fapte și rezolvă problema doamnei profesoare. Doamna profesoară, nu-l luați în seroios, așa vorbește cu toate scriitoarele. Norocul lui e că e bun redactor și e prieten cu mine...

Am ieșit, după ce i-am sărutat mâna, lăsându-i să discute despre romanul polițist, scris de dânsa și prietenul sau iubitul ei, nu mă interesa în ce relații sunt. Cartea a apărut și a avut mare succes de public.

Dacă m-ați crezut până acum, spunându-vă că am luat două examene cu pile, atunci credeți și restul: în anii care au urmat - al treilea, al patrulea și al cincelea - am luat toate examenele cu note mari și mă prezentam la toate disciplinele fără emoții.