11. INGERI SUB ACOPERIRE

Bubuieşte şi trăzneşte, militaru-atunci porneşte, însă Domul ocroteşte

Peste câteva săptămâni era 30 Decembrie, Ziua Republicii, şi cu acest prilej se făceau avansările în grad. Locotenentul major Bodoni Alexandru, care ne luase de la Craiova, a fost făcut căpitan. Dintre toţi ofiţerii şi subofiţerii pe care i-am văzut în armată (inclusiv câţiva generali, însăşi şeful Scolii de ofiţeri era general) pe niciunul nu stăteau hainele atât de bine ca pe Bodoni. Se vedea de la o poştă că-i place să fie militar. Deşi în Batalionul Asigurarea Pregătirii de Luptă (B.A.P.L) veniseră recruţi din toată ţara, pe mine Bodoni m-a păstrat la el în companie, la infanterie. Alţii au ajuns la tanchişti, transmisiuni sau artilerie.

Primele două săptămâni au fost de groază. S-a şi nimerit să fie una din cele mai geroase ierni din ultimii 50 de ani, ziceau ofiţerii, dar eu eram convins că e cea mai friguroasă de la facerea lumii. Totul mi se părea absurd. Ni se dădea o explicaţie şi ni se cerea să executăm o mişcare. Bun, ascultam, înţelegeam utilitatea ei, gata, de ce să repetăm de o mie de ori o mişcare inutilă. Stăteam ceasuri în şir în frig, pe zăpadă, ni se cerea să săpăm tranşeie în pământul îngheţat bocnă în care nu ar fi pătruns nici picamerul. Ne alergau kilometri care păreau cât ecuatorul, cu masca pe figură ca să ajungem la Crucea lui Mihai de la Şelimbăr, apoi ne cereau să cântăm „Republică măiastră vatră!” Nu era nici-o republică, nici-o măiastră, nici-o vatră, ci o tâmpenie de la un cap la altul. Nimeni nu dădea tonul la cântec, ajunsesem eu, afonul, să cânt primul vers... Altfel ne ordonau să ne târâm pe burtă.

Mai avusesem şi ghinionul să dau peste nişte comandanţi de grupă (caporali) moldoveni. Ştiu, am aflat din primele zile gluma cu întrebarea „ce face recrutul prima zi în armată?” Răspunsul era: moldoveanul se interesează unde este bucătăria, ardeleanul unde este dormitorul, munteanul când pleacă în permisie, iar olteanul unde e magazia cu gradele, ca să fie avansat. Nu era cazul meu cu avansarea, dar moldovenii aveau o ciudă pe noi că avem mai multă şcoală, ciudă pe care nu reuşeau să şi-o ascundă. Hai, să nu încurcăm criteriile: ştiu ce au dat moldovenii culturii române şi ce vor mai da, ştiu că sunt mii de militari cărora caporalii olteni le-au mâncat zilele, dar eu vorbesc de moldovenii de la U.M. 015.12. din Sibiu, B.A.P.L. din cadrul Şcolii de ofiţeri Nicoae Bălcescu, cu care am avut eu de-a-face.

Caporalul Anton Clopotaru, care-mi era comandant de grupă, pe mine nu m-a persecutat, dar îl suspectez că s-a prins că mă simpatizează căpitanul Bodoni. La altă grupă era şef caporalul Cioarec. Nu ştia să scrie şi, când a fost lăsat la vatră, am aflat că el nu ştia bine nici cum îl chiamă: în acte era Şoaric!

 Am blestemat ziua în care m-am născut, atât de greu suportam armata, ţipetele, programul absurd, bădărănia generalizată. Şi masa proastă, deşi toţi colegii mei se îngrăşeau văzând cu ochii. Eu leşinam de foame fiindcă dădeam în mâncare peste bucăţi de carne de porc şi-mi venea să vomit: fiind crescut în familie de adventişti, nu mâncasem niciodată carne de porc, iar acum nu o puteam suporta nici s-o văd, nu din motive religioase. Noroc că la un moment dat i s-a făcut milă unui bucătar şi-mi dădea să mănânc conserve de fructe. Cu pâinea neagră pe care mi-o dădeau cei care primeau mâncarea mea trăiam acum boiereşte. Dar începea iarăşi târâtul pe burtă şi ochitul unei ţinte imaginare până îţi îngheţa şi sufletul din tine. Am jurat atunci că în viaţa mea nu voi mai pune piciorul în oraşul Sibiu şi eram supărat pe Dumnezeu că nu m-am născut fără o mână sau bolnav de plămâni, ca să fiu declarat inapt militar.

Îmi dau seama că, de fapt, chinurile mele erau mai mult de natură psihică. Doar nu fusesem un răsfăţat acasă, îşi poate închipui oricine că  mama vitregă nu mă ocrotea, iar eu, de la o vreme, chiar nici nu mai voiam să fiu ocrotit în casa tatălui meu şi făceam de bună voie şi din iniţiativă proprie tot ce era mai greu. Îl ajutam pe bunicul cu care locuiam în aceeaşi curte la toate muncile câmpului, de la arat până la băgatul porumbului în pătul. Mergeam cu el la prăşit, răliţat, copilit, secerat, treierat. Nu eram turist, munceam cot la cot. Când nu eram la câmp îl ajutam pe tata în atelierul de tâmplărie, fiindcă ucenicii şi lucrătorii pe care credea partidul că îi exploatează el veneau la lucru doar când simţeau că mor de foame. Lucrau două-trei zile, cereau banii, apoi veneau doar când le ajungea cuţitul la os. Nu mai erau rânduielile vechi, se stricaseră toţi, molipsiţi după cadrul noii societăţi condusă de puturoşi, intriganţi, turnători, hoţi. Dar tata luase arvună de la oameni, trebuia să le termine la timp uşile, ferestrele, mesele, paturile (nu mai era tâmplar de mobilă, cum învăţase el la Bucureşti, la şcoala de meserii, şi cum visase, acum lucra orice se putea face din lemn). Nu mai mă bătea, nu mai ţipa la mine, murea de drag că îmi place cartea, dar nu avea cum să mă ajute: îl dobora impozitul pe atelier, o sumă enormă, fixată anume mare ca să n-o poată plăti şi să renunţe la atelier. Lenin sau Stalin – indiferent care, tot un demonizat – declarase că micii meseriaşi creează burghezie. Deci din pricina celor ca tata şi ca mama (care decedase, dar fusese brodeuză la gherghef cu maşină de cusut Singer) nu puteau comuniştii să stârpească burghezia.

Ca să rezist în armată m-am hotârât să mă închipui un actor jucând într-un film. Cum puteau actorii să alege la nesfârşit, să treacă prin foc şi prin apă, aşa trebuia să fac şi eu, că doar nici ăia nu spun regizorului că nu mai pot. Şi nici nu spun „ nu mai ţipa la mine”, dacă nu asta e replica. Zis şi făcut. Era mai bine aşa!

 La nu ştiu câte săptămâni de la venirea în unitate - trecuse deja perioada de pregătire – căpitanul Bodoni ne-a anunţat că va trimite pe cei mai buni dintre noi la Făgăraş, la şcoala de sergenţi. Acolo vom face instrucţie adevărată şi vom deveni comandanţi de grupă, iar cei mai buni chiar vor ajunge caporali, apoi sergenţi. Când l-am prins prin curte, într-o pauză, am cerut voie să raportez şi am avut următorul dialog:

-       Tovarăşe căpitan, vă rog frumos să nu mă trimiteţi la Făgăraş...

-       Tu crezi, soldat, că în armată e pe rugăminţi?

-       Nu, tocmai de aceea v-am rugat...

-       Dar de ce n-ai vrea să te duci, mă rog frumos?

Vorbea cu un amestec ciudat de ironie şi simpatie, îşi lingea buzele, parcă se abţinea să nu izbucnească în râs că are în faţă un asemenea soldat prostănac, iar el, ditamai comandant de comapanie, întârzie să-i comande o sută de flotări sau douăzeci de metri de mers pe burtă. Reface întrebarea:

-       Şi în companie ce o să faci, dacă nu te duci acolo?

-       Fac ce ordonaţi, ce fac şi ceilalţi soldaţi... am înţeles că nu pleacă toată compania.

-       Şi ce ai vrea tu să faci?

-       Să învăţ pentru facultate în timpul liber.

-       Dar ţie nu-ţi e ruşine să se întoarcă soldatul Munteanu (acesta era prostănacul companiei, uşor retardat) şi să-ţi comande ţie, absolvent de liceu?

-       Să-mi comande!

-       Şi ce-o să faci?

-       Execut.

-       Dar tu de ce nu ai reuşit la facultate, că pari băiat dezgheţat? Nu ţi-a plăcut cartea?

-       Mi-a plăcut, dar cineva a zis că am bube la dosar, nu ştiu exact...

-       Ce meserie au părinţii tăi?

-       Muncitori.

-       Asta e bine.

-       La ce fabrică

-       Are atelierul lui tata. Sunt adventişti părinții mei. Mă rog, mama a murit, dar era și ea și e și asta cu care s-a căsătorit tata. (Ticul cu „mă rog” îl învățasem de la un ceasornicar cult!)

-       Aha. Adventişti de ziua a şaptea!  Ei bine, soldat Anghel, a schimbat el tonul, devenit oficial, să crezi tu că în armata română face fiecare ce vrea. Eşti liber.

Asta însemna că trebuie să salut, să fac la stânga împrejur, să bat cinci paşi de front şi să mă depărtez de el, apoi să merg normal spre locul la care aveam nevoie să ajung.

 În mod ciudat, nu m-a trimis la Făgăraş. M-a luat la el în birou şi m-a făcut furier de companie. Un fel de conţopist: completam nişte tabele, îi făceam nişte conspecte după cărţi, întocmeam nişte grafice, copiam fragmente alese de el din nişte manuale. Între timp, m-a chemat la el în birou maiorul Nae Gheorghe, care era locţiitorul politic al batalionului. Ca înfăţişare era la antipodul lui Bodoni, părea un autentic Moş Teacă. Era rotund la faţă, cu puţină burtă, dar piciorele îi era strâmbe din belşug. Nu ştiam nimic despre rolul politrucilor şi despre puterea lor, dar Nae Gheorghe părea un om foarte cumsecade, era ca un bunic, deşi nu cred că depăşea patruzeci de ani.

-       Ia spune, soldat, m-a întrebat el cu blândeţe, tu de ce nu ai scris în tabelul ăsta întocmit de tine că eşti utemist (Uniunea Tineretului Muncitor)?

-       Raportez, pentru că nu sunt utemist.

-       De ce nu eşti?

-       Am vrut să mă fac, dar nu m-au primit.

-       Pionier ai fost?

-       Am fost.

-       De ce nu te-au primit în uteme?

-       E o poveste lungă.

-       Spune, că nu mă grăbesc.

-       Eram în clasa a şaptea, colegii mei erau primiţi în uteme şi instructoarea m-a întrebat dacă vreau şi eu să fiu utemist. Eu am răspuns că da şi m-a chemat la şedinţă în una din clase. Acolo instructoarea m-a lăudat, dar una dintre profesoare a zis că părinţii mei sunt adventişti, eu sunt sau nu sunt? Am spus că nu sunt, pentru asta trebuie să dai un fel de examen, să fii botezat, iar eu am fost botezat de mic, ca toţi copiii, ortodox. Bine a zis, ea, dar crezi în Dumnezeu? Eu am răspuns că cred în Dumnezeu. Au mai vorbit ei acolo la catedră ce au mai vorbit în şoaptă şi instructaorea a zis să ies cu ea afară să discutăm ceva între patru ochi. Am ieşit, iar ea, supărată, mi-a reproşat că i-am dat şedinţa peste cap şi o fac de ruşine. Mi-a propus să intrăm înăuntru şi să mă prefac că nu am înţeles întrebarea. Eu am spus că dacă nu mă întreabă nimeni nimic, nu mă încăpăţinez să spun, dar dacă mă întreabă, recunosc. Am intrat, profesoara aceea a întrebat-o pe instructoare dacă m-a convins, instructoarea a zis da, iar profesoara a luat-o de la capăt şi am zis şi eu da, adică am recunoscut că cred.

-       Mă copilule, zice maiorul Nae Gheorghe, eu te bag în uteme, dar să nu dea dracul să te apuci să-mi faci propagandă printre  militari că o încurci. Ai înţeles?

-       Da, să trăiţi, dar să nu mă întrebaţi, că răspund tot da, iar dacă nu mă întrebaţi, eu nu mă apuc să fac pe deşteptul.

Zis şi făcut. La un an şi ceva de la intrarea în armată, după încă o discuţie de acesta gen, maiorul Nae Gheorghe m-a băgat şi în partid. Având buna inspiraţie să mă pună să trec în autobiografie punctele negre:

-       Auzi, mă Anghele, ia scrie tu tot ce mi-ai spus mie, cu tatăl tău adventist, cu bunicii adventişti, cu atelierul de tâmplărie, să nu se treazească un prost mâine-poimâine şi să-ţi reproşeze că nu ai fost sincer cu partidul şi ai ascuns „elemente” în autobiografie.

Când s-a prelucrat prin unităţile militare dezacordul Partidului Comunist Român faţă de planul Valev al sovieticilor, după care România trebuia să se specializeze doar în agricultură, cine credeţi că a ţinut o cuvântare în numele batalionului că militarii în termen nu sunt de acord cu planul Valev, şi că luptă pentru „salvgardarea naţională”. Desigur, sergentul Mandea, adică eu. Textul mi-l adusese maiorul Gheorghe. Cine îl scrisese probabil nu ştia nici el.

Dar timpul trecea, căpitanul Bodoni a plecat la Bucureşti, la nişte cursuri la Academia Militară, iar pe mine m-au luat în primire doi maiori, maiorul Stănilescu, comandantul batalionului şi maiorul Făget Gheorghe, şeful de stat major. Să le dea Dumnezeu sănătate. Eram clipă de clipă la ei în birou şi citeam, iar după amiaza, când toţi ofiţerii plecau acasă, eu rămâneam „şef”, fusesem numit închietor de batalion, răspundeam de tot ce se întâmplă (nu se întâmpla mai nimic!) între zidurile unităţii, partea din afara şcolii de ofiţeri, zonă neîngrădită, dar în care noi nu aveam ce căuta, treceam prin faţa clădirii lor doar duminica, atunci când primeam învoiri în oraş.

Peste vreo 15 ani de la aceste evenimente, ieşind din librăria editurii Cartea Românească observ un colonel. Măi, zic, ce seamănă ăsta cu Bodoni, te pomeneşti că o fi fiu-său (în mintea mea de soldat Bodoni mi se păruse că o fi cam de-o vârstă cu tata. O fi Bodoni, o fi fiul lui Bodoni, eu mă apropii de el:

-       Domnule colonel, vă rog nu vă supăraţi, vă numiţi Bodoni?

-       Da, răspunde el, şi mă priveşte în ochi. Stai o clipă! Eşti sergentul Anghel, te-am avut furier de companie la Sibiu în 1962.

-       Exact!

-       Păstrez şi astăzi nişte notiţe de-ale tale, le arătam copiilor mei ce ordonat erai şi ce harnic, deşi erai numai soldat!

-       Ce faceţi?, întreb.

-       Sunt ajunctul comandantului de la Catedra Tactică din Academia Militară. Am fost propus de trei ori să fiu avansat general şi se opune tâmpitul de Ilie Ceauşescu... Sper că nu eşti de-al ăstora...

-       Nu sunt, cum să fiu. Sunt scriitor... Uitaţi cărţile. Şi i-am arătat două volume pe care tocmai le cumpărasem.

-       Cum semnezi?

-       Aşa, Petre Anghel...

-       Am auzit de Petre Anghel, dar nu m-am gândit la tine, te ştiam de Anghel Petre...Măi Anghele, îmi dai voie să-ţi spun aşa? Ce întâplare...

-       Zice-ţi-mi cum vreţi, inclusiv soldat Anghel... Ce are Ilie Ceauşescu cu dumneavoastră de vă pune piedici?

-       Un nemernic. Că de ce e mama mea adventistă...

-       Ce spuneţi?

-       Mama mea, o femeie de 70 de ani, e adventistă. O religie neoprotestantă, dar legală...

-       Păi dumneavoastră ştiţi de ce am ajuns eu să vă fiu soldat?

-       Nu ştiu...

-       Pentru că părinţii mei erau adventişti. De-asta nu am intrat atunci la facultate. Cred că ştiaţi, dar aţi uitat între timp...

Abia atunci m-am lămurit de ce nu m-a trimis Bodoni la şcoala de sergenţi şi m-a ţinut la el în birou ca să pot învăţa.

            Neagră-i pâinea, buni sunt zorii!

Când s-au lăsat la vatră cei din contigentul dinaintea noastră și au venit  caporalii la noi să-și ia rămas, am văzut și noi cu adevărat ce poame erau, indiferent din ce provincii românești se trăgeau: aveau pe ei niște haine civile de credeai că le-au găsit pe malul gârlei. Materiale proaste, vechi, murdare, ghete scofâlcite. Ei oricum era cu doi ani mai în vârstă decât mine (doar absolvenții de liceu erau incorporați la 18 ani, cei fără studii medii erau luați la 20 sau 21 de ani), dar păreau bătrâni, obosiți și dezorientați. Nu mai aveau cui să comande, perioada de armată fusese vârful lor de glorie, iar acum redeveniseră nimeni. Așa trece glorii lumii!...

Ajuns și eu șef ca foștii gradați, am încetat orice ”căprăreală”. Nu i-am mai lăsat pe comandanții de grupă să-șii târască soldații pe burtă în cazarmă, să arunce jos păturile și pernele care nu le se păreau întinse ca pielea pe tobă, nu admiteam sancțiuni de spălare a veceurilor prin toate încheiturile cu periuța de dinți și alte bayaconii inventate de sergenți cu vocație de călăi.

Ceea ce nu înseamnă că eram ușă de biserică. Făceam și eu prostii, dar de altă natură. De pildă, ieșeam în oraș și mă plimbam îmbrăcat civil. Îi scrisesem tatălui meu că mă simt umilit plimbându-mă prin Sibiu ca soldat și salutând pe oricine poartă culoarea verde pe el, așa că am nevoie să-mi trimită niște haine normale la cineva din oraș, să găsească el niște relații printre adventiști. Poate că mesajul nu i l/am trimis în plic, ci prin vreo persoană care mă vizitase sau alt mesager. Aveam mai multe posibilități acum că ni se dădeau permisii. Puteam comunica cu  tata și prin doi foști colegi de liceu care urmau școala de ofițeri din aceeași unitate, chiar dacă nu erau în cayarma noastră, ci pe strada Dumbrava Sibiului, la tancuri. Într-o seară, destul de târziu, m-am trezit chemat la telefon de ofițerul de serviciu pe unitate, să mă duc la Poarta Unu, că mă așteaptă cineva. Era unchiul Nică Dunavățu, văr bun cu tata, vecinul nostru din spatele casei. Avusese  o treabă prin Sibiu și nu putea să nu treacă pe la nepotu-său!

Hainele mi-au fost trimise la o adresă care mi s-a transmis ulterior. Tocmai bine s-a nimerit să fie: în chiar centrul orașului, la câteva sute de metri departe de cazarmă. Era un apartament luxos, într-un bloc vechi, cu o intrare impunătoare. Trecusem de zece ori prin fața blocului mai înainte. M-am schimbat în hainele de acasă, dar nu-mi mai veneau bine. Nu era vorba de vreo cochetărie (nu am fost prea cochetți atent la ținută niciodată, când arătam și eu ca tot omul sau poate puțin mai bine meritul era exclusiv al soției), pur și simplu mai crescusem, într-un an corpul se mai dezvoltase, nu-mi încheiasem procesul de maturizare... Nu am făcut de multe ori transferul de identitate în apartamentul respectiv, fiindcă simțeam că gaydele nu se simt în largul lor. Nu se întindeau la vorbă cu mine, pur și simplu se achitau de o obligație. Acum le înțeleg reținerea. Și-or fi închipuit că voi face vrea boroboață și vor fi găsiți și ei vinovați.  Peste un sfert de secol am aflat că gayda mea de atunci era un pastor, Constantinescu, tatăl lui Edi constantinescu, cu care am inițiat câteva acțiuni de evanghelizare la fosta Sală Arlus și la Universitatea Ion Dalles de pe Bulevardul Magheru.

Am cerut să mi se găsească altă gazdă și și să mi se trimită bani să-mi cumpăr niște haine. Nu știu nici azi ce s-a întâmplat, cum de a fost Tanti Rola generoasă (așa îi ziceam în gând mamei vitrege, dar o strigam mămică, așa cum îi spusem și mamei mele. Deh!) și cum de nu l-a manipulat pe tata, că m-am pomenit cu un mandat poștal de o mie de lei. A fost cel mai frumos gest material pe care l-au făcut părinții față de mine. De altele  nu-mi amintesc, ceea ce înseamnă cu nu prea au fost... Eu le-am mulțumit și le-am amintit că i-am auzit vorbind de un oartecare Sandu Grecu care plecase prin București și ar fi ajuns mare în Sibiu, așa că să facă bine și să-i ia urma. S-au executat! Mi-au trimis adresa lui. Era rudă cu noi de a zece spiță, cam ca în zicătoarea „ suntem rudă că a luat vântul frunze de la noi și le-a adus la voi în curte!”  Familia Grecu locuia tot în centru, la mai puțin de o sută de metri de familia pastorului Constantinescu, doar traversam strada principala, treceam de o sală de cinema și intram într-o curte. Sandu Grecu fusese secretarul Sfatului Popular, dar acum era pensionar. Avea trei copii, printre care o fiică era necăsătorită. Avea un handicap la o mână, lucra funcționară pe nu știu unde, dar era de o cumsecădenie rară. O altă fiică a lor era ingineră agronom într-un sat din regiune și era divorțată, aveam să aflu. Băiatul era farmacist la Mediaș, căsătorit tot cu o farmacistă. Toți cei trei copii ai familie Grecu se purtau foarte respectos cu mine și mă invitau la plimbare când neneau la părinți, insistau să stau cu ei la masă și mai mă întrebau de una de alta. Farmaciștii de la Mediaș chiar m-au chemat pe la ei. Eu m-am dus, că acum mă simțeam bine – eram îmbrăcat „în țivil”. Cu inginera agronom m-am dus la magazin și mi-am cumpărat un costum și o cravată (pantofii vechi mi se potriveau). Cravata era de cocălar (dacă ar fi existat cuvântul pe atunci), doamna inginer m-a sfătuit să nu o iau, dar eu aveam personalitate și nu am cedat!

Am mers acasă, m-am schimbat și am invitat-o pe ingineră la cafea. A dat din cap gen ”știu eu dacă e bine”, dar a acceptat. Ne-am dus în piața sfatului și am băut cafea. Eu, ca orice bărbat serios, cumpărasem pe drum un pachet de țigări și o cutie cu chibrituri. Am servit-o cu o țigară, am luat și eu una între buzele-mi virgine și mi-am aprins-o. Florentina stătea și se uita la mine. O iau la întrebări supărat:

- Tu nu fumezi, de ce stai cu țigara în mână?

- Trebuia să-mi aprinzi mie întâi, să-mi oferi chibritul aprins...

- Data viitoare așa am să fac, am zis eu rușinat, dar trebuia să-mi spui, că dacă știam așa făceam...

- Ești cam tânăr...

- Oi fi, am nousprezece ani...

- Știi de ce m-a chemat mama înapoi după ce am ieșit pe ușă?

- Nu știu.

- Mi-a zis: Florino, eu cred că tu nu ai atâta minte să te încurci cu băiatul ăsta...

- Și tu ce i-ai zis?

- Că nu știu.

- Nu te cred.

- I-am zis și că „nu am stat destul, nu vezi că nu are nimeni nevoie de femei cinstite”

- Și?

- Și ce?

- Ce ai de gând?

- Să-mi crec copilul, am un copil de cinci ani...

- Să-ți trăiască! ... Dacă nu aș fi militar, te-aș săruta peste masă...

- Nu știe nimeni că ești, ai haine civile.

- Sunt complexat.

- Complexele nu sunt bune la nimic.

- Dacă nu aș fi militar ai face dragoste cu mine?

- Ce legătură are asta cu faptul că ești militar?

- Nu știu.

- Atunci las-o moartă!

- Nu vreau!

- Și ce o să faci dacă n-o lași moartă?

- O să facem dragoste amândoi...

- De ce ești așa sigur?

- Nu știu.

- Nu o să facem.

- Ba da.

Râdea.

-       E clar că vrei, am zis.

 Am întins mâna și mi-am așezat-o pe dosul palmei ei. Nu avea degete frumoase. Erau muncite. Nu-mi dădeam seama dacă e mai în vârstă decât mine cu cinci ani, cu opt sau cu zece. Mai mult de atât parcă nu ar fi fost posibil să aibă. Tremura. A lăsat privirea în jos, apoi m-a privit în ochi. Avea ochi frumoși, erau puțin încercărați.

-       Hai spune, am îndemnat-o.

-       Ce să spun?

-       Spune că vrei.

-       Poate da.

-       De ce e poate?

-       Mi-e frică. Nu am făcut-o de mult. Acolo la țară, la mine, dacă o faci cu unul, toți ceilalți vor avea pretenții. Nu mai scap.

-       Eu nu sunt ca ei.

-       Nu ești, știu că nu ești.

-       Eu nu mă port ca oamenii neciopliți...

-       Tu nu te porți ca oamenii...

-       Mă îngâni? Te joci?

-       Nu, tu nu ești ca oamenii...

-       Sunt ca boii?, m-am enervat eu, ca sticleții? (nu am găsit alte comparații).

-       Nu, dar nici ca oamenii ceilalți nu ești.

-       Cum sunt oamenii ceilați?

-       Proști și răi!

-       Stai liniștită, am îndemnat-o zâmbind. Așa sunt și eu.

-       Tu ești curat, nu ești ca ai, m-a contrazis ea, ești curat-curat! (și m-a mângâiat pe mână, plimbându-și degetele, cum face pisica atunci când se joacă cu pisoii. Și ochii îi erau puțin umezi, tot ca la pisică.

Nu știu exact la ce s-a referit. Peste o săptâmână eram la ea la țară. Îmi dăduse toate amănuntele cum pot s-o găsesc în acel sat pierdut din Podișul Transilvaniei. Cheia era sub preș, cum îmi spusese. Era o casă de țară obișnuită, cine știe a cui o fi fost cândva. A venit și ea de la serviciul ei și m-a întrebat dacă mi-e foame. Am răspuns că nu. Peste câteva minute eram transpirat și am devenit bărbat.

Întins cu fața în sus, cu capul pe pernă și cu obrazul ei pe pieptul meu păros, din pricina căruia suferisem atâta la stranduri sau la scăladul în lacul Cilieni sau în râul Balasan (uneori mergeam la Calafat special să fac baie în Dunăre), am întrebat-o cu un glas limpede, care se voia neutru:

- Ți-a plăcut.

- Da, a răspuns ea, tot neutru.

- Nu m-am mai culcat cu nici-o femeie până acum. Ți-ai dat seama, așa-i?

- Nu, a răspuns ea, nu.

Știam că nu-i adevărat, dar mi-a făcut plăcere ce a spus.