7. INGERI SUB ACOPERIRE

Ce bine e să n-ai griji!

Cred că redactorul cu care am stat cel mai mult de vorbă la Flacăra (în afară de Mihai Mârza) a fost Bubi Urseanu. Semna mici note incolore cu numele B. Urseanu, dar nu am ştiut niciodată cum îl chemase mai înainte. După spusele lui – şi nu am motive să-l suspectez ca nu ar fi spus adevărul – B. Urseanu lucrase în presă şi înainte de ocuparea României de către ruşi. Nu-şi făcuse un nume de temut, dar zâmbea cu îngăduinţă când ne auzea vorbind de Stelian Popescu, Pamfil Şeicaru, Nichifor Crainic, Cezar Petrescu, pentru noi autori de care aflasem din cărţi, iar pentru el fiinţe vii pe lângă care trecuse şi cu care chiar schimase nişte cuvinte. Bubi, cum ajunsesem eu să-i spun, luându-mă după alţii, era un om în vârstă acum, mai avea un an până la pensie. Despre cum era “pe vremuri” nu povestea, zicea că nu mai ţine minte, că a trecut mult timp, dar eu cred – cu mintea de acum – că-i era frică. De ce, nu am habar, dar pot să presupun: trecuse prin toate etapele înscăunării comunismului, cu verificări şi răsverificări, cu „sus ai noşti!”, „jos ai noştri!”, văzuse promovări spectaculoase în ierarhia partidului şi a celorlalte sectoare ale vieţii sociale, încât se săturase de multe şi-i ajungea că e membru de partid şi aşteaptă pensia. În tinereţe, lăsa el să se înţeleagă, fusese mare fustangiu. Nu dădea amănunte. Abia m-a lămurit cum agăţa femeile. Se ducea la Gara de Nord, punea ochii pe o fată-femeie pe care o bănuia el că „ar ţine” şi se urca în trenul şi compartimentul în care se urcase şi ea. El avea o legitimaţie care-i permitea să călătorească oriunde  cu trenul! Intra în vorbă cu persoana. Dacă avea succes, era bine, dacă nu, se ducea în alt compartiment, iar la nevoie în alt vagon, sau în alt tren, dacă prindea o staţie cu încrucişări de garnituri.

De la Bubi am învăţat că dacă-ţi plac femeile şi te duci după una, când ajugi acasă la tine se te porţi cu nevasta ca şi când nu s-ar fi întâmplat imic, iar dacă nu eşti capabil, să te laşi de meserie. El spunea: dacă eu cumpăram un creion pentru o iubită, pentru nevasta mea cumpăram două. Dacă cheltuiam cu una o sută de lei, cu nevasta mea cheltuiam două!

Bubi era căsătorit şi nu mai avea pe lume decât pe nevastă-sa cu care locuia într-un bloc cu apartamente frumoase, pe Calea Griviţei. În acelaşi bloc locuia şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga, fosta mea profesoară de literatură universală, devenită Maica Benedicta la mănăstirea Văratec. Era un monument de cultură, deşi noi făceam nazuri, eram supăraţi pe dumneaei că nu-l mai apucasem noi pe G. Călinescu, adevăratul exeget eminescian! Minte de copii... De fapt nici doamna profesoară nu era atunci în cea mai fericită perioadă a ei: pusese partidul comunist ochii pe ea şi voise s-o împingă în faţă, în structurile Partidului. Se bârfea chiar că dăduse ceva meditaţii nu ştiu căruia dintre copiii Ceauşeştilor. Dacă nu mă înşel chiar a fost o perioadă scurtă membră în Comitetul Central. Cert e faptul că ea avea nişte probleme cu dosarul de cadre – ceva legături cu legionarii în tinereţe sau ar fi fost fiica unui demnitar, ziceau alţii – şi de teamă, sau din dorinţa de a nu mai fi condusă de mediocri a acceptat să scrie câteva rânduri „pe linie” şi chiar să ia cuvântul prin şedinţe şi să laude „realizărili”, cum numea Ceauşescu succesele partidului comunist. Totul se plăteşte însă, iar Doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga s-a ales cu porecla, printre studenţi şi contestatari,  „Doamna Zoaie!” În cercul de studenţi şi asistenţi prin care mă mişcam eu cel mai înverşunat se arăta Cornel Mihai Ionescu (numit Cemeiul). O avea şefă de catedră, iar mai înainte o apreciase la superlativ. Cemeiul fiind şi el din familie de foşti intelectuali şi burghezi anticomunişti nu suportase trecerea lui Zoe în tabăra învingătorilor şi sancţionase trădarea cu apelativul Zoaie. Când îi pronunţa noul prenume, toată faţa lui se strâmba şi trupul intra în convulsii de parcă ar fi înghiţit un vagon de lămâi proaspete. După Cemeiul aceeaşi scârbă îl apucase şi pe tânărul lui prieten Ioan Petru Culianu, membru al cercului nostru de amici.

Aflând că Bubi nu mai are pe nimeni pe lume, m-am mirat, că nu mai întâlnisem aşa ceva, la mine la Băileşti fiecare avea o mulţime de neamuri şi chiar dacă erau şi familii fără copii (foarte rare cazuri), înfiau un nepot de la un frate sau soră a unuia dintre soţi. Familia Costică Morărescu, care stătea pe Strada Mare, de exemplu, nu a avut copii şi a înfiat doi: o nepoată de-a domnului şi un nepot  de-al doamnei. Sau invers, nu mai ştiu exact. Dar în afară de copii, erau fraţii, surorile, bunicii, verii de gradul unu, doi, trei, cât te ţinea memoria...

La mirarea mea, probabil prea zgomotoasă, Bubi Urseanu mi-a spus că are un frate, dar e în America, nu mai ştie nimic despre el.

-       Hai, nea Bubi, că nu te cred! Mie poţi să-mi spui că nu te reclam la cadrele partidului...

-       Ştiu cadrele mai bine decât tine!

Bubi avea un uşor accent basarabean, dar susţinea că familia lui nu e venită în Bucureşti din zona Moldovei. El spunea însă cu nonşalanţă că e evreu, nu era ca alţii care făceau din etnie secret de stat sau al internaţionalismului proletar. Ba erau unii care, dacă aminteai în treacă că Lazăr Şăineanu, de pildă, a fost evreu, deveneau suspicioşi: şi ce dacă era evreu, de ce a fost nevoie să faci precizarea? De kiki! Eu şi acum precizez că am un unchi însurat cu o moldoveancă, un văr care a luat o sârboaică şi a verişoară care s-a căsătorit cu un evreu bulgar! Iar dacă vreau, mă fac evreu! Dar asta când voi simţi că evreii sunt persecutaţi. Fac ca filosoful Constantin Noica care s-a înscris în partidul legionarilor când a început persecuţia împotriva Mişcării!

-       De când nu mai ştii nimic despre el fratele dumitale?

-       De vreo cinşpe-douăzeci de ani, ce importanţă are?

-       Nu te cred, Bubi! (după cum observaţi, îi spuneam când Bubi, când nea Bubi, rar Bubi Urseanu. Îmi era tare drag).

-       Şi cum poţi să stai să nu-i trimiţi o scrisoare?

-       Foarte bine, de ce nu, să-şi vadă de treaba lui, ce treabă am eu?

Până la urmă mi-a explicat Bubi: frate-său plecase din ţară imediat după război şi se stabilise în cele din urmă în SUA. O vreme îi trimitea şi lui mici atenţii prin cine se nimerea, dar destul de rar, că doar nu se iveau ocazii la tot pasul şi în fiecare zi. Apoi, cu nu ştiu ce prilej, Bubi i-a cerut o sumă de bani. Nu o sumă mare. Frate-său i-a trimis banii, dar i-a trimis şi o scrisoare în care îi explica faptul că în America nu merg câinii cu covrigi în coadă, cum cred românii şi să fie mulţumit că trăieşte într-o ţară în care oamenii nu au grijă de nimic, se ocupă Statul de tot...

-       Apoi, zice Bubi,  mi-a dat un telefon şi mi-a spus: mă, nu fi prost, habar nu ai ce alergătură e aici să nu mori de foame! Asta nu e viaţă, mă!

Am devenit avocatul diavolului:

-       Ăsta nu e un motiv să nu mai vorbiţi!

-       Cine nu vorbeşte?, s-a mirat Bubi, dacă vine încoace vorbesc cu el, dar crezi că vine?

-       Să vină, că eu nu-l opresc...

-       Cum să vină, Petre, tu eşti nebun? El acolo e milionar, doar nu crezi că e vreun sărac?

Nu credeam. Mai exact: nu-mi pusesem problema.

La taifas: un evreu şi un legionar

După ce a ieşit la pensie, Bubi s-a împrietenit cu socrul meu. Venea des pe la noi, că locuiam aproape, iar casa noastră avea curte în faţă. Socrul meu pusese viţă de vie, iar când aceasta a crescut, a înălţat-o pe sârmă şi curtea era toată acoperită de boltă de viţă. Făcea mai mult de o sută de litri de vin, plus mustul pe care îl beam la cules. În curte aveam o bancă mare din lemn, cu schelet solid de metal. Avea peste suta de ani vechime. O primisem cadou de la o veche gazdă de-a mea, un bătrân de 83 de ani, Tataie Mircescu, un moldovean frumos şi impunător ca  Veşnicul Creator de pe Capela Sixtină. Auzise că mă mut la curte şi m-a rugat: ia tu banca asta, să o ai amintire de la mine! Bătrânul şi soţia lui, veselă ca un spârnel, găzduiseră  înaintea mea şi pe Ioan Petru Culianu, pe care nu-l prea apreciau... De fapt cu el nu aveau nimic, erau supăraţi pe o prietenă de-a lui care-l vizita noaptea şi făcea zgomote mai mari decât permitea legea. Aşa susţineau bătrânele gazde.

Pe această bancă discutau vara, ceasuri întregi, un fost legionar oltean (socrul meu) şi un evreu comunist (Bubi Urseanu). Ştia fiecare cine este celălalt. Nu s-au certat niciodată. De fapt, socrul meu – un om de o cumsecădenie rară – nu prea ştia să explice de ce a fost legionar. Când mă documentam eu pentru romanul „Lupii la stână”, în care ilustram pagubele politicilor totalitare care distrug vieţi omeneşti, aveam şi un personaj legionar. Habar nu avea Ştefan Miulescu, la concret, care îi era ideologia şi cum funcţionau legionarii: spunea doar că erau bine organizaţi, cântau frumos şi reparau bisericile sau ridicau poduri peste râurile din sat. Mai mult nu ştia, dar nu fiindcă ar fi fost senin sau i-ar fi fost teamă. Până la urmă mi-a adus un legionar care ştia. Ăsta mi-a spus de la început că dacă-mi bat joc de legionari în cartea mea vine şi mă împuşcă! Nu mi-am bătut joc de ei, am scris doar cum i-am văzut eu din documentele vremii, nu ce scrisese „Scânteia” lui Silviu Brucan sau a lui Nestor Ignat. Când îl întrebasem cu ce o să mă împuşte, nu a gustat gluma şi mi-a răspuns cu seriozitate şi străpungându-mă cu privirea să nu-mi fac griji, că are cu ce să mă îngăure...

Sunt convins că nici Bubi Urseanu nici Ştefan Miulescu nu au făcut rău oamenilor de-a lungul vieţii lor.

Spune-mi cum te numeşti ca să-ţi spun cine NU eşti

Pe vremea când conversau Bubi şi Bibi (aşa îi spuneam cu toţi în famile socrului meu) nu ştiu despre ce, eu îmi cam petreceam timpul liber pe la Restaurantul Scriitorilor din fosta Casă Monteoru, aflată acum în litigiu cu urmaşii foştilor proprietari sau, poate, cu cine ştie ce avocaţi şmecheri, specializaţi în falsificări de acte şi de proprietăţi. În una din zile, văzusem strecurându-se pe lângă fostul grajd – o clădire frumoasă, dar aflată în paragină - o bătrână slabă ca o umbră care  dispăruse înăuntru printr-o deschizătură. Nu m-am lăsat şi până la urmă, după săptămâni de „cercetări” am aflat cine este: era ultima propietară a casei. De foame nu a murit: îi dădeau să mănânce oamenii de la cantina-restaurant, când îşi aduceau aminte de ea. Nu spun că nu am mai intrat de atunci în restaurantul acela, dar de fiecare dată îmi aminteam de ce a ajuns stăpâna minunatei clădiri. Am mai aflat că ea era dintr-o veche familie boierească şi că se căsătorise cu un burghez, Monteoru, care administrase salina Monteoru din Prahova. Nu ştiu cât este de corectă ştirea, că nu o cunosc dintr-o susă autentică.

La masă, în faţa unei beri sau a unei cafele (eu eram pe atunci mare iubitor de cremvuşti) depănam verzi şi uscate mai mult cu tineri din generaţia mea, dar preferam pe cei mai în vârstă (aşa am fost toată viaţă, deşi constat că de la o vreme mă atrag fetele frumoase, dar nu foarte tinere, nu ştiu de ce...). Eram destul de mutălău în relaţie cu scriitorii, preferam să cumpăr, că de vândut mă lecuisem. Şi nu mă lovise peste gură vreun veleitar sau scriitor devenit clasic prin prezenţa operei lui în manualele şcolare, ci chiar un coleg de facultate. Chiar colegul meu de an, George Alboiu. Acesta reuşise performanţa rară pe atunci să publice un volum de versuri pe când era în anul al IV sau al V-lea de facultate. Nu-l invidiam, ci îl admiram pentru succes, ba chiar eram încântat de valoarea poeziilor lui. Volumul „Câmpia eternă” mi s-a părut atunci şi mi se pare şi acum o carte remarcabilă de versuri.

Ne-am întâlnit întâmplător (terminasem facultatea, el nu ştiu unde era repartizat) şi am mers să bem împreună la Cafeneaua Tosca, cam vis-s-vis de Opera Română şi de căminele studenţeşti de la Facultatea de Drept. Despre ce să vorbim? Despre literatură. Maestrul George Alboiu mă întreabă de ce „frec pisoiul” şi nu mai scriu şi nu public. Eu îi spun că nu public fiindcă nu am unde, nu cunosc pe nimeni pe la edituri sau reviste, iar cu Adrian Păunescu, fost coleg de facultate cu noi şi oltean de-al meu, m-am certat.

-       Ia spune o poezie, îmi cere Alboiu.

-       Nu ştiu nici-o poezie de-a mea pe dinafară! (era adevărat, nici acum nu ştiu).

-       Hai, încearcă, nu se poate să nu ştii.

-       Am una în buzunar, dar e scrisă de mână...

-       Arat-o.

Îi întind coala ministerială împăturită în patru, cu un poem scris aproximativ citeţ. Aveam emoţii ca un adolescent în faţa unei femei care-i promisese că-l va face bărbat. El era, totuşi, un autor publicat, visul oricărui filolog. Poemul meu se chema „Euridice” şi cuprindea patru sau cinci strofe (versuri cu rimă). Păstrez şi acum poezia, am şi publicat-o pe nu ştiu unde.

-       Băi, Anghele, tu ştii, mă, care e cel mai nemaipomenit lucru din poezia asta?

-       Nu ştiu...

-       Îţi spun eu. Cuvântul Euridice.

-       Cred.

-       Restul e o mare prostie.

-       Se poate, am spus.

Bineînţeles că nu m-am simţit în apele mele. Sunt nevricos şi arţăgos de felul meu, dar mi se părea stupid să mă cert cu cineva căruia nu-i place cum scriu eu. Îi urmăream chipul. Nu speram să revină asupra calificativului, dar voiam să observ, dacă se poate, ce e în capul lui. Nu se bucura, nu era cinic. Nu-i luceau ochii de răutate, era calm. Maestru îşi spusese opinia, nu simţea nevoie să se justifice, să nuanţeze. Magister dixit!

I-am povestit scena lui Cornel Mihai Ionescu, fostul nostru asistent, cel care îmi citise un volum şi mă recomandase la Cartea Românească, unde-şi aştepta rândul.

-       Aşa îţi trebuie, zice Cemeiul, alungând o muscă, parcă, de  ziceai că o văzuse cum vrea să  i se aşeze pe nas sau pe lentilele rotunde ale ochelarilor, cu dioptrii destul de mici, că i se desluşeau clar ochii.

-       De ce îmi trebuie aşa?

-       Că te întinzi la vorbă cu ţiganii proşti...

-       Nu e ţigan, nu asta e problema...

-       Ce spui! Nu ştii proverbul: „spune-mi cum te numeşti ca să-ţi spun cine nu eşti”?

-       Nu-l ştiu, ştiu altul, dar e invers...

-       E aşa cum îţi spun eu. Gogu... Hî, încearcă el să scape de un nod în gât. Gogu! Gogu îl cheamă. Gogu şi Alboi, nu Alboiu. Ce naţie e ăsta?

-       Român, v-am spus!

-       Păi dacă l-au poreclit Alboi, nu înseamnă că puradeii din jur erau negrii?

-       Nu ştiu.

-       E bine să ştii: ţi se zice Albu printre negrii şi Negru printre albi!

Deşi mă credeam specialist în recunoaşterea ţiganilor, fiindcă la Băileşti şi în satele din jur erau de toate soiurile – de la lăieţi nomazi până la vătrari – nu-mi pusesem problema până acum cu privire la Gogu Alboi. Dar parcă nu părea departe de adevăr Cemeiul.

La un moment dat, nemaifiind George Alboiu băgat în seamă ca la debut sau poate din alte motive, după Revoluţie a început să scrie în „România Mare” a lui Eugen Barbu şi Corneliu Vadim Tudor, revistă care era împotriva adevăraţilor scriitori, dar şedea bine cu „organele”, cum fusese şi cea din care renăscuse ea , „Săptămâna”, tot port-parola securităţii împotriva scriitorilor cât de cât contestatari.

Se vede treaba că George Alboiu uitase că pe vremea când îl apreciau confraţii, „Săptămâna” îl batjocorise, parodiindu-i titlui celei mai bune cărţi a lui, scriind: „Pe câmpia cea eternă, trece Platon c-o cisternă” Nu sunt sigur dacă Platon trecea cu cisterna, Shakespeare sau... Gogu.

Dacă-l aruncaţi voi, românii, îi luăm noi

Într-o seară, la masa de la restaurantul Scriitorilor unde-mi găsisem şi eu un loc, se discuta cu înfocare despre Florin Piersic. Era actorul preferat al tinerilor şi cred că nu doar al lor. Rulau filme româneşti acceptabile. Adio celor cu muncitori grevişti, ţărani colectivişti, oameni bătuţi de soartă cu contribuţia ticăloasă a burghezo-moşierimii. Filmele cu Florin Piersic erau cu haiduci, cu personaje istorice. (Acum s-a trezit un deştept, ungur, desigur - că ei sunt deştepţi de pe vremea lui Carol Robert de Anju, care vorbea cu bonju şi a luat-o-n barb de la Basarab – să susţină că haiducii erau nişte simpli tâlhari şi că numele e unguresc. Păi dacă erau români, prostănacule, nu le ziceau românii hoţi, tâlhari, jefuitori, bandiţi. De ce erau numiţi cu nume unguresc? Că-şi făceau dreptate printre maghiarime! Una din ipoteze...) Florin Piersic era frumos, înalt, bălai, sărea pe şapte cai. Şi avea şi un zâmbet frumos. De piatră să fi fost şi tot îl îndrăgeai. Nu am fost în preajma lui, dar precis nu era un tip conflictual,. Strângea la piept pe oricare. Era un fel de Nichita Stănescu al artiştilor. Bun cu toată lumea şi-şi vedea de treaba lui. A încercta el să-i ia caimacul lui Amza Pellea, să spună şi el snoave la televizor, dar să mă ierte cinstitele fețe Boc, Troc, Smoc şi alţi politicieni dă păste munţi, dar nu le-a mers, că iei sunt tari la slană şi la horincă, humorele e mai cu subţirime, e mai cu şpriţul, chiar dacă e zaibăr, nu cu alunecatul în şeanţ sau la slujbele grase de la buget.

Şi se ajunge la întrebarea esenţială, metafizică şi ancestrală: o fi el frumoas şi talentat, dar cine îl împinge în faţă?

-       Cum cine? , se miră un comesean, evreii!

-       Păi e evreu?

-       Doar n-o fi turc.

Eu, fiind oltean, nu am complexe de rasă. Nici de superioritate nici de inferioritate. Am fost la Paris şi m-am simţit ca acasă, tot ce vedeam mi se părea firesc. Am dost în Mongolia şi am avut aceleaşi sentimente, aşa că îmi era indiferent dacă Florin Piersic este evreu sau nu. Dar învăţasem la facultate un lucru: fă-ţi fişe! Mergi la surse!

Cea mai bună sursă a subiectului meu, în speţa dată, era Bubi Urseanu, căruia, de asemenea, îi era indiferent cine e evreu şi cine nu. Deci, întrebare clară, fără intruducere:

-       Nea Bubi, Florin Piersic e evreu?

-       De ce întrebi? (am citit nu ştiu unde că răspunsul printr-o întrebare e specific orientului).

-       Întreb că la concluzia asta au ajuns nişte scriitori, prieteni de-ai mei pe la Uniunea Scriitorilor.

-       E evreu!, zice Bubi, lăsând capul în jos, gen : asta e, trebuie să recunosc.

-       Să fie sănătos!, zic eu.

-       Aşa să dea Dumnezeu, bine zici!

Peste o vreme, tot într-o formaţie de tineri şi tot la Casa scriitorilor reapare subiectul: e sau nu e evreu Florin Piersic? (Întrebarea, dicolo de comicul sau stupizenia ei, spune mai multe: un complex că nu puteai să ajungi cineva prin forţe proprii şi excluziv etnice majoritare).

De data aceasta, un comesean ripostează vehement:

-       Sunteţi nebuni. E român, e din Cluj, băiat de doctor...

-       Păi vezi, zice altul râzând triumfător, ce voiai să fie ta-său, dacă nu doctor? Dentist?

-       Eşti prost, sora mea a fost colegă cu el, am un văr care-i cunoaşte bunicii, sunt ţărani-ţărani!

Subiectul părea tranşat, nu mai erau contraargumente.

A doua zi mă duc val-vârtej la Bubi Urseanu.

-       Bubi, de ce m-ai minţit?

-       Cu ce te-am minţit?

-       Cu Florin Piersic...

-       Ce te-am minţit?

-       Ai spus că e evreu?

-       Şi nu este?

-       Nu este!

-       Să fie sănătos, e băiat talentat.

Şi dă să plece, calm, cu misiunea îndeplinită.

-        Nea Bubi, stăi aşa, de ce m-ai minţit?

-       Nu te-am minţit!

-       Ai spus că e evreu şi acum zici că nu e. Prima dată de ce ai zis că este?

-       Dacă voi, românii, nu aveţi nevoie de un băiat aşa frumos şi talentat, îl luăm noi, evreii... nu-l aruncăm!

Alo, Bucureştiul? Vezi că vin!

Nu cred că împlinisem doi ani la Flacăra când a început să-mi surândă viitorul. Pe atunci exista o glumă când se vorbea de viitor. El era „colţ cu Romană” şi era gustată doar de bucureştenii care ştiau că strada Romană se intersecta cu strda Viitorului. Deci asta ne aştepta în viitorul comunist: să ne intersectăm cu strada Romană!

Cum îmi surâdea viitorul? S-a înfiinţat un curs postuniversitar de ziaristică la Ştefan Gheorghiu, iar eu fiind cel mai tânăr din redacţie şi, probabil, şi cel mai distins, am fost trimis acolo, alături de Mihai Hetco, şi el cel mai tânăr – cu excepţia mea.

Urmau vremuri bune, credeam noi. Dar răul nu era aşa rău în acei ani, nu fiindcă sunt eu nostalgic şi cred că tinereţea mea a fost veselă, ci fiindcă ştiu cum fusese cu doar doi-trei ani înainte şi ştiu ce a urmat trei-patru ani după această scurtă perioadă de „lumină în noapte”.

Perioada uşor relaxată dar simţită de toată suflarea României a început în anul 1963, odată cu renunţarea intrării la facultate pe bază de dosare. Mai exact, acum orice absolvent de liceu se prezenta la orice facultate să susţină examen de admitere doar cu certificatul de naştere şi diploma de absolvire a liceului. Susţinea examenul, care nu era de loc uşor, dată fiind concurenţa mare (uneori 20 de candidaţi pe un loc la medicina, cam zece la limbi străine, opt la litere şi doi-trei pe la politehnică, economie, construcţii). Ce mare surpriza?, ar întreba pe bună dreptate un tânăr de azi. Nu era surpriză, era un avantaj şi o noutate: mai înainte, ca absolvent de liceu care vrea să-şi contunuie studiile, trebuia să comunici intenţia primăriei locale, care întocmea un referat, apoi urma aprobarea raionului, mai departe a regiunii. Referatul, care rămânea secret, îţi însoţea examenul de admitere şi era mai important decât pregătirea ta. Era definitoriu, de fapt. El cuprindea date despre familie: părinţi, bunici, unchi, starea lor materială, apartenenţa politică, trecutul, opţiunile religioase. În urma acestor referate, candidaţii aflau cu doar câteva zile înainte dacă aveau voie să dea examen la respectiva facultate. Exista şi aici o gradare, că tovarăşii erau logici, nu-i aşa! Cu un dosart „cu bube”, „cu pete negre”, „cu probleme” nu puteai să dai examen la filosofie sau la juridice, dar puteai să te înscrii la facultatea de teatru sau la contabilitate!

Să nu mi se spună că nu a fost chiar aşa, fiindcă eu sunt în posesia referatului pe care mi l-au făcut cei de la Consili popular oraş Băileşti. Acolo sunt menţionaţi toţi unchii şi toate mătuşile cu precizarea „nu fac parte din partid”. Despre părinţii mei scrie că „sunt pocăiţi adventişti” şi „exploatează forţă de muncă, având ucenici şi lucrători”. Erau şi posesorii  a 3, 5 hectare de pământ. Concluzia era că pot să dau examen de admitere. Asta însemna că pot să dau şi se interpreta riguros că nu pot să intru!

Evident, pe vremea aceea nu ştiam aceste amănunte, că de le-aş fi ştiut nu aş mai fi dat examen. Sau poate aş fi dat! Eu cerusem să dau examen la Facultatea de filologie a Universităţii din Bucureşti, cu durată de cinci ani. Aceasta promitea - în pliantele afişate pe clădirile din centrul Băileştiului, alături de alte pliante de la institute din provincie, de la şcoli tehnice şi institute de trei ani – că pregăteşte absolvenţi pentru învăţământul superior, cercetare şi învăţământul mediu. Asta era de mine!

Aveam o mătuşă în Bucureşti, care lucra croitorie la Fabrica Aurora. Era soră cu mama mea vitregă, dar între ele era o deosebire de la cer la pământ. Mătuşa se purta cu mine ca o mamă, iar soţia tatălui meu nu putea să mă vadă. Am iertat-o după ce a născut şi ea un copil şi am văzut că nici cu fiul ei nu ştia să se poarte. Nu trecuseră pe lângă ea sentimentele materne! Pe copil, frate doar după tată, l-am crescut mai mult eu (eram mai mare cu zece ani decat el) şi ne-am înţeles bine toată viaţa, ceea ce sper să se întâmple până la capăt.

Am venit deci la Tanti Nuţa cu 50 de lei în buzunar (cam valoarea de acum) şi 25  dintre ei mi-au fost luaţi de un excroc din jurul Gării de Nord care avea un aparat de fotografiat în mână şi susţinea că m-a pozat, deşi nu-i cerusem. M-a ameninţat, am cedat, mi-a luat banii şi mi-a dat un cartonaş cu adresa atelierului. Am fost mai târziu pe strada Brezoianu, dar nu era niciun atelier la numărul indicat. Restul de 25 de lei i-am cheltuit pe taxi, că nu ştiam cum să ajung în starda Liveni, nefiind bucureştenii aşa dornici să cunoască pe unde e uliţa ce poartă numele satului în care s-a născut George Enescu. Orcum aveau alte treburi şi nu uşoare. Eram în anul 1962.

M-am dus la Facultatea de filologie, unde se făceau pregătiri pentru admitere. Gratuite şi cu profesori... autorizaţi.  Mi-a şi apărut mutra în ziarul Informaţia Bucureştiului, prim plan, cum şedeam eu concentrat să-mi intre în dovleac explicaţiile cu „câinele, de-i câine, şi tot vine acasă, de-l baţi”. Trebuia să descoperim modul propoziţiilor subordonate. Chiar exemplul acesta ţin minte că ni l-a dat Grigore Brâncuşi, pe vremea aceea asistent probabil, acum academician. Despre Grigore Brâncuşi îmi vorbise profesorul meu de limba română de la Băileşti, Mihai Sitescu. Fuseră colegi de facultate, mi se pare chiar şi de liceu. Oricum erau amândoi gorjeni. Sitescu, aflând că dau examen la  filologia bucureşteană mi-a zis să vorbesc cu Grigore. Eu n-am avut curajul să vorbesc atunci cu Grigore Brâncuşi, nu fiindcă ar fi fost vreun fioros, dar îmi era ruşine. În plus, în  ignoranţa mea juvenilă, credeam că sunt bine pregătit şi nu am nevoie de pila nimănui. Nu ştiam că, şi dacă ar fi vrut, nu putea Grigore Brâncuşi să mă bage pe mine  la facultate.  Mai târziu am devenit relativ apropiaţi, fiind noi amândoi olteni, dar nu ne-am împrietenit. Nu l-am avu profesor la nici-o materie, iar el nu era om de cârciumă sau de cafenea. Avea şi ceva probleme de sănătate prin familie şi nu prea pierdea timpul prin facultate. Din pregătirea lui în domeniul istoriei limbii, din specializarea făcută prin Albania pe urmele limbii dacilor nu s-a ales mare lucru. A rămas la nivel de chichiţe lingvistice ca toţi avocaţii şi lingviştii din generaţia lui. După rebeliunea lui Ilici a devenit bun prieten cu Eugen Simion care l-a făcut academician. Nu am habar dacă iniţiativa a fost a lui Simion sau a venit de la cine ştie ce potenţat căruia îi meditase vreun copil pentru admiterea la facultate. Cu mine se dădea prieten când ne întâlneam şi mă întreba cu oarecare dispreţ în priviri (nu sunt sigur că îl citeam corect, dar aşa mi se părea) ce mai scriu.

Când m-am plâns că Manolescu şi Simion îmi fac probleme la Ministerul Învăţământului şi-mi blochează, ilegal, avansarea pe postul de conferenţiar, fiind amândoi în comisie, iar Brâncuşi era şi el membru sau chiar secretarul comisiei, gorjeanul-dac mi-a zâmbit ironic şi mi-a zis că e supărat naşul meu, Eugen Simion, pe mine. Simion nu-mi era naş, ci cumătru, îmi botezase un copil cu douăzeci și cinci de ani în urmă, apoi îmi devenise duşman.

-       De ce e supărat?, l-am întrebat pe domnul profesor Brâncuşi.

-       Că i-ai furat casa...

-       Păi a avut el vreodată casă?  O casă se bagă în buzunar şi fugi cu ea? Eu am casă pe numele meu de la vârsta de 25 de ani...

-       Nu casa ta, oltene, cea de la asociaţia pe care aţi avut-o voi...

-       Acolo e sediul Partidului Național Liberal. Era a lui? De ce nu se judecă cu liberalii?

-       Nu ştiu, treburi de-ale voastre...

-       Dar dumneavoastră credeţi că puteam eu să-i fur ceva lui Simion?

-       Nu ştiu, aşa zice el.

-       Dar credeţi ce vă spun eu, că nu aveam ce să-i fur şi chiar de-aş fi avut, nu i-aş fi furat?

-       E treaba voastră, nu mă bag.

Aşa e Grigore Brâncuş, cu fundul în două luntrii. Sau, cum se zice mai nou, cu luntrea în două funduri. Când Constantin Brâncuşi era la index, cică, Grigore zicea că e o simplă cioncidenţă. Chiar şi eu l-am întrebat dacă sunt rudă şi a răspun că nu. Acum, am auzit, că ar fi stat amândoi pe aceeaşi brâncă, dar la distanţe diferite. De ce sunt aspru cu Grigore Brâncuşi? Fiindcă sunt supărat pe toţi intelectualii, mai ales pe ei, care nu sunt capabili să vadă dincolo de interesul lor. Lângă ei nu îngheţi, e adevărat, dar nici nu te încălzeşti.