5. INGERI SUB ACOPERIRE

Pişatul boului şi svastica germană

Când eram în şcoala elementară a fost mare tevatură printre elevi – ca să nu mă gândesc la ce-o fi fost printre profesori – că s-a găsit o svastică. Nu era deasupra primăriei, nici ascunsă în buncărele cu murături ale oltenilor, ci desenată pe colţul unui ziar. Locul acţiunii: o frizerie din apropierea şcolii. Nu era „La frizeria domnu Nae Girimea”, a lui Caragiale, ci la frizeria cooperativei meşteşugăreşti „Higena”. După lungi cercetări, spre disperarea lor, organele nu au putut să descopere o organizaţie dedicată sabotării regimului de democraţie din Republica Populară Română şi nici nu s-au putut stabili legături cu Hitler sau temuţii lui ofiţeri SS. Fusese un simplu exerciţiu al unui elev care-şi aşteptase rândul la tuns. Din plictiseală, încercase să vadă dacă el poate să deseneze o svastică. Putuse. Nu era tocmai bine proporţionată, dar semăna cu svastica. De unde ştia el semnul acela care-i băga în sperieţi pe bolşevici? Văzuse într-un film. Noroc că filmul era sovietic (de unde altul). După ce au fost luaţi la întrebări câteva duzine de elevi, dosarul a primit ceea ce primesc astăzi toate dosarele cu delapidările şi furturile din economia naţională: NUP, pe româneşte – Neînceperea Urmăririi Penale!)

Eu n-am avut curiozitatea să văd dacă pot să desenez o svastică nici după ce am aflat că nu este doar simbolul hilerismului, ci că semnul are o istorie onorabilă în vechia şi cinstită Euroasie. Dar era s-o păţesc şi eu acum câţiva ani. Pictasem un tablou cu un luptător roman, care se apăra cu o platoşă, iar pe platoşă avea neşte incrustaţii. Fără voia mea semănau cu o svastică, dar eu nu am observat până nu mi-a atras atenţia un amic, Ami Simon. Acest Ami Simon, evreu plecat în Israel şi întors în România după rebeliunea lui Ilici, cumpărase multe tablouri din galeria mea (căci am fost şi eu o dată primul: am fost primul care a ințiat o galerie de artă particulară în România postbelică). Unele tablouri cumpărate de Ami erau creaţia mea. Odată m-a găsit pictând. Voiam să redau frumuseţea unui trup de femeie aşezată pe un scaun. Poate ziceţi că aţi mai văzut asta. Aţi văzut, dat muza mea nu stătea normal pe scaun, ci se aşezase invers, cu bărbia pe spetează. Ce mai tura-vura, încălecase scaunul. Fără să mă joc de-a modestia, spun clar: tema era peste puterile mele, că nu ştiu să desenez. Era cam frig în încăpere, pânza era măricică, de aproape un metru, zi de duminică. Făcusem o pauză de-o ţigară şi apare Simon. Nici nu dă bine bună ziua că îşi propteşte privirea în pânza mea.

-       Cine a făcut asta?

-       Eu, zic, dar mă chinui de mult, nu-mi iese.

-       O vinzi?

-       Sigur, dacă o termin.

-       Cu cât?

-       O sută de dolari.

-       Uite, îţi dau suta, dar să nu-i  mai faci nimic. O laşi să se usuce şi vin peste câteva zile s-o iau.

Mi-a dat dolarii. Nu erau falşi, dolari americani. Totdeauna mi-a plăcut să fac afaceri cu evreii. Se mai uită Ami prin galerie şi vede şi luptătorul roman.

-       Măi, Petre, mai, şi ăsta e frumos, pacat că l-ai stricat cu svastica...

-       Care svastică?

-       Aia de acolo, ce ai tu cu svastica?

-       Nu am nimic, acum am observat că ar fi un fel de svastică...

-       L-aş fi cumpărat şi pe acesta...

-       Îi dau svastica jos! O acopar cu puţin arămiu aici.

-       Nu, nu mege, ai stricat tabloul cu porcaria asta.

Pe Ami îl înţelegeam că-l deranjează svastica, dar pe ăia de la Băileşti care nici nu prea văzuseră nemţi?

Tot un fel de svastică a influenţat şi viaţa redacţiei Flacăra.

Într-o zi, ajungând la birou găsesc o atmosferă de înmormântare. Tovarăşul Ceauşescu nu murise, că de-ar fi fost aşa a aş fi aflat de la radio Europa Liberă. Ce să fie, ce să fie. Primul lucru pe care-l aflu este obligativitatea de a fi toţi prezenţi la ora 13.00 fix, la şedinţa de partid. Liviu Timbus nu ştia nimic, Mihai Hetco nici atât, cei pe care i-am mai întrebat erau la fel de enigmatici şi aveau un singur răspuns: aflăm la şedinţă. Într-un târziu prind curaj şi mă strecor la Mârza în birou, şeful secţiei.

-       Ce s-a întâmplat, tov Mârza?

-       Belea mare, să nu lipseşti de la şedinţă!

-       Nu lipsesc, dar de ce sunt toţi supăraţi?

-       O să afli!

-       Are legătură cu mine?

-       Are cu noi toţi.

-       Hopa! Am zis în gând, nu e bine. Degeaba mă simţeam eu nevinovat şi curat ca lacrima, partidul, dacă voia, număra şi petele de negreală din Soare.

Lui Mihai Mârza ori i s-a făcum milă de mine, ori voia să se descarce. El era secretarul organizaţiei de partid, fusese informat printre primii de eveniment. Din ce ştia el, se întâmplaseră următoarele: Eugen Mandric băuse toată noaptea la restaurantul Gării de Nord, iar spre dimineaţă l-au găsit unii beat mort. Şi ca şi când asta nu ar fi fost suficient, Mandric s-a ridicat, şi-a scos „scârbavnicul mădular învârtoşat”, cum zice Pravila lui Mavrocordat organului masculin de procreaţie, îl ţinea între degete şi-l manevra, desenând pe pavaj o svastică!

La ora 13.00 eram toţi prezenţi la datorie. La prezidiu, floarea cea vestită a activiştilor de partid de la secţia de presă, în frunte cu Petru Ispas şi Petre Ignat, primul chiar prieten cu Eugen Mandric. Secretarul organizaţiei de partid, Mihai Mârza,  citeşte un referat despre o abatere grava de la disciplină a tovarăşului Mandric, ziarist şi colegul nostru, şi hotărârea biroului organizaţiei de a fi sancţionat cu „vot de blam cu avertisment”. Era cea cea mai gravă sancţiune, ultima înainte de sancţiune.

Mandric era calm, chiar bine dispus. Nu ştiu dacă era de felul lui „tare de constituţie” sau trăsese ceva la măsea mai înainte „ca să se dreagă” şi să facă faţă emoţiilor, dar părea că problema nu-l priveşte. După Mârza vorbeşte şi Haș Dona tot în termeni vagi şi impersonali: „s-a produs o defecţiune în activitatea noastră, iar un coleg a avut o abatere gravă care trebuie sancţionată”. Dic Baboian a luat cuvântul şi a spus la fel. Înţelegeam chiar şi eu, cel mai tânăr membru dintre ei, că totul a fost aranjat în culise. Dar cum să stea olteanul cuminte în banca lui? Nu zisese nu ştiu cine despre mine că mă mănâncă în fund? Ba da! Cer cuvântul şi mi se dă: era democraţie, băgaţi la cap!

Eu spun că îl ştiu pe tovarăşul Mandric din scris şi de la televizor înainte de a veni la Flacăra. Este unul din cei mai buni ziarişti ai presei noastre, aşa că până nu aflu despre ce este vorba ca să votez în cunoştinţă de cauză, nu sunt de acord cu sancţiunea propusă. S-a făcut linişte, dar tovarăşii de la partid mai văzuseră ei tineri zurbagii şi nu s-au speriat. Doar s-au supărat. A luat fiecare cuvântul şi, trecând peste cazul lui Mandric, care li se părea clar şi simplu, acum aveau de rezolvat cazul meu, mai complicat. Şi dăi şi dăi, că e vorba de o problemă mai gravă, nu se înţelege seminificația faptului, aşa că e bine să se gândească tovarăţii dacă nu ar trebui răul stârpit de la rădăcină şi să mi se dea şi mie o sancţiune, care... După Ispas a urmnat Ignat, că cei doi erau ca Stan şi Bran.

Noroc că a luat cuvântul după ei Zamfir Vasiliu, secretarul general de redacţie. Era, cred cel mai în vârstă de acolo şi, precis, cel mai cu judecată. În plus era şi cumnat cu Paul Niculescu Mizil (căsătorit cu sora acestuia). Niculescu Mizil cred că era atunci secretar cu propaganda, oricum un fel de ajunct al lui Ceauşescu, ori cu presa, ori cu politica externă. Nu ştiu exact cu ce se ocupa, că îi tot pitrocea Nea Nicu ca pe murături. Din ce ajungea pe la urechile noastre că s-ar întâmpla în sferele înalte al politicii, reieșea că Niculescu Mizil era un liberal printre restul dinozaurilor. Cumnatu-său Vasiliu a dres busuiocul că eu sunt mai tinerel şi nu am practica muncii de partid, dar după ce mi se va explica, voi înţelege şi voi vota alături de colegi. Ceea ce s-a şi întâmplat, înţelegând mesajul...

Peste câteva ore eram cu Mârza şi cu Mandric la un restaurant. Mandric îşi bătea joc de patosul meu revoluţionar:

-       Da ce crezi, băi oltene, că sacţiunile le hotărâţi voi, membrii de partid? Păi partidul doarme? Tare prost mai eşti!

-       Bine, zic, dar cel puţin spuneţi cum s-a întâmplat...

-       Îţi spun. Dar cu şedinţa, de vină e Mihai aista că nu ţi-a spus să-ţi ţii gura şi te-ai trezit vorbind.

-       Pe mine nu mă interesează ce faceţi dumneavoastra noaptea şi nici ce fac alţii...

-       Nu te interesează pe tine, interesează pe alţii. Bea-ţi paharul ăla de vin că se încălzeşte şi nu mai vorbi prostii în şedinţe, oltene, că n-o să fie Vasiliu cu tine mereu să-ţi ia apărarea.

-       Şi cu abaterea gravă cum a fost? Ce abatere?

-       Am muncit toată ziua ca un bou la studioul Sahia, să falsific poze din ziarele vechi şi să-l bag şi pe Ceauşescu printre demonstanţi, de nu mai vedeam clar înaintea ochilor. Si trecand cu maşina pe lânga staţia de autobuz, l-am văzut de nea Fănică Ciubotăraşu aşteptând. Cum să trec pe lângă el şi să nu-l iau în maşină? După ce că e mare actor, mai e și mildovean de-al meu. L-am luat şi ne-am oprit la băutură. Pe la ora unu noaptea ne-au dat afara, dar ne-am dus la Gara de Nord, ca acolo e deschis mereu. Pe la cinci ne-au dat şi ăia afară...

-       Şi care-i problema?

-       Când ne uşuram noi, a trecut un securit pe acolo, un nenorocit de pensionar, fost mare pe vremea lui Gheorghiu Dej. Ne-a recunoscut şi a dat telefon la cancelaria lui Ceauşescu, că ştia numerele de telefon. Cică, veniţi mă şi ridicaţi-l pe ăsta care vă face vouă propagandă la televizor. Se pi---şă în Gara de Nord în formă de zvastică, legionarul dracului... Şi din beţie a ieşit hitlerism. Nu mai poate omul nici să bea cinstit, nici să urineze cinstit!... Păi la cât eram de beat, mai puteam eu s-o ţin în mână şi s-o dirijez să iasă svastica? Poate aş fi încercat, dar nu mi-a trecut prin cap.

Bună pâinea de ilegalist

Fiind revistă ilustrată, în mod sigur cea mai bună printre foarte puţinele existente, evident că Flacăra trebuia să aibă şi fotoreporteri. Avea şi erau destul de buni. Şef de secţie era Traian Prosan, absolvent de ziaristică, pe vremea când mai existase acestă facultate, desfiinţată imediat după revoltele studenţeşti care susţinuseră revoluţia din Ungaria. Le numesc revolte pe cele de la noi, că ale noastre au fost distruse în faşă, reprezentanţii lor nu au apucat să ia puterea (dar nu înseamnă că asta e definiţia!)... Traian Prosan era un ardelean cinstit, cu suflet curat, fiu de ciobani din mărginimea Braşovului. Mai târziu a ajuns şeful secţiei Foto de la Agerpres. El este autorul celebrului portret al lui Ceauşescu, despre care s-a zis că are insigna de cizmar pe cravată. Cu puţin efort, desenul de pe cravata „tovaroşului” putea fi confundat cu un blacheu de pantof. Începând să iasă bancuri cu portretul şi cu cizmarul, fotografia a fost schimbată, explicându-i tovarăşului, probabil, că el e mult mai frumos decât apare în poza aceea şi deci trebuie să participe la o nouă şedinţă foto şi cu o cravată mai vie, dar de culoare... „iuni!

Îţi trebuia decret prezidenţial ca să te poţi certa sau supăra pe Traian Prosan şi nici atunci nu erai sigur de reuşită. Eu îi ziceam Trăienică, în amintirea unui prieten de-al meu din copilărie. Peste ani am aflat că Traian Prosan a fost martor în procesul politic intentat lui Florin Constantin Pavlovici, coleg cu el la ziaristică, şi s-a purtat foarte demn: a avut numai cuvinte de laudă la adresa inculpatului, dar instanţa nu avea nevoie de apărare, ci de acuze. Au fost destui care mi-au acuzat prietenul, dar nu şi Traian Prosan printre ei. Nu mă întrebaţi eu ce atitudine am avut, că atunci nu-i cunoşteam, eram elev, dar prietenul Florin Pavlovici susţine că de-am fi fost colegi, nu aș fi fost în echipa apărătorilor, ci direct în boxă (îi mulţumesc pentru apreciere, deci, din partea naşului : un pahar de apă. Să ne trăiască! Muzica!)

Mai înaintea lui Prosan, şeful secţiei fusese Eugen Iarovici. Ce vremuri! Ana Pauker, Iosif Chişinevski, Leonte Răutu, Nicalai Moraru, Ov. S. Crohmălniceanu, Savin Bratu, Paul Cornea,  Z. Ornea, Mihai Novicov– toţi experţi şi iubitori de cultură română! Şi a ajuns Nicolae Ceauşescu la putere şi a tulburat apele, a pus în fruntea secţiei un fiu de cioban. Nu e bine, tovarăşi! De ce? Ia niznaiu!

Mie, Eugen Iarovici îmi era foarte drag din mai multe motive, pe care le înşir nu după ordinea importanţei. Aveam şi eu un fiu cu numele Eugen, fiul fusese botezat de un Eugen (viitorul preşedinte al Academiei, Eugen Simion,  şi duşman personal ulterior– cum altfel, nu suntem toţi cuţo-vlahi?), purta ochelari de vedere foarte frumoşi şi era soţul unei profesoare universitare de limba engleză, care tipărise chiar un curs. După cum se poate observa cu uşurinţă, de tânăr am fost cam znob.

Crezându-mă eu scriitor nu se putea să nu-l amir, din moment ce el era autorul următoarelor versuri, inedite până azi, dar ale lui, depun mărturie:

„Vine primăvară, căci

Se şi vede printre crăci!”

Versurile ca versurile, mai citisem sau auzsem asemenea performanţe literare, chiar Marele Ion Barbu, cică – nu am văzut cu ochii mei – i-a oferit prietenului său Alexandru Rosetti o carte cu următoarea dedicaţie:

„Amice, îţi dorec ca să-ţ

Rămână sula băţ!”

Sula avea un p în faţă, la penultimul cuvânt.

Mai mult decât talentul poetic al lui Iarovici m-a uimit puterea de difuzare a versurilor, favorizate probabil şi de anotimpul cântat şi de Boticelli – era primăvară. În o jumătate de oră toţi bărbaţii repetau distihul, într-o oră toată Casa Scânteii recita „Vine primăvara căci - se şi vede printre crăci!” Nu ştiu în ce măsură versurile au ajuns şi la alte instituţii şi întreprinderi de stat sau ale cooperaţiei muncitoreşti, deoarece atunci nu existau sondaje publice.

Peste un timp, Iarovici a recidivat şi a şi explicat contextul inspiraţiei. Venea spre redacţie alături de Traian Stoica, însurat cu o doamnă foarte tânără şi probabil voia să ştie dacă acesta îşi exercită constant şi eficient îndatoririle de bărbat. Ardeleanul Stoica nu s-a lăsat provocat şi a încercat să-l bată pe Iarovici cu armele adversarului:

-        Dar tu mai poţi?

-        Mai mult dimineaţa, a glumit Iarovici.

-       La mine seara, a schimbat Traian Stoica, că dimineaţa doarme nevastă-mea şi nu vreau s-o deranjez.

-       Bine faci, l-a consiliat Iarovici, dar să-ţi spun o vorbă, bătrâne:

„Să nu te crezi în sulă-n zori de zi

Căci ea nu vrea decât pipi!”

Această a doua creaţie iarivicească nu a mai avut succesul celei dintâi, deşi mie mi se pare mai profundă!

Eugen Iarovici era atât de prezentabil, încât eu aşa îmi închipuiam  - şi îmi închipui şi acum, deşi am cam văzut pe la televizor ce mutre au – că arată lorzii şi sir-i englezilor, astfel că atunci când m-a invitat la el în birou să stăm puţin de vorbă, am fost foarte încântat. Mandric îmi spusese cândva că Iarovici nu are pic de talent, deşi a fost profesor de imagine pe la Institutul de teatru şi cinematografie, dar pe mine nu mă interesase subiectul, ştiam că nu prea putea un artist fotograf să publice cam ce ar vrea el, cum nu putea nici un reporter şi cu atât mai mult un poet.

-       Tinere, m-a luat Iarovici de sus - privindu-mă în cohi prin ochelarii lui boiereşti, aveau adică altă formă şi se vedea că rama nu e ca a babei Varvura ot Băileşti - mi-a plăcut atitudinea dumitale de ieri, de la şedinţă.

-       E, mee, âi, am miorlăit eu, nu sunt sigur că am fost prea deştept spunând ce gândesc...

-       A fost bine, a fost bine, dar vreau să ştii că în alte vremuri nu ar fi fost posibil...

-       Da, cred, am mai auzit...

-       Vreau să ştii că libertatea asta de acum (care nene, îl întreb eu în gând, ce faci, nene Eugene, Lordule, mă iei de prost? Prost am fost ieri, azi m-am deşteptat. Sunt deştept, dovadă că te las să vorbeşti), vreau să ştii (aha, avea un tic cu ştiutul, probabil de cand era profesor) că dacă nu eram noi ilegaliştii să ne luptăm pentru... (hopa, nu mai eram deştept – îl întrerup!)

-       Care noi, ilegaliştii? Dumneata eşti ilegalist?

-       Da. Credeam că ştii.

Nu ştiam şi mărturisesc că eram încântat să văd un ilegalist în carne şi oase. Îmi plăcea lumea foştilor. Îmi place şi acum. Când am scris romanul „Lupii la stână” mi-a căzut părul până am găsit un fost legionar autentic dispus să-mi spună ce mă interesa pe mine: cum vorbeau la întruniri, dacă glumeau, se certau, beau ţuică de Piteşti etc.

-       În ce an ai intrat în partid?

Aveam încă de atunci mania încadrării în timp şi spaţiu, de-asta nu pot deveni scriitor modern. Nu-mi spui locul acţiunii şi timpul, lasă-mă, frate, în durerea mea, că trebuie să-mi pot imagina scena... Iarovici râde cu aer de superioritate: Guliver în Ţara piticilor.

-       Dumneata crezi că pe atunci noi semnam cerere, puneam data? Ne dădeam pe mâna poliţiei?

-       Nu. Nu-mi închipui asta, doar că într-o zi un om spune: uite, vreau să fac cutare lucru, intru în partid, dau foc la gară... Asta ţine minte. Se petrece într-un an... În ce an ai intrat în partid?

-       Se vede că eşti copil şi nu avem ce discuta.

Simţeam că l-am supărat, dar nu ştiam de ce. Fuga la guru, la Mihai Mârza care părea că le ştie pe toate, nu făcuse degeaba Şcoala de partid Jdanov, coleg cu tovarăşul Dumitru Popescu poreclit Dumnezeu. Avea deja porecla Dumnezeu că fusese redactor şef la Scânteia, iar acum se ocupa de propagandă şi nu mişca nimic fără aprobarea lui.

Îi povestesc lui Mârza discuţia cu Iartovici, redând-o aproape cuvânt cu cuvânt.

-       Şi ce vrei de la mine, Băieţică, iar nu-ţi tace gura...

-       Acum ce-am mai făcut?

-       L-ai întrebat pe Iarovici de când e ilegalist...

-       El a zis că e. Nu este?

-       Este.

-       Nu pricep.

-       Tu crezi că lipea afişe cu „Scântea” şi cu „Jos Antonescu”...

-       Da, ceva în genul ăsta.

-       Lipea pe mă-sa!

-       Atunci nu e ilegalist?

-       Ba e!

-       Vă bateţi toţi joc de mine...

-       Nu-mi bat joc, îţi spun cum a ajuns el ilegalist.

-       Am urechile pâlnie să aud.

-       S-a dus la doi ilegalişti, prieteni de-ai lui sau găsiţi de alcineva, iar ăia i-au dat o recomandare că în timpul regimului antonsecian a activat cu devotament pentru trumful clasei muncitoare şi democraţie în scumpa noastră patrie. Apoi a primit carnet de membru de partid cu stgiu în ilegalitate şi au început să curgă avantajele.

-       Ce fel de avantaje?

-       Hai, valea! Valea, băieţică, vezi că  ai treabă prin birou.