Prostii și prostioare, romantism în hipodrom
Dacă tot aveam costum
nou, am zis să cuceresc și eu cu forțe personale o sibiancă tânără. Am intrat
în vorbă cu o tânără și am invitat-o la cafea. La întrebarea cu ce mă ocup, am
răspuns că sunt profesor de istorie în nu știu ce comună, cu șanse să fiu mutat
curând în Sibiu. Foarte bine, a zis fata, dacă vrei să ne vedem mai des, poți
veni seara la Hotelul Împăratul Romanilor, că eu cânt acolo muzică ușoară cu
orchestra... Nu m-am dus, nu era muzica ușoară pasiunea mea și nici timpul sau
banii nu-mi erau de ajuns.
Între timp, continuam
corespondența cu o tânără din Sâniculaul Mare, de la care primeam zilnic câte o
scrisoare. Dacă trecea o zi și nu primeama epistola, eram liniștit, fiindcă a
doua zi primeam două. Se speriase tot batalionul de câte scrisorii veneau pe
numele meu, fiindcă unii dintre militari abia primeau o scrisoare pe săptămână,
iar alții una la lună. Pe Nușa Iurcan o
cunoscusem printr-o eroare. Cineva, pe vremea când eram elev, trimisese o
scrisoare la revista Flacără (nici nu visam că voi ajunge cândva redactor
acolo) și i se publicare adresa greșit la rubrica „Vor să corespondeze”, astfel
că m-am pomenit acasă cu vreo douăzeci de scrisori pe numele Melinton Munteanu.
Adresa era a mea, dar numele nu și nici nu fusesem eu inițiatorul. Am răspuns
la vreo două-trei iubitoare de corespondență și în final am rămas doar cu una,
domișoara Iurcan Nușa, care mi-a și trimis o fotografie în care arăta splendid.
Scrisorile ei mi-au fos ca un balsam pe rană. Simțeam că sunt iubit și că se
gândește cineva la mine. Ne-am promis că ori de câte ori vom privi cerul vom
căuta Steaua Polară și steluța de la mijlocul stelelor care formează oiștea
Carului Mare (Orion). Și m-am ținut de cuvânt. Cred că a făcut-o și ea (o
vreme). Eu o fac și acum.
Cu altă promisiune,
tot solemnă, nu m-am putut ține de cuvânt. Ne jurasem că atunci când ne vom
vedea ne vom spune adevărul dacă ne place unuia de celălalt. Am fost după ea la
Sâniculaul Mare, când am primit concediul de după primul an de armată. Eram în
haine civile. Nu știu daca ea m-a plăcut sa nu, dar mi-e nu mi-a plăcut de ea. Îmi
închipuisem altfel iubirea vieții mele. Semăna doar puțin cu fotografiile pe
care mi le trimisese, era slabă și inexpresivă. Am continuat să-i răspund la
scrisori, dar nu mai eram la fel de pasionat. Când am fost lăsat la vatră, m-am
întors cu un geamantan de scrisori. O vreme au fost păstrate într-un sac, apoi
s-au pierdut. A scăpat Academia Română de-o povoară, iar istoricii literaturii
romîâne nu mai au documente despre amorul meu virtual de dinaintea inventării
internetului! Nu le plângeți de milă
cercetătorilor, le-am lăsat suficiente dovezi ale existenței mele prin
spațiul mioritic: fire de iarbă, fulgi de zăpadă, stropi de rouă, fluturi în
văzduh. Să tot eleboreze teze de doctorat!
De la Sâniculau m-am
oprit la Timișoara. Era sfârșitul sesiunii de vară a studenților. Mă
înțelesesem prin scrisori cu un fost coleg, Dinu Ninulescu, să mă aștepte și să
facem împreună drumul Timișoara-Craiova-Băilești. Dinu Ninulescu fusese cel mai
bun prieten al meu în clasele 1-11. Era și cel mai bun elev din clasă,
pricepându-se la toate materiile. Făcea parte din ceea ce s-ar putea numi o
familie bună. La coadă la pâine îl întâlneam pe bunicul lui, fost primar al
Băileștiului. Tot acolo îl întâlneam și pe Amza Pelea, tatăl marelui actor
(tatăl lui nu avea doi l în nume – nu-i nimic, și eu voisem să adaug ceva la
Anghel, o consoană, o vocală, dar nu mi-a ieșit nimic). Bătrânul Pelea și
bătrânul Dinulescu au fost cei mai frumoși oameni în vârstă pe care i-am văzut
în viața mea. Mai păstrau ceva din garderoba veche, primăvara și toamna mergeau
în pardesie și cu bastonul în mână.
Bunicul lui Dinu
Ninulescu s-a întins odată la vorbă cu mine, că nu venise mașina cu pâine, și
m-a întrebat ce gânduri am de viitor. Eu i-am spus că vreau să mă fac profesor.
-
De ce
nu-ți alegi o meserie?
-
E tata
tâmplar, are el meserie, dar nu vreau tot ca el, mă duc la facultate.
-
La
facultate, la facultate, a zis el, dar să fie o mesereie.
Nu am înțeles decât
mai târziu ce voise să spună. Se referea la faptul că studiile ar trebui să te
ajute să nu rămâi vreodată muritor de foame. Să ai o profesie tehnică. Avea
dreptate: fiul lui, tatăl lui Dinu, terminase facultatea de Drept (i-am văzut
eu diploma înrămată pe perete) și nu a putut practica din cauza dosarului, abia
a reușit să se angajeze casier la farmacie. Probabil în urma sfaturilor din
familie Dinu a urmat Facultatea de Mașini-unelte de la Craiova și a ieșit inginer de
tractoare. În timpul studiilor (el terminând cu doi ani înaintea mea, că
mersese șnur!) nu știu de ce nu prea ne întâlneam în vacanță. Ne-am întâlnit
mai târziu, eu căsătorit, el căsătorit. Mie începuse să mi se rărească părul.
Când ne-am văzut asta a fost prima lui observație:
-
Ce faci,
mă, chelești?
-
Chelesc,
seamăn cu tata!
-
Dar
chelești bine!
-
Așa sunt
eu, când mă apuc de-o treabă... Spune ce faci tu?
-
Pe
dracu...
-
Adică?
-
Muncă, ce
dracu să fac?
-
Știam că
ești în comuna Moțăței,. Cum e pe-acolo?
-
Ca dracu!
-
Dar ce
faci efectiv?
-
Pe dracu,
ce să fac?!
-
Ieșim diseară
pe Șușea? (așa ziceam noi autoironic la Strada Mare, adică făceam pe bătrânii
conservatori).
-
Ce dracu
să caut?
-
Mai stăm
și noi de vorbă.
-
Poate vin.
Nu a venit. Peste câteva zile l-am căutat eu acasă. Îmi era dor
de Dinu Ninulescu, prietenul meu inteligent și bine educat, în casa căruia mama
lui ne aducea câte un păhărel de vin cu sifon pe o tavă cu șervețel deasupra și
cu o felie de cozonac sau o prăjitură alături. De bibliotecă din care împrumutasem
cărți de Ibrăileanu și Dobrogeanu Gherea, cărți pe care le citisem fără să le
înțeleg. De pereții cu fotografii arătând bărbați civilizați cu pălării mari și
paltoane lungi, cu femei stând picior peste picior pe scaune cu rezemătoare.
M-a primit politicos,
a scos o sticlă de vin, am băut un păhărel. Nu avea gust, vraja se rupsese.
Probabil mai invocase o dată numele dracului și duhul etern dispăruse.
În trenul Timișoara -
Craiova însă îmi făcuse cunoștință cu unii dintre colegii lui care mergeau în
vacanță. Vorbisem nu știu ce, de ale tinereții. Eram tare mândru că puteam
vorbi cu ei de la egal la egal. Că le făceam față. Îi admiram. Erau studenți!
Erau ceva ce eu nu putusem să fiu. Plângea sufletul în mine că nu pot și eu să
vorbesc despre profi, cursuri și seminarii. Nu pricepeam ce-mi lipsește de nu ajunsesem
ca ei.
Într-o zi, după
întoarcerea din permisie/concediu, când maiorul Stănilescu Artemie era plecat
nu știu unde, maiorul Făget, șeful de stat major al batalionului, m-a luat la întrebări. Era sever – jucăuș, nu
pricepeam ce urmărește. Totdeauna părea că mă privește de sus, dar nu cu
dispreț, ca un frate mult mai mare care se joacă cu tine ca să-ți dea o lecție:
-
Ia
spune-mi, segent Anghel, cu cine ești tu prieten din compania ta?
-
Cu mai toți...
-
Adică:
-
Cu Popa,
cu Crăciunoiu, că am fost colegi la liceu, cu verii Munteanu, cu Bretan, cu
Crașoveanu, că e oltean, cu Bengescu care susține că ar fi de prin Severin, de
unde ați fi și dumneavoastră. Cam cu toți...
-
Și cu
Birtălan?
-
Și cu el.
Că e ungur și nu prea are prieteni...
-
Nu mai
spune? Și cu Birtălan?
-
Da.
-
De la tine
știe el că tu umbli civil prin oraș?
-
Nu. Nu i-am
spus.
-
Bine, nici
să nu-i spui...
Altă dată am făcut o
prostie și mai mare. Popa Ion, care era caporal (doar eu eram sergent din tot
batalionul, deși nu făcusem o zi de școală de gradați, motiv pentru care mă
luam peste picior zicând că eu sunt sergent „de paie”, adică fără trese
câștigate prin mersul târâș-grăpiș) a venit la mine și mi-a spus, în mare
secret, că a agățat în ziua precedentă două gagici și că are înțelegere cu ele
să vină pe hipodrop astă seară la ora zece.
-
Și ce vrei
de la mine? Bilet de voie?
-
Păi da!
Ieșim amândoi.
-
Nu merge,
Popică. Am bilete de voie semnate, dar nu putem ieși pe lângă ofițerul de
serviciu la ora aia.
-
Atunci
sărim gardul...
-
Cum sunt
tipele?
-
Curve, cum
vrei să fie, dacă vin după noi.
-
Adică după
tine... Uite, Popici, merg cu tine, dar dacă sunt nasoale rău, te las cu ele.
-
Mai faci
și nazuri acum...
-
Ți-am spus
dinainte.
Am sărit gardul, am traversat
niște străzi și am ajuns la hipodrom, cale de cel mult un kilometru. Fetele,
serioase, ne așteptau. Erau urâte ca muma pădurii. Nu mă vedeam strângându-le
în brațe și sărutând vreuna din ele. Nu cred că trupșorul meu ar fi răspuns la
vreun stimul.
-
Popici,
zic, mie îmi e frică să nu sune alarma, hai înapoi, am lăsat ușa deschisă la
birou. Caporalul Popa Ion a înțeles aluzia, a schimbat câteva vorbe cu fetele -
eu stăteam deoparte și speriat ca de ciumă. Ne-am întors sărind gardul cazărmii
tot prin același loc.
A doua zi, după
întâlnirea de raport pe care o avea
generalul Stănescu Spirea cu comandanții de batalion, maiorul Stănilescu a
intrat în birou roșu de supărare. Și-a lăsat cascheta pe birou, și-a șters
fruntea de câteva ori cu batista, apoi s-a îndreptat spre mine:
-
Ce mi-ai
făcut, sergent Anghel?
-
Nimic,
tovarășe maior, am, răspuns luând poziție de drepți.
-
Ce ai
făcut azi noapte?
-
Am sărit
gardul... (îmi era limpede că nu era curios să știe dacă am dormit bine și ce
am visat)
-
De ce?
-
Erau două femei
care ne așteptau la hipodrom...
-
V-a
raportat șeful gărzii, tot un oltean de-al vostru (știa că nu fusesem singur).
Când a dat azi-dimineață raportul generalului i-a raportat de tine și de
caporalul Popa. M-a făcut generalul Stănescu albie de porci! Mi-a zis „ce faci,
maior Stănilescu, în batalionul pe care-l comanzi? Dacă sergentul Anghel,
încheietorul batalionului, sare gardul noaptea, ce să mai cred de soldați?”
-
Tovarășe
maior, am greșit. Nu am nici-o scuză...
-
Și eu ce
să fac acum?
-
Ce credeți
dumneavoastră...
-
Dacă era
un ofițer, a zis el, îl băgam trei zile la arest de garnizoană, dar pe tine...
-
Mă
trimiteți și pe mine la arest...
-
Nu ești cu
mine aici toată ziua... Ești ca un copil al meu, cum să te trimit eu la arest?
Mi-au dat lacrimile.
Nu am regretat în viața mea o faptă reprobabilă pe care am făcut-o mai mult ca
pe aceasta.... Peste vreo două ore, m-a întrebat:
-
Barem
te-ai ales cu ceva?
-
Nu.
-
De ce?
-
Erau
urâte...
-
Vrei să
spui că făceai arest de pomană?
-
Făceam
arest că am sărit gardul și v-am supărat...
Îți dau eu o sancțiune de nu poți s-o duci!
De câte ori am fost
prins cu mâța-n sac am pregerat să-mi
recunosc greșeala decât să sar de la o minciună la alta și până la urmă
tot să recunosc. Așa pățeam și la revista „Radio-Tv”, de editarea căreia
răspundeam. Am recunoscut mereu că serviciul meu era comod, dar respectam ceea
ce s-ar putea numi „contractul social”: eram pălătit să fac o treabă și
încercam să o fac bine, iar când apăreau erori grave îmi asumam
responsabilitatea, iar toată lumea era mulțumită, mai ales șefii că putea să mă
arate cu degetul fără dificultate.
Odată se apropia nu
știu ce aniversare a partidului comunist (toată ziua-bună ziua inventau câte o
năzbâtie să se poată lăuda conducătorii
de sus și să țină în priză sclavii de jos, ca să le dea preocupări și, vezi Doamne,
să aibă o biective: în cinstea zilei
cutare vom face și vom drege! Prostii). Pentru asemenea zile festive, prin
tradiție, revista trebuia să aibă pagina 1, așa-zisa copertă, colorată.
Rotativa nu permitea decât trei culori. Suficente să coloreze steagul
Republicii.
Aceste coperți
colorate cădeau în atribuțiile colectivului de „Grafică” - o cameră din
clădirea studiouri (cea cu un etaj, nu clădirea Turn), colectiv condus o vreme
de un pictor, Nicolae Rotaru. Graficieni erau subordonați directorului adjunct
care se ocupa cu tehnica, iar redacția mea era subordonată directorului
general. Pentru evenimentul la care mă voi referi, coperta reprezenta harta
României cu ce cele două steaguri – al
Țării și al Partidului, fluturând de-o parte și de alta. Era stilizată frumos,
cred că era desenată chiar de N. Rotaru, un foarte bun grafician, nu o dăduse
altuia s-o facă, așa cum se întâmpla adesea. Între mine și Rotaru era relații
cordiale. Nu eram prieteni, dar ne stimam reciproc și... pe mutește. Eu vedeam
în el un artist plastic obligat de viață să deseneze litere și din când în când
câte un desen stupid cerut de „slujbă”, dar ocupându-se la el acasă de ce știa
el că este arta, și simțeam/presupuneam că el vede în mine cam ceva similar: mă
ocup de mercurialul numit pretențios Programul Radioteleviziunii - în care se
tipăreau doar titluri de emisiuni cu un minim de informații, iar în timpul
liber îmi vedeam de cărțile mele.
Toate bune și frumoase.
Îmi întinde Rotaru coperta (de data asta făcută la meserie, cu desenul în tuș
și deasupra lui o hârtie fină, transparentă), iar eu fuga cu ea la directorul
general, ca să aprobe și să o duc apoi la Casa Scânteii, să se apuce tipografii
zincari de descompunerea ei în culori și să fie gata pentru tipărirea de peste
câteva zile.
Director general în
acea vreme era Ilie Rădulescu, om de bază al partidului. Cred că la origine era
țigan și fusese muncitor în nu știu ce domeniu, dar reușise să se cizeleze relativ
bine. Avea o biografie destul de sinusoidală. Pe vremea când eram eu student,
el era adjunctul lui Ion Iliescu, atunci când acesta din urmă răspunsese de
tineretul României revoluționare. Se zvonise că în 1971, la „Tezele din Iunie”,
când Ceaușescu voise să introducă revoluția culturală ca în China și în Coreea,
ar fi vrut să găsească țapi ispășitori propaganda care nu ținuse ritmul cu
dezvoltarea economică, iar Ion Iliescu și Ilie Rădulescu ar fi trebuit să-și
facă autocritica. Ceea ce aceștia ar fi refuzat și au fost sancționați: Iliescu
trimis secretar la județul Timiș, iar Rădulescu la județul Hunedoara. Este
posibilă și varianta ca Ceaușescu să-l fi știut pe Iliescu agent sovietic sau
cel puțin filosovietic și să fi vrut să-l depărteze de centrul Puterii. Sau o
parte a securității îi crea de atunci imagine de disident...
Sigur este că au fost
repede reabilitați: Iliescu promovat secretar la Iași, iar Ilie Rădulescu, adus secretar la Comitetul Central și trimis
apoi la televiziune, director general. Se bârfea că atunci când l-ar fi chemat
Ceaușescu să-i spună că-l trimite la Televiziune să îmbunătățească munca, Ilie
Rădulescu ar fi început să plângă și ar fi zis: ”acolo știți că o să mă mănânce
ăia”. Ceaușescu îi promisese că vor ține legătura direct, fără intermediar,
ceea ce nu s-a întâmplat. Că postul de director general era un fel de groapă a
celor mari nu era lipsit de adevăr. Dar cum ajungeau asemenea bârfă la urechile
mele? Nu am decât o explicație: eram în relații bune cu toți cei care se
intersectau cu mine în relațiile de serviciu - de la liftiere la redactori șefi
sau directori generali adjuncți și nimeni nu se ferea de mine, știind că nu
torn și nu sunt carierist. De știut, știam multe din bucătăria de la Comitetul
Central, fiindcă scăpau destule printre dinți - e redactorii și operatorii,
sunetiștii și electricienii - care erau coptați în activitățile de „protocol cabinet
unu și cabinet doi”.
Ilie Rădulescu nu era
un tâmpit, iar la capitolul descoperit șopârle – așa se numeau greșelile care
dădeau naștere la interpretări – era mai bun decât mine... Cum vede coperta, se
enervează și-mi vorbește răstit:
-
Cine a
făcut coperta asta?
-
Băieții de
la „Grafică”, ei se ocupă de coperți la evenimente...(Calificativul „băieții”
Aparținea activiștilor și șefilor mare, noi, ceilalții, fără funcții
importante, eram „băieții”, probabil încă nu ajunsesem la maturitatea
politică...)
-
Ia să nu
mai facă ei pe deștepții și să pună bețe la steaguri. Unde au văzut ei steag
fără portdrapel? Stau steagurile în aer?
-
E o
stilizarte...
-
Lasă, să
nu mai stilzeze, că nu ne jucăm cu steagurile.
Cu „tov” Ilie
Rădulescu - cu care mă vedeam obligatoriu de trei ori pe săptămână ca să-i arăt
revista în diverse stadii, iar el să-și arunce o privire și să-mi spună „să am
grijă!”, așa cum cerea regulamentul de ordine interioară și cum s-a petrecut și
cu cei zece directori generali în cei 16 ani cât am lucrat la Radioteleviziune
– mă înțelegeam bine. Asta însemna că atunci când intram la el în birou dădea
semne că mă cunoaște, mai îmi punea câte o întrebare, schimbam o vorbă-două, ca
oamenii. Eu îi dădeam o carte personală
cu dedicație sau îi vorbeam despre o apariție editorială (scria și el în presă
asticole de propagandă). Fac precizarea „mă înțelegeam bine”, fiindcă alții
vedeau negru înaintea ochilor când dădeau cu ochii de mine: de pildă Vasile
Potop, fost prim secretar la Buzău, iar mai înainte de-a-l face partidul
activist fusese țapinar. Ilie Rădulescu chiar îmi angajase băiatul cel mare
operator la laboratorul de prelucrare film, el fiind student la seral la
Politehnică, chimie industrială.
Îl întreb:
-
Să le spun
să traseze liniile la steaguri?
-
Da, să se
vadă steagul clar!
Mă duc înapoi la Rotaru. Când aude începe să țipe și să
înjure. Îl las pe artist să se răcorească în voie. Că-l înțelegeam: voise și el
să facă ceva mai ieșit din comun, în loc de o hartă aruncată pe o coală de
hârtie. Îi spun să tragă înjurăturile și în locul meu, că unde-s doi puterea
crește, nu –i așa, dar să tragă și două linii de-o parte și de alta a mândrei
Republici Socialiste România. Ceea ce, fără bucurie, face, punând mâna pe o
linie și pe un fel de pix de-al lor, de-al artiștilor, care lăsa dâre clare...
Iarăși sus la etajul al XI-lea, unde ședeau șefii cei mari, iar intru la Ilie
Rădulescu, iar îl întreb dacă e bine.
-
Așa, să mă
lase în pace cu invențiile lor.
-
Mulțumesc.
Mă duc să dau coperta în lucru la Casa Scânteii (să știe și onor director
general că eu muncesc și noaptea - era deja ora opt-noua seara, nu-și sacrifică
doar el nopțile pentru construcția comunismului, ci și eu, bietul de mine). Nu
cred că am dus-o atunci la Casa Scânteii, dar chiar dacă am dus-o, nu era
nici-o nenorocire, căci pentru asemenea treburi, redacția avea o mașină la
dispoziție, cu șofer care mă lăsa apoi acasă.
Să continuăm povestea. Se tipărește revista cu pricina,
se difuzează în toată țara (avea tiraj un milion de exemplare și nu ajungea la
toți posesorii de televizoare; cumpărau oamenii să știe la ce ore sunt filmele
sau întrecerile sportive, că nu au fost mereu doar două ore de transmisiune,
mai înainte Televiziune transmitea de la ora 7 dimineața la 11. 30 seara, iar
Radioul aproape toată noaptea cu toate cele trei programe). Totul era frumos pe
lume, dar mă trezesc chemat la ”tov” Ilie Rădulescu. Îmi ordonă să iau loc pe
fotoliu din fața biroului lui, mă pironește cu ochii lui negri, își zbârlește
părul tot negru și des, îmi aruncă un exemplar din revistă în față și își
încruntă fruntea îngustă:
-
Ce
greșeală are coperta asta?
-
Nu știu,
răspund, după ce privesc cu atenție.
-
Ce
greșeală e acolo, Anghele?
-
Nici-o
greșeală, tovarășu Rădulescu...
-
Uită-te
bine!
-
Mă uit,
dar nu văd nimic. E harta României...
-
Harta
României, da?
-
Da.
-
Și
steagurile?
-
Steagul Țării
și steagul Partidului...
-
Și?
-
Atât.
-
Așa e
steagul României, cu bățul de-a-curmezișul culorilor, sau cu albastru lipit de
suport?
-
Aveți
dreptate.
Nu eram în
apele mele, deși transpiram. Nu era bine...
-
Cine
răspunde de porcăria asta?
-
Eu răspund!
Și dau din umeri, semn că nu am pe cine arunca vina. Nu avea rost să spun că i-am
arătat coperta înainte de a o duce la Casa Scânteii, era limpede că luam leafa
ca să previn asemenea situații.
-
Am să-ți
dau eu o sancțiune de n-ai să poți s-o duci. Să retragi tot tirajul din țară.
-
Am
înțeles.
M-am dus la mine în
birou, un etaj mai jos și am început să privesc pe fereastră. Cam încurcasem
borcanele. Ce-mi spusese el să fac nu era posibil, fiindcă revista între timp
ajunsese la centrele de difuzare și fusese vândută. M-am întors spășit la Ilie
Rădulescu. Era tot negru, că așa era pielea lui, dar îi mai trecuse supărarea.
-
Tovarășe
Rădulescu, zic, dacă mai aveți încredere în capacitatea mea de a rezolva o
situație, vreau să vă fac o propunere...
-
Spune,
zice el aspru, fără să mă privească în față.
-
Nu are
rost să retragem revista, e deja vândută o parte. Dacă se duc oamenii trimiși
de noi să ceară exemplarele de la chioșcuri, abia atunci se află că e ceva în
neregulă...
-
A observat
un nenorocit de pensionar și a reclamat la Comitetul Central, explică el.
-
Vă propun
să procedăm așa... Mai publicăm și numărul viitor revista cu aceeași copertă,
dar cu steagurile cum trebuie. Cine a observat prima greșeala, își va da seama
că am observat și noi și am corectat, cine nu a observat, mai vede o dată harta
României și steagurile...
-
Acum ești
deștept?
Nu am
confimat, nu am infirmat, am lăsat ochii în jos. Chiar îmi părea rău.
-
Bine, a zis,
să vezi ce sancțiune iei!
Nu m-a
sancționat nici până azi.
Citim Faust, domle, ce vrei?
Să ne
întoarcem la armată, că timpul nu a trecut așa ușor, cum îmi pare mie acum. În
biroul maiorilor, după ce își terminau programul, rămâneam singur și mă apucam
de citit. Practic învățam lecțiile din manuale, mă lecuisem să fac eu fraze
inspirate din cărți citite, dar care nu erau consemnate în programa școlară.
Din cauza oboselii de peste zi și a hranei proaste, oboseam repede. Dacă
stăteam la birou și cu o carte în față, adormeam. Toată viața am dormit ușor și
m-am trezit la cel mai mic zgomot. Și acum mi se întâmplă la fel, adorm
instant, de obicei nu-mi ia mai mult de două minute să trec în lumea lui Moș
Ene.
Ca să nu
mai adorm, citeam stând în picioare. După o vreme îmi cădea cartea din mână. În
dormitoare - foste grajduri de manej ale Împărătesei Maria Teresa, acum dotate
cu paturi suprapuse - soldățimea dormea de mult. Făcusem o convenție cu Domnia
Mea: dacă îmi cade cartea de treo ori din mână, înseamnă că stau degeaba acolo,
așa că e cazul să mă culc. Ceea ce și făceam. Mă duceam în dormitor, mă uitam
la ceas, apoi îi spuneam plantonul: să mă trezești și pe mine la ora patru. Păi
acum e trei și zece, zicea el. Foarte bine, la ora patru vii și mă miști. Când
venea el să mă trezească, eu deja deschisesem ochii de o secundă. Ciudățenii și
performanțe ale tinereții.
Știam din
ziare că militarii au și ei dreptul să primească un concediu pentru studiu. La
ziare aveam acces datorită abonamentelor celor doi maiori care mă primiseră în
biroul lor pe post de închietor de batalion. Cum nu prea aveam ce face în
prezența lor, citeam Scânteia și România Liberă. Dar într-o oră terminam și
pagina externă și rubricile de sport. Mă plictiseam de moarte.
-
Sergent,
ce faci tu acolo?, m-a întrebat maiorul Făget.
-
Mă uit pe
ziar...Ordonați, ce doriți să execut?
-
Să pui
mâna pe carte. Te-ai lăudat că vrei să te duci la facultate...
-
Mi-a fost
rușine să citesc în prezența dumneavoastră...
-
Să nu-ți
mai fie.
-
Credeți că
îmi veți da și mie drumul în concediu în timpul examenului?
-
Eu ți-aș
dau drumul, dar ai fost în concediu când ai împlinit anul de armată...
-
În ziar
scrie că pentru studii...
-
Multe
scrie în ziare... Anul ăsta nu poți da examen, dar pregătește-te pentru la anu,
că și așa nu ai ce face.
Să cadă cerul pe mine de necaz. În zilele următoare nu
prea am mai pus mâna pe carte. După amiaza mă duceam la biblioteca Unității,
care era dotată excepțional cu reviste și cărți. Pentru elevii școlii, desigur,
nu pentru soldații din batalionul nostru, dar acces aveam și noi. Că nu s-a dus
nimeni în afară de mine, asta e altă poveste. Dar și eu am dat-o în bară în
anul întâi, când am pus prima dată piciorul în bibliotecă. Eram soldat, iar
hainele militarilor în termen se deosebeau de uniformele elevilor, cele din
urmă fiind din stogă mai fină și altă croială, iar ale noastre dintr-un
material aspru și repartizate cam la întâmplare. Tot aveam un noros: nu mai ne
dădeau cizme, ci niște bocanci. Deșelați și aceea ca niște ghiulele pătrățoase.
Când m-a văzut bibliotecarul s-a uitat la mine ca la un
extraterestru (rușii trimiseseră deja cățelușa Laika în Cosmos) și m-a întrbat
– cal totuși – ce doresc. Era civil, nu avea haine militare pe el. Ochelarist
ca mai toți bibliotecarii. Chel și cam cocoșat. Figură distinsă. Obraz
spălăcit.
-
Sunt de la
batalionul Asigurarea Pregătirii, ne-a spus tovarășul maior Nae Gheorghe,
locțiitorul politic, că avem voie să venim...
-
Aveții,
aveți, sigur că aveți voie, te-am întrebat ce carte dorești.
În spatele
lui era un raft de cărți, evident. Mi-au căzut privire pe Faust. Auzisem de
carte și de autor, dar nu o văzusem niciodată.
-
Faus de
Ghoete!
-
Faust, de
Goethe?, mă întreabă el, pronunțând alt fel numele autorului, dar nu
ostentativ... E grea, mă băite, caută alta.
-
O vreau pe
asta, nu am voie?
-
Ba da, dar
nu poți s-o citești, ea una mai ușoară.
-
Pe asta.
Ca să nu mă fac de râs față de el, am citit-o rând cu
rând, deși nu prea înțelegeam. Mai mult mă ajutau uneșle explicații din josul
paginii sau notele de la sfârșit. Și prefața, noroc cu prefața... Cred că am
citit prefața de mai multe ori. Evident. Când m-am dus să predau cartea, m-a
întrebat dacă am citit-o. Am răspuns da. Nu mi-a pus întrebări de verificare,
dar, nu știu de ce, am avut impresia că m-a crezut.
În bibliotecă erau și multe reviste literare. La fel:
auzisem de ele dar nu le văzusem, că lșa Băilești nu ajungeau la debitul de
tutun, unde găseam Contemporanul și Gazeta literară. Când m-am mirat că sunt
atât de multe, bibliotecarul mi-a explicat că tovarășul general Stănescu a
cerut abonament la ele. A crescut enorm în ochii mei generalul Stănescu Spirea
pentru abonamentele făcute la revistele literare, ziceam de deh, între noi
literații, s-ar cădea să mă lase să plec din armată și să dau examen la
facultate. Recunosc că eram tare mândru când îi prezentam raportul, că, uneori,
pleca să se plimbe prin cazarmă și ajungea și în perimetrul batalionaului
nostru (adică tot al lui!). Uneori primeam telefon de la ofițerul de la gardă
că generalul a plecat în inspecție, lteori nu, sau nu eram eu lângă telefon. Dacă
era în orele de serviciu 7.00-14.00 eieșea comandantul batalionului, iar în
absența acestuia șeful de stat major. Ei însă la ora 14. Plecau la garnizoană
sau la alte convocări, și rămâneam eu „Căpitan de plai uscat!”. Primul soldat
care îl zărea pe general venea în fugă la mine și mă anunța. Eu îmi aranjam
ținuta (după principiul „oltene, badă-ți puța în izmene”, mă închideam la gaica
de la gât și plecam în pas alergător către comandant. Cu cinci metri înainte de
a ajunge la el, mă opream și băteam pas de defilare (era singura treabă
militară pe care știam să o fac, în rest eram bâtă sau tufă de Veneția: nu eram
bun la sărituri, la schiat, la ochit). Și rosteam cuvintele magice, conform
regulamentului, cu mâna la chipiu:
-
Tovarășe
general maior, Batalionul Asigurarea pregătirii de luptă se află în pauză (sau
la orele de pregătire fizică, de program gosdpodăresc – după caz). Sunt
închietorul batalionului, sergent Anghel Petre.
În acest timp era și el în poziție de drepți, nu doar eu,
că doar eram amândoi militari, nu-i așa?... Uneori îmi întindea mâna, alteori
nu (sincer să fiu, când scriu aceste rânduri nu-mi amintesc dacă a fost vreo
situație în care să nu-mi fi întins mâna). Îmi ordona „pe loc repos”, el trecea
mai deparete, iar eu, roșu de emoție și fericit că nu mă bâlbâisem și nu-mi
făcuse nici o observație, ma prefăceam că-mi văd de ale mele și le spuneam
soldaților în șoaptă să cam elibereze curtea până se retrăgea generalul. Știam
de la bunicul meu Costea Anghel, din neamul haiducului Radu Anghel: „de ochii
șeful și de copita calului să te ferești totdeauna!”
Nu știu cum am aflat
(probabil de la unul dintre maiori), dar am aflat, că generalul Stănescu Spirea
făcuse studiile în Uniunea Sovietică și de acolo se întorsese cu o rusoaică.
După rebelionea lui Ilici am dat și de numele lui Stănescu Spirea printre ofițerii
recrutați de KGB-ul bolșevic. De la Sibiu a fost luat la Academia Militară din
București, șeful catedrei de tactică, probabil avansat de ruși. Așa o fi, iar
de este așa, să-i fie rușine. Un lucru rămâne sigur pentru mine: cu studii în
Rusia, cu nevastă rusoaică sau evreică, treaba lui, dar avea ținută de general
și citea reviste literare. Păi cel care a venit după el șeful școlii, un
descreierat de colonel, în decembrie 1989 a făcut prăpăd în Sibiu, a introdus
teroarea în oraș și s-a jucat de-a teroriștii chinuind militari și civili mai
rău sau tot la fel de rău ca hitlerișii și kaghebiștii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu