Hai, noroc, noroc, noroc, de te prind n-am să-ți dau foc!
În afară de cei trei
maiori: Stănilescu, Făget și Nae, am mai avut o pilă la Unitatea Militară 015.12,
cea mai mare școală de ofițeri MFA (Ministerul Forțelor Armate), că doar eram
din Băilești! Ce importanță are? Mare.
Într-o zi, era cam la
o lună după încorporare, am fost chemat la ofițerul de servicu pe unitate. ”Poarta
din față”, îi ziceam noi. Pe acolo nu treceam decât duminica. Nu toți, doar cei
care aveau bilet de voie. Emoțiile erau mari, nu doar fiindcă trecem pe sub
ferestrele șefilor, inclusiv ale generalului, dar ofițerul de la poartă ne
putea retrage biletul de ieșire pentru ținută necorespunzătoare: lipsa unui
nasture, boneta murdară, pbocancii nelustruiți sau chiar salut neregiulamentar.
Nu plecai tu oricum în oraș să faci armata română de rușine. Și, pe cuvântul
meu de sergent fără școală de gradați, eram și sunt și acum de acord cu asta:
dacă ești militar, poartă-te ca atare. Idem profesor, chelner, șofer! Mă rog,
cu șoferii e mai greu, că mulți sunt birjari ratați.
Ofițerul de la poartă
îmi arată o ușă pe care să intru și îmi dă și alte indicații prețioase: să urc
la etajul unu. Să fac la dreapta, iar la a treia ușă pe dreapta (ferestrele se
vedeau de jos, de unde stăteam noi de vorbă), după „registratură” să bat la
ușă, să intru, să salut regulamentar și să mă prezint la raport la tovarășul
maior Ionescu Mihal. Zis și făcut! După ce am îndeplinit misiunea, maiorul
Ionescu m-a luat cu el jos și ne-am așezat pe o bancă din curte.
-
De unde
ești, soldat?
-
Din
Băilești, regiunea Oltenia... Un orășel între Craiova și Calafat.
-
Ești din
oraș sau au venit părinții tăi din altă parte?
-
Sunt din
oraș, părinții și bunicii tot acolo s-au născut...
-
Unde ai
învățat carte?
-
La
Băilești.
-
E liceu
acolo?
-
Da, eu am
fost a doua promoție...
-
Cum se
chema școala elementară pe care ai urmat-o?
-
Numărul
Patru, deși e în centru, ar trebui să fie Numărul Unu.
-
E vreo
biserică pe lângă ea?
-
Nu, este
peste drum de palatul lui Știrbei, lângă Monumentul eroilor... Altă școală e
lângă biserică.
-
Aha!
Cunoști familia Triculescu?
-
Da.
-
De unde o
cunoști?
-
El este
profesor de matematică la Școala Unu, acolo au învățat toți verii mei dinspre
mamă, că ei locuiesc în partea numită „La Sârbi!”.
-
Și
Triculescu?
-
Verii mei
se laudă că e cel mai bun profesor la matematică, iar noi ne lăudăm cu al
nostru, că e mai tânăr.
Maiorul
își mai aprinde o țigară.
-
E frumos
Băileștiul?
-
Nu e ca Sibiul,
e așezat în câmpie. Noroc că are un lac în apropiere și o pădure în partea
cealălaltă. Dar oamenii îmi plac.
-
Orașul,
nu?
-
Nu prea.
-
De ce?
Am dat din umeri.
Maiorul mi-a spus ca peste o lună să-l caut din nou. Am spus să trăiți, am
înțeles și mi-am cerut voie să mă retrag. La despărțirea mi-a mai spus că e
șeful serviciului Documente secrete. Când voi întreba de el să fac preciyarea
aceasta, dacă nu este în birou, că mai este un maior Ionescu în birourile de la
etaj.
L-am căutat și mi-a
dat o învoire de cinci zile și bilete de tren. De îndată ce am ajuns acasă am
dat fuga la profesorul Triculescu. I-am povestit cele întâmplate, dar nu avea
habar ce legătură este între el și maiorul Ionescu. Tot căutând prin memorie, a
tresărit:
-
Gata, știu
cine este. Îmediat după război a stat la noi în casă o familie de ofițeri
refugiată din Basarabia. Îi chema Ionescu și pe băiatul lor, Mihail. El trebuie
să fie. Cam câți ani are?
-
Vreo 50, zic
eu.
-
Nu are
cincizeci, trebuie să aibă sub 40 de ani.
Triculescu avea dreptate. Nu știam să apreciez corect
vârsta oamenilor, mai ales când era vorba de militari. Toți ofițerii mi se
păreau bătrâni. Acum sunt la fel de nepriceput când e vorba de vârstă: pe
femeile mai coapte nici nu le observ, iar bulevardele mi se par pline numai cu
tinere... La întoarcere, i-am raportat maiorului Ionescu că am vorbit cu
profesorul Triculescu și mi-a spus că își amintește cu plăcere de familia
dânsului. Nu i-am dat alte amănunte, nici maiorul nu mi-a cerut. Datorită
maiorului Ionescu Mihail am fost de vreo cinci-șase ori în permisie și în alte
plimbări. Uneori mă trimitea să duc un plic undeva. O dată am adus un plic la
Unitatea Militară de lângă Cișmigiu, pe Cobălcescu (peste ani am intrat în
aceeași clădire, la Editura Militară, și am publicat romanul „Zodia
Vărsătorului de plumbi”. Redactopr șef era tovarășul colonel Ioan Talpeș,
viitorul șef de la S.R.I. Cu el m-am certat, când era redactor șef, îmi dădea
mâna, eram scriitor la a yecea carte...). Eu lăsam plicul, iar destinatarul
semna într-un registru pe care tot eu îl adusesem și trebuia să-l duc înapoi.
Altădată am însoțit un camion plin cu cărți și regulamente date la topit.
Trebuia să asist la descărcarea lor la Fabrica de hârtie Bușteni și să mi se
semneze un proces verbal că au primit documentele secrete și vor fi topite.
Chestii serioase, rovarăși! Cu borderoul respectiv mă întorceam la maiorul
Ionescu Mihail. Bineînțeles că șefii mei direcți de la batalion știau asta.
După ce am aflat de la maiorul Făget că nu voi putea
primi permisie ca să plec la examen, m-am dus la maiorul Ionescu și i-am spus
toată tărășenia: cum nu am intrat la facultate când am terminat liceul, cum
cred eu că din cauza dosarului, dar acum am auzit că nu mai trebuie să faci
dosar, e obligatorie doar diploma de maturitate și să faci vizita medicală la
centrul universitar respectiv. M-a ascultat calm, apoi m-a întrebat:
-
Cum stai
cu maiorul Făget?
-
Bine, așa
cred, sunt cu dânsul în birou, dânsul m-a chemat să-l ajut la niște hârtii
pe-acolo.
-
El ține
locul comandantului de batalion, de când a plecat Stănilescu. Roagă-l să iasă
la raport la general și să-i explice să ești un militar de excepție care merită
ajutat.
-
Să facă
adresă în scris?
-
Știe el ce
să facă, a zis, apoi mi-a explicat și mie: dimineața, după ce i se prezintă
raportul generalului, el are o discuție scurtă cu comandanții de batalion. După
ce termină de dat ordine, întreabă cine are ceva de raportat, și atunci maiorul
Făget cere permisiunea să raporteze. Si explică situația ta.
Mi se părea foarte
complicat, aproape imposibil. Totuși, i-am spus maiorului Făget ce m-a învățat
maiorul Ionescu. Nu am habar dacă intuisem sau nu corect, dar aveam impresia că
maiorul Făget nu era simpatizat de generalul Spirea Stănescu. Nu-mi amintesc la
ce scenă asistasem încât să am această suspiciune. Poate că Făget îmi dăduse de
înțeles.
-
Oltene,
zice maiorul Făget, eu ies la raport, dacă asta e și părerea maiorului Ionescu,
dar nu cred că reușim.
-
Vă rog eu
(dacă aș fi știut atunci expresia, aș fi adăugat: vă rog eu din sufletul meu de
copil...)
-
Nu mai mă
ruga, că ies la raport, doar nu-mi va tăia capul (repet: ieșit la raport
însemna în limbajul lor să vorbească și altceva decât răspunsul la întrebarea
superiorului. De fapt și răspunsul la întrebarea unui superior începea cu
„tovarășe Gradul X, raportez: voi executa!).
Nu țin minte câte zile
au trecut până la ieșitul la raport, dar problema devenise presantă fiindcă mai
rămăseseră doar câteva zile de înscriere.
În sfârșit, s-a întors
maiorul Făget de la raportul de dimineață. Era nervos. I se mișcau puțin
mușchii de la obrazul din partea stângă când era nervos, iar ochiul stâng parcă
devenea mai mare și clipea singur.
S-a așezat pe scaun și mi-a zis cu voce
stinsă, dar privindu-mă în față:
-
Oltene, nu
mi-a aprobat generalul raportul...
Îmi era milă de maior.
Îmi ieșiseră lacrimile între gene. Acum cred că pentru mine îmi venea să plâng,
dar atunci chiar mi se rupea sufletul de el.
-
De ce?, am
îngânat eu fără rost, pur și simplu am scos și eu două vorbe pe gură.
-
A zis și
ceva de bine, dar asta nu ne ține de cald acum.
-
Că ce?
-
Că te știe
că ești închietorul batalionului, ești un sergent de ispravă, dar dacă îți dă
ție drumul, apoi toți puturoșii din unitate, care au liceu, vor cere permisie
pentru studii...
-
Dar eu
chiar m-am pregătit, dumneavoastră știți asta...
-
Cu
generalul Spirea Stănescu nu te poți întinde la taifas, nu primește
argumente...
Nu prea am mai vorbit
multe în acea zi cu maiorul Făget, deși eram doar noi în birou, fiecare își
vedea de-ale lui, dar eu nu mai aveam chef de citit.
-
Tovarășe
maior, îi zic eu la un moment dat, permiteți să raportez?
-
Permit,
oltene. Raportează!
-
Ce vă spun
acum râmâne între noi. Nu va ști nimeni.
-
Spune,
măi!
-
Îmi dați
zece bilete de voie semnate în alb. Eu plec la Cluj, care este facultatea cea
mai aprpiată. Completez un bilet de voie și dimineața îl distrug și compltez
altul, cu ziua respectivă. Și tot așa până fac vizita medicală și dau examen.
-
Și dacă reușești?
-
Aduc
adeverință că sunt student și mă lasă la vatră!...
-
Zău, mă?
-
Da.
A făcut o pauză și a
lăsat ochii în jos. A privit dușumeaua măturată și spălată de mine de atâta
ori, dar sunt convins că nu voia să descopere dacă am curățat bine „sectorul
interior”, că așa se chema curățenia din clădiri, iar măturatul și strânsul în
cazarmă și pe trotuare erau „sectorul exterior„. Cele câteva secunde, poate un
minut, mi s-au părut o veșnicie.
-
Bine,
oltene, îmi zice într-un sfârșit. Să văd și eu cum voi face două săptămâni de
arest la garnizoană că am lăsat un copil să învețe carte... Așa facem, cum ai
zis.
-
Nu veți
păți nimic, nu mă va întreba nimeni ceva, că voi fi cuminte...
-
Dacă
reușești, tot vor afla...
-
Jur că nu
spun la nimeni de discuția asta...
-
Nu de asta
e vorba... Va trebui să semneze alcineva ordinul de lăsare la vatră, iar asta
se poate, că nu semnează generalul toate hârtiile. Unele le Semnează maiorul
Ionescu de la D.S.
Maiorul Făget mă vedea deja student și făcea planuri de
perspectivă... D.S. însemna „Documente secrete”, unde era șef „Băileșteanul
meu”.
M-am îmbrăcat civil, m-am
dus la Sibiu, am dat admitere, am reușit și m-am întors cu adeverință de
student. Chiar maiorului Ionescu Mihail era cu registratura, evidența și
documentele secrete. Dacă nici norocul meu nu făcea parte din documente
secrete, atunci chiar întreb cu ce se ocupă serviciile astea... Dacă nu intram
la facultate, ar fi trebuit să mai fac șase luni de armată.
Omul, măsura viselor. Sau invers
Deși nu sunt poet
oniric, visele au jucat în viața mea un rol special. În copilărie cred că visam
cam cum visează toți copiii: cai verzi pe pereți. Partea proastă era că visam
că fac pipi la toaletă sau după paie, iar în realitate făceam pe mine și mă
trezeam ud. Bârr! În adolescență visam că trombonesc fetele, le duceam pe unde
apucam, prin poduri ascunse, poene cu meri, vapore transoceanice, dar tocmai
când să se întâmple ce visam ziua cu ochii deschiși, mă trezeam. Nu dusesem treaba
la bun sfârșit, dar ce frumusețe de fete erau, ce mare vrăjitor eram și dotare
primisem de la Mama Natura că mă miram chiar eu în somn! În prima tinerețe mă
tot urcam pe niște acoperișuri de case înalte, se rupea ceva pe acolo pe sus,
mă prăbușeam, dat în ultima clipă mă prindeam de o stinghie, de un coș, de un
cârlig rămas întreg și mă tot țineam să nu alunec jos. Dar cât era să stau
agățat așa? O veșnicie? Nu, că mă trezeam.
Cred că vise din
specia ultimă aveau cam toți tineri de la Băilești (alte raioane nu cunoșteam
pe atunci, deci nu mă pronunți), fiindcă am auzit din mai multe direcții o
glumă de genul următor povestită de un flăcău despre un puștan mai mic, dar
adolescent: mai ieri, am adormit lângă Costică ăsta și am visat că m-am suit
într-un pom să prind un pui de guguștiuc (sau să iau o pară frumoasă de pe o
creangă, ori să tai o joardă mai dreaptă), și visez că s-a rupt creanga cu mine
și cad să-mi rup o mână sau vreun picior. În cădere, mă prind de o creangă mai
vârtoasă, dar când mă trezesc eram cu mâna pe socoteala lui Costică ăsta. Gata,
ăsta e bun de însurătoare. Trebuie să-l ducem la femei! Nu e așa, mă Costică?
Matur visam că tata
vrea să mă bată. În vis el era tânăr, iar eu aveam tot vârsta lui. Îl prindeam
de brațe și îl împingeam în spate. Nu-i dădeam drumul ca să nu mă lovească și
mă miram: tata ăsta nu e în toate minție! El nu vede că pot să-l bat măr, de ce
încearcă să dea în mine. Se zbate degeaba, că eu nu-i dau drumul, că nu vreau
să-l lovesc. Până la urmă mă trezeam și încewrcam să văd cam în care categorie
ar include Freud reveria.
Dar cele de sus mi se
par vise ca toate visele și nu le dădeam nici-o importanță. Într-o zi, în
primul an de facultate la Cluj începea sesiunea de vară. Aveam examen la
Istoria literaturii române vechi, cu Octavian Șchiau (am auzit că i se spunea
Bubu. Chiar era ca un Bubu, mic, cu obrazul rotund și părea pâinea lui Dumnezeu
de bun). Masteria era îngrozitor de plictisitoare. La București perioada o
predase într-o vreme Al. Piru, dar nici el nu reușise să scoată ceva agreabil
din ea. Călinescu în Istoria literaturii, o mai trage din condei, dar numai pe
câteva pagini, nu și-a alungat cititorii ocupându-se de cronicari. Prietenul
meu Eugen Negrici a încercat să exploateze literatura veche prin umorul involuntar.
Eu acum citesc din cand în când câte o pagină de Miron Costin și Ioan Neculce,
că de, am dat în mintea bătrânilor, dar atunci cum să-mi placă niște povești cu
domnitori care vin și ploeacă și își lasă doar niște nume și niște isprăvi
scrise anapoda de niște autori care se tot vaietă. Vai, vai și iar vai!
Săracele țări române, cum nu scapă ele de turci. Au scăpat. Vai, vai, cum nu
scapă ele de greci. Au scăpat. Vai vai, cum nu scapă ele de muscali. Au
scăpat... Să vedeți cum o să scăpăm repede-repede chiar de români. Îi exportăm
odată cu țiganii și rămânem doar noi, oltenii!! Ar vrea ei!
Ca să pot învăța
materia cât de cât am cospectat fiecare curs pe câte o coală de hârtie
ministerială (doar pe o față, se văd totul dintr-o privire!). Erau treizeci! Treizeci,
domnule, de titluri, domnitori, ediții, baliverne. Că era materie de un an
întreg. Învățasem cât de cât.
De cum mă trezesc, le
spun colegilor cu un aer triumfal:
-
Am visat
că mă prinde Șchiau copiind la examen.
-
A, e bine,
zice un coleg din cei zece colegi de dormitor, Sile Sbârcea de la Brăilă, e
bine, poți să copiezi cum trebuie. Dar mai era un Iosif Cititor de Vise în
dormitor, Aurel Șerban din Sibiu, care certifică și el interpretarea.
Credeți sau nu credeți, eu vă spun adevărul: în clipa aceea
am uitat visul.
M-am dus la facultate, era ora opt, profesor Octavian
Șchiau ne aștepta în sala planificată și ne-a invitat înăuntru pe primii cinci
(examen serios, nu jucărie!, cu bilete). Eram primul la catalog. Trag biletul
și îmi cade chiar biletul numărul unu. Primul în muncă, primul în sport!
Contribuția lui Eftimie și Azarie la... La împachetat fumul istoriei în cronici
inspirate de catastifele ungurești, poloneze, muscalicești, sârbești și din
alte cancelarii domnești (ultima propoziție, eliptică de subiect și predicat am
adăugat-o eu, nu vreau să arunc vina pe Bubu Șchiau!).
Era exact subiectul scris pe prima foaie din cele 30 de
coli ministeriale. A fost imposibil să mă concentrez, știind că dacă întind
mâna sub bancă, doar prind coala, o apuc și a mea e, alături de alte coli care
erau pe bancă, tot albe, de aceleași dimensiuni și tot proprietate personală. Fiind hoț prost și neexperientat,
habar nu aveam că banca nu are o scândură în față care să-mi apere mișcările,
iar colile mele fuseseră văzute de la început. Nici nu m-am gândit că suntem
doar cinci în sală și proful ne supraveghează fără efort, nici că e ora de
dimineață când omul nu a apucat încă să se plictisească sau să obosească. Trag
coala, o așez sub celelalte și, hopa, hopa, vine Uriașul Bubu lângă mine. Mă
întreabă calm, de parcă ar fi fost interesat de o cafea caldă:
-
Ce ai
dumneta aici, tovarășul Anghel? E a dumitale aceasta?
-
Da, am
răspuns eu, tot calm, deschizându-se pământul sub mine.
-
Te rog să
părăsești sala!
Am părăsit-o, iar a doua zi mi s-a comunicat că nu mai am
voie să intru la examenele următoare, sancțiunea fiind amânarea întregii
sesiuni pentru toamnă și anularea examenelor susținute până atunci. Nu apucasem
însă să susțin nici-un examen, grupa noastră pe acesta îl fixase primul, fiind
mai greu, deci să-l luăm în piept voinicește și cu calm ancestral ardelenesc.
Considerând că am primit pedeapsa meritată și că am
ispășit-o, de atunci nu am mai copiat. De aceea sunt supărat pe Victoraș Ponta:
când ești prins că ai copiat, de ce nu zici tu „scuzați, vă rog” și să
părăsești ringul?
Cât timp a durat sesiunea am cam stat degeaba și am văzut
mai multe filme. Mă gândeam la nemurirea sufletului, dar cărți de interpretarea
viselor nu am studiat. Când am mai visat, le-am dat exact interpretarea din
vis, nu le-am întors cu susul în jos, cum m-au sfătuit ardeleanul și munteanul.
Prietenul meu, Mircea Borcilă, cel care îmi prevăzuse un
viitor strălucit la Universitae, nu m-a
certat, doar a râs de mine că sunt fraier. Nu l-am întrebat ce înseamnă asta la
modul concret.
În sesiunea din toamnă Șchiau mi-a dat nota șapte, la
disciplinele celelate am trecut fără probleme, dar mai aveam examen la limba slavă
veche. O făceam cu o babă urâtă și nesărată, ca și materia pe care o preda și
care era o idioțenie. Mi se pare că pe profă o chema domnișoara Zdrenghea și
era sora unui lingvist Zdrenghea, care publicare o culegere de fraze cu analize
sintactice și morfologice. Era excelentă culegerea pentru admitere la liceu sau
la facultăți. Dar sora lui, că era asistentă, în ciuda vârstei, venea în clasă
cu niște cartoane soioase pe care abia se vedeau niște litere. Erau fotocopii
după nu știu ce pagini. Texte scrise în limba slavă veche. Ne punea să citim și
să explicăm de ce este un cuvânt scris cu cruce în cap, iar altul cu liniuță în
fund! Bineînțeles că nu pricepeam nimic, având aversiune față de limba rusă. Și
cam chiuleam. Nu se lipise nimic de mine (de fapt de nici-un coleg de-al meu)
nici în clasa a patra - când au început să ne-o bage pe gât) și nici în anii
care au urmat: țin minte cuvintele carandaș (creion) și babușca (fiindcă așa o
poreclisem pe doamna Slavu, basarabeanca bătrână care ne molfăia limba rusă la
Băilești). Mai știam „cac” și „cacoi”, că auzisem un banc cu ce răspunsese un
român care trecuse granița din greșeală și-l luaseră grănicerii ruși la rost,
întrebându-l cac și cacoi? Iar el răspunsese: nici-un cac, nici-un cacoi, cum
ați venit voi la noi, am venit și eu la voi!...
Colegii
mei, care dăduseră examen în vară – tot anul într-o sală - copiaseră și ei unii
de la alții, eu, fiind sancționat, dădeam acum examen într-o încăpere
minusculă, de vreo doi metri pe patru, nu erau în ea decât o masă și câteva
scaune. Era mare dezordine printre niște perdele și ziare acolo, nu știu ce
fusese cândva și ce aveau de gând să facă din biata dugheană. Cred că
solicitase și „catedra de slavă veche” un spațiu și i se oferise acesta (poate
urma să se cheme laborator de limbi vechi!) și de-asta m-a băgat doamna
Zdrenghea acolo.
Trag un bilet cu două subiecte și mai trag un subiect cu
partea practică (un carton spălăcit, pe care abia deslușeam niște semne). Bălmăjesc
ceva la subiectul unu de teorie, mai spun o mediocritate la subiectul al
doilea, apoi îmi cere să trec la partea practică. Mă sufocam. Aer în încăpere
nu, cunoștințe în cap la fel, trecutul negru, prezentul în ceță, viitorul
păcură.
-
Citiți vă
rog și traduceți.
-
Ză yoc,
cayaștoi, fac-mu, bâșai, ba nu: abostai.
-
Dumneata
nu știi alfabetul slav?
-
Ba da, dar
nu așa bine...
-
Contunuați
(eram mai mare cu doi ani decat colegii mei, frunte lată și brăzdată, ochi
triști – probabil impuneam respect, mi se vorbea cu pluralul de politețe.
Preferan să-mi zică tu și mă, dar să-mi dea un cinci și să nu mai mă chinuie.
Ți-ai găsit!).
-
Avafă,
sticamm alemahi, reușesc eu să mai scot pe gură... Aș fi luat-o la bătaie, aș
fi aruncat-o pe geam că era deschisă o fereastră, așa că nu din lipsa aerului
carpatic mă sufocam, dar ce făceam pe urmă? Nu aveam nici-o soluție de salvare.
Și atunci apare Dumnezeu. Mi-a trimis un mesager.
Tocmai s-a
deschis ușa și l-am zărit pe Mircea Borcilă. El a dat cu ochii de profesoară și
a vrut să se retragă și să închidă ușa la loc, dar a dat cu ochii și de mine,
și a renunțat la intențiune, a deschis din nou ușa la perete și a intrat în
încăpere.
-
Pe
dumneavoastră vă căutam, tovarășa... A, dați examen cu Anghel. Ăsta e un student
foarte bun, a intrat cu media cea mai mare astă toamnă. Cred că îi dați notă
mare....
-
Nu, zicea
ea senină, neînduplecată de performanțele mele trecute.
-
Atunci,
propune asistentul Mircea Borcilă, viitor profesor pe la mai multe universități
din SUA, dați-i un opt, un nouă și haideți la decanat că avem o discuție foarte
urgentă...
-
Cum să-i
dau opt sau nouă? se miră ea.
-
Bine,
doamnă, dați-îi șapte și gata, scoate,
mă, carnetul de note!
-
Nu pot
să-l trec, zice doamna calm și cu naivitatea adânc întipărită pe chipul ei
slab, cu pielea cam deshidratată, nu știe nimic.
-
Bine,
acceptă Boțilă, deja nervos, dați-i șase.
-
Nu pot
să-l trec, nu înțelegi?
-
Ei, da, nu
puteți să-l treceți. Foarte bine. Așa facem noi cu studenții buni, așa facem
(ridică vocea, e negru de furie, gesticulează). Așa am făcut cu Ana Blandiana,
așa am făcut cu Ion Alexandru, așa facem cu toți...
-
Ce le-am
făcut eu lor?
-
Așa facem
cu toți care ies din tiparul nostru, îi gonim, doamnă, îi gonim. Iar ei fug de
aici, se duc la București, acolo își fac nume bun, publică cărți, că sunt
inteligenți și talentați, iar apoi tot noi ne mirăm că nu ne vorbesc facultatea
de bine. Scrieți acolo o notă, un cinci, șase cât vreți și lăsați-mă dracului
în pace! Ăsta e poet, ajunge scriitor
mare și dumneavoastră vreți să-l lăsați repetent. Nu se poate așa ceva!
Nu știu de ce s-a
speriat distinsa asistentă de limba slavă veche, dar am văzut-o că a desenat
nota cinci în catalog, apoi s-a uita speriată și tristă la mine și a decretat:
ați trecut, vedeți ce faceți la celelalte examene.
Am ieșit
spunându-i sărutmâna. Nu i-am spus că la restul examenelor trecusem fără pile,
nefiind foarte-foarte cretin la toate disciplinele.
Adio,
Someș, mi-am lăsat fișele în apele tale
Așadar, terminasem un an de facultate. Pe vremea când
eram elev și vedeam studenți îmi făceam planul că dacă fac și eu un an de
facultate, mă pot declara mulțumit. Acum nu gândeam la fel, dar vorba unui
personaj al lui Slavici, bine este să se muțumească omul cu ce are. Unii copii
chiar au înțelepciunea asta. De exemplu, băiatul cel mic al lui Mircea Ciobanu,
devenit un bijutier de excepție, poate cel mai bun din țară (semnează David
Sandu), când era mic nu voia să se ducă la școală. Fusese un an, învățase alfabetu,
mai fusese încă unu an și învățase să citească bine. Pe bună dreptate copilul
s-o fi întrebat în gând „cât au ăștia să mă țină pe mine în bancă?” și le-a
spus părinților că el a încheiat relația cu școală. Mirată, Rodica, mama lui, l-a
întrebat:
-
Vrei să
spui că tu dimineață nu te mai scoli și
nu mai pleci la școală?
-
Fichește,
a răspuns Dabidu (așa îi spunea, fiindcă așa spusese el că îl cheamă), nu mai
mă duc nicidată.
-
De ce,
scumpule?
-
Că nu-mi
place!
-
Raluca și
Matei, frații tăi cum se duc?
-
Sunt plohști,
de-aia!
-
Ai să te
duci, ca să ajungi și tu student ca Raluca, să mergi la liceu ca Matei, să fii
ca toți oamenii...
-
Da eu nu
vleau să fiu ca toți oamneii...
-
Ești
supărat acm, dar mâine îți va trece
supărarea...
-
Ce vlei,
dhaghă, s-a supărat David, nu înțelegi?
-
Ce să
înțeleg, puiul mamei?
-
Mie îmi
ajung două clase!
Îmi cam ajungea și mie
un an de Cluj. După tâmpenia cu copiatul nu mai mă simțeam liber, nu mai mă
puteam da cocoș. Știam că nu este elev sau student care să nu fi copiat (nu
cred că apăruse șlagărul „că nu e om să nu fi scris o poezie, măcar o dată,
doar o dată-n viața lui”), dar nu suportam ideea că voi contrazice pe cineva,
iar acela îmi va băga pumnul în gură că dacă aș fi vreun deștept nu m-ar fi
prins Șchiau copiind (la urmașii geto-dacilor este o mare diferență între a
fura și a fi prins, de unde și proverbul „hoțul neprins e negustor cinstit”).
Mai era și subiectul iubitei care mă vedea Camil Petrescu! Din unul care nu
accepta să fie asistent ajunsesem un mărunt șmecheraș. Nu-mi convenea.
Eu mai îmi exprimasem
dorința să mă transfer la București și mi se spusese că nu se poate. Cineva îmi
și explicase logica refuzului: că sunt unii care dau examen la Cluj, unde este
concurența mai mică, apoi se transferă la București, unde nu ar fi fost
capabili să reușească de la început. Nu era cazul meu, eu mă dusesel la Cluj de
nevoie, era centrul universitar cel mai apropiat de Sibiu. Când mă plânsesem
prietenului Mircea Borcilă că nu mi se dă drumul (înainte de a avea tinichea de
coadă cu copiatul), acesta fusese de partea reacțiunii:
-
Nici eu nu
ți-aș da drumul, dacă ar depinde de mine...
-
De ce,
Brutus, fiul meu mai mare? (la texte mă pricepeam!)
-
Că nu-i
convine nimănui să renunțe la un student intrat cu medie mare, inteligent, care
știe să vorbească, admirat de colegi, cu bun simț...
-
Cum aș fi
eu...
-
Aha!
-
Pune și
frumos.
-
Și oltean
cu gândire rapidă.
-
Vezi să nu
te cred.
-
Uite cum
stă treaba, oltene. Sunt două categorii de studenți pe care punem noi
profesorii ochii. Pe cei inteligenți și pe cei care se pricep la treburi
politice, buni organizatori. Viitori lideri, cum zic americanii. Partea proastă
e că unii nu știu decât să învețe și să reproducă bine cursurile, tacilarii,
iar cei care au experiență de organizare, au mai lucrat pe undeva un an sau doi
și au devenit membri de partid sunt buni doar să spună lozinci. Ei, tu ai două
calități: ai creier în cap și stai bine și cu politica.
Îmi făcuse plăcere
să-l ascult, firește, dar nu-l credeam. Nu făcea partea din planurile mele
desăvârșirea unui om după acest model. Nu iubeam politica (nici cel puțin prin
valorile ei ce decurg din etimologia cuvântului), nici să devin șef. Cu mintea
de acum cred că dacă nu aș fi devenit scriitor și m-ar fi întrebat cineva ce
meserie (ce altă mederie) aș fi dorit în afara scrisului, aș fi răspuns :
regizor. Îmi plăcea și îmi place și acum să studiez oamenii, gesturile și să
formez personaje (fie și reale) care să scoată din ei ce este mai bun într-o
direcție aleasă. Deși știu să povestesc (cred eu!), să spun bancuri sau
anegdote și pot capta auditoriul, nu/mi palce să fiu actor, nu am visat să mă
arate lumea cu degetul pe stradă. În cafenele sa urestaurante, în săli de
specatcol caut totdeauna un lloc retras: să privesc eu, nu să fiu privit. Poate
acesta este și motivul că nu știu să-mi vând marfa (imaginea), tocmai eu
oltean, din neam de negustori. Căci, să fie clar, Bucureștiul este doar fondat
de ciobani, Capitală a fost făcut de negustorii olteni...
Pe scurt: am vrut să
devin scriitor și atât!
În anul 1980, când am
cunoscut-o pe doamna Aurora Cornu, prima soție a lui Marin Preda, mi-a povestit
la un moment dat că Marin Preda după ce a scris „Moromeții” a avut un moment de
cădere și nu-i erau boii acasă, era mereu nemulțumit, iar dânsa l-a întrebat: „Marine,
de ce ești tu supărat, Marine?” El a început să înșire toate păcatele României,
Europei și ale celorlate continente, apoi a coborât asupra Bucureștiului, cu
focalizare pe Uniunea scriitorilor.
-
Marine, a
întrebat Aurora Cornu, ce ai visat tu, Marine, când erai copil și te duceai cu
Bisisica pe câmp, iar oaia nu-și vedea de iarba ei?
-
Ce să
visez?
-
Ei, asta,
ce ai visat? Ce ai vrut?
-
Știi
foarte bine, a răspuns el, am mai discutat de asta.
-
Și...
-
Am, visat
să ajung scriitor!
-
Și ai
ajuns. Ești un mare scriitor, ești scriitorul Marin Preda. Bucură-te de asta!
Femeile, ah femeile!
Nu există ființe în univers mai minunate decât ele. Ele știu să să te privească
în ochi până te apucă tremuratul. Ele îți leagă rănile și îți iau durerile cu
mâna. Ele știu să te ridice pe cel mai înalt pedestal. Se uită la tine ca la un
rege și chiar știu să te facă rege. Iar de nu-ți este suficient, câștigă
imperii pentru tine. Te aceptă și dacă nu pentru ele e regatul. Stiu să-și
servească regele mai bine decât orice slujnică specializată în servit.
Fiind o fire mistică,
eu interpretez visul și copiatul ca etape în devenirea mea. Dacă nu copiam, nu
plecam la București și aș fi avut toată viața o nostalgie a neîmplinirii. Nu
vreau să scuz gestul copiatului, dar nici nu vrea să se credă că de atunci și până
acum numai la momentul apropierii profesorului Șchiau mă gândesc nopatea.
Bietul Bubu a mai avut o mică deziluzie cu mine toamna, când mi-a citit
lucrarea de la proba scrisă. M-a întrebat:
-
Cum se
scrie cuvântul care definește fata unei familii?
-
Fiică răspund
eu.
-
Spuneți pe
litere, vă rog.
-
F,i,i,c,ă...
-
În lucrare
ați scris cu un singur i.
-
Am greșit,
m-a, grăbit. Îmi parte rău.
-
Bănuiam...
Am făcut cerere de
transfer, mi s-a aprobat, așa că București scria pe fruntea mea. Nu aveam nimic
de reproșat Clujului. Îi admirasem clădirile, fusesem la teatru, la operă. Mă
îndrăgostisem lulea de cea mai frumoasă studentă din an... O ascultasem pe
scena Casei Stdențiolo când în limba engleză și stârnind ropote de aplauze.
Fericire: ei băteau din palme, eu îi mângâiam pletele. Notițele, fișele pe care
le întocmisem de-a lungul anului nu-mi mai erau de rebuință, așa credeam eu. Am
coborât de pe pod până aproape de apa Someșului și am început să le rup în
bucăți. Alunecau frumos. Sper să fi ajuns hrană pentru pești, hârtia e
biodegradabilă.
Munca mea a ajuns ca faima lui Mircea, via Cozia, dusă de
Dunăre în Mare, iar din Mare dus-n lume! Eu am ajuns într-o noapte la București,
pe Dâmbovița, și am început să mă duc la cursuri și la seminarii, dar
transferul nu mai venea. Chiar acum îmi amintesc că în cerea lăsată la Cluj am
specificat faptul că întrucât media pe care am obținut-o la examenele din anul
întâi nu-mi va permite să obțin bursă, fiind copil de oameni sărmani, doresc să
mă transfer la București unde mă va întreține o mătușă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu