duminică, 14 aprilie 2013

34. INGERI SUB ACOPERIRE


Nu mai erau sabotori, dar eu eram!

Oameni serioşi tovarăşii de la partid. La ora 13 fix au intrat în redacţie două persoane şi au cerut să vorbească cu redactorul şef, iar după câteva minute am fost chemat şi eu. Am dedus că nu au vrut să discute prea mult cu Paul Anghel dacă nu era de faţă şi cel căruia îi desfăcuse contractul de muncă. De îndată ce am intrat în biroul redactorului şef, acesta a trimis să vină şi Ilie Purcaru, adjunctul său. Cei veniţi erau un bărbat şi o femeie, cam de patruzeci de ani fiecare. El părea mai distins decât ea, dar nici ea nu putea fi confundată cu o gospodină sau mulgătoare venită de la ţară şi racolată de partid, ci mai degrabă părea contabilă. Şi el avea figură de funcţionar, deşi sunt convins că ambii fuseseră o vreme, oricât de scurtă, muncitori, altfel nu ar fi fost recrutaţi activişti de partid. El s-a recomandat Olteanu, iar numele ei nu l-am reţinut. Avea părul grizonat, tuns proaspăt, şi unghiile îngrijite, iar ea nu era rujată, doar coafată de curând, după modelului Elenei Ceauşescu, „savanta de renume mondial”: părul nici lung, nici scurt, doar cu firele uşor îndoite spre exterior, formând o streaşină deasupra umerilor.
Eu iarăşi eram important, iarăşi eram singur în faţa a patru judecători care se strânseseră să-mi decidă soarta, eu neavând alt vis decât să muncesc şi să câştig o bucată de pâine, dacă se poate nu foarte neagră (pe atunci idealul era să ai din belşug pâine albă pe masă, numită franzelă), să plec acasă, să stau de vorbă puţin cu cei dragi, apoi să mă retrag în biroul meu şi să-mi văd de citit sau de scris. Chiar aveam un birou de stejar de toată frumuseţea, convenabil ca mărime, solid şi foarte prietenos. Îl păstrez şi acum după mai bine de patru decenii. Îl reţinusem, pe un preţ modest, în imobilul pe care l-am cumpărat cu banii obţinuţi din vânzarea casei de la Craiova, casa de zestre a soţiei mele. Casa cumpărată, cu  o curte destul de mare în faţă, era situată pe strada Berzei (care apare şi în „Balada chiriaşuilui grăbit” a lui George Topârceanu), dar nu fusese a „conului Mihai”, cum scrie el, ci a unui evreu, Urseanu (nici-o legătură cu Bubi, colegul meu de la Flacăra) care murise fără moştenitori direcţi şi rămăsese unui frate de-al lui, iar acesta se grăbea s-o vândă şi să plece în Vestul sălbatic. Deja eu şi socrul meu pusesem viţă de vie de-a lungul gardului, aşa că gândul meu era mai mult la viţa de acasă decât la discuţia celor doi.
Nu că nu m-ar fi interesat soarta mea – mă interesa, chiar mult de tot – dar nu puteam să-mi fac nici-o idee despre ce va urma. Nu mai fusesem chemat nicidată să mi se spună că mi s-a desfăcut contractul de muncă şi – deşi eram membru de partid de vreo zece ani - nu fusesem chemat la vreun activist să mă judece sau să-mi dea indicaţii (şi nici eu nu chemasem pe alţii). Activiştii, ca şi miliţenii sau procurorii, erau pentru mine oameni de a căror existenţă auzisem, dar nu doream să-i cunosc şi cu atât mai mult să avem ceva în comun. Cunoşteam un singur jurist, cam de vârsta mea, care judecase un proces de evacuare a chiriaşei – o geoloagă care ocupa camera cea mai spaţioasă din casă: pentru ea şi pentru 30 de pisici.
Paul Anghel se purta cu cei doi musafiri ca o gazdă foarte atentă. Era exagerat de curtenitor, dar dorind să pară foarte sigur de el, se cam încurca printre scaune, tot deschidea uşa şi o întreba ceva pe secretară, căuta ţigările, brichteta, aşeza cărţile pe birou, oferea musafirilor revista, dădea explicaţii legate de formatul paginilor. Părea un actor de circ dornic să scoată cât mai multe din hainele lui lăbărţate, anume croite să poată ascunde orice. Ilie Purcaru, la rândul său, încremenise în fotoliu, trăgea apatic din ţigara fără filtru şi aştepta un pretext să se retragă. Chiar a vrut să plece la un moment dat, dar Paul nu l-a lăsat spunându-i că au de discutat lucruri foarte importante cu tovarăşii.
Eu priveam în tăcere scena şi mă întrebam, inconştient, ce legătură au ei cu mine. Mă certanm în sinea mea de ce nu am curajul să mă ridic, să spun civilizat bună ziua, să deschid uşa şi să plec. Să plec! Bună idee, dar unde? Acasă, fireşte! Dar după aceea? Ce fac după ce mă voi lăuda eu soţiei că n-am mai suportat fariseimul celor patru care mă chemaseră acolo, mă ţineau în tensiune de aproape o jumătate de oră şi nici cel puţin nu consideraseră util să-mi spună ce rost am eu să stau lângă ei. Poate nu trecuse o jumătate de oră, dar mie mi se părea că stau în acest echilibru instabil de o veşnicie.
Cred că este corect să spun că nu-mi trecea nimic prin minte. Nu aveam nici-un plan de apărare, fiindcă habar nu aveam care sunt acuzele, iar dacă despre ruperea gazetei de perete era vorba, atunci situaţia mi se părea limpede ca lumina zilei: am distrus o aberaţie, un obiect despre care se spunea că este al meu  - al oragnizaţiei de bază de care răspundeam – iar el nu era a meu!
În sfârşit, tovarăşul Olteanu, sătul probabil de fâţâiala lui Paul prin birou şi de jocul de buze pe care îl făcea muşcându-şi mustaţa îngălbenită de tutun, şi-a privit ceasul şi a cerut să începem discuţia. A făcut el introducerea, spunând că Organiţa de partid a Sectorului 2 al Capitalei, pe raza căreia se află redacţia noastră, a fost informată că secretarului de partid de la revistă i s-a desfăcut contractul de muncă, iar acest fapt este foarte grav, iar el şi tovarăşa care-l însoţeşte au venit să se informeze şi să comunice şefilor lor ce se întâmplă aici.
Sigur pe el, Paul Anghel a început să joace rolul omului îndurerat, care are de rezolvat o mie de lucruri, vrea să schimbe soarta omenirii, dar, cum este firesc, nu poate singur, şi s-a gândit că eu aş putea să-i dau o mână de ajutor –lui şi tovarăşului Ilie Purcaru, care lucrează de dimineaţa până seara, deşi este bolnav de plămâni, fiind un foarte cunoscut ziarist, lucrând ca reporter special chiar pentru „Scânteia”, organul Comitetului Central.
Dacă tot a pronunţat numele forţei conducătoare în Republica Socialistă România, Paul Anghel şi-a mai muşcat o dată vârful mustăţii, şi-a mai lins o dată buzele vineţii şi a început să îndruge sarcinile pe care le primeşte el personal de la diverşi minişti şi secretari ai Partidului comunist. A povestit, de pildă, cum s-a întâlnit el cu tovarăşul secretar Cornel Burtică la lansarea unui film (ceea ce era verosimil, soţia lui Paul fiind regizoarea Malvina Urşianu), iar cu acest prilej  i s-a cerut să apară  în revistă o anchetă foarte importantă despre starea filmului românesc, sarcina mi-a fost trasată mie, dar cum nu au văzut cei doi distinşi oaspeţi ancheta, aşa nu a văzut el un rând scris de mine.
Îl priveam în ochi şi nu-mi venea să cred cum de minte cu atâta uşurinţă – nu discutasem niciodată despre soarta filmului românesc! Când a dat un alt exemplu nu am mai fost surprins, îmi era limpede că erau situaţii inventate pe loc. Acum urma o relatare despre o dicuţie pe care a avut-o cu tovarăşul George Macovescu, Ministrul Afacerilor Externe, care solicitase să fie prezentată politica partidului faţă de ţările socialiste din Africa. Nici acest material nu a putut să apară, tot din pricina mea, fiindcă nici nu m-am apucat să mă documentez, necum să aştern ceva pe hârtie, drept care el, Paul Aunghel, nici nu se mai poate duce la Uniune, la şedinţele Consiliului, unde este membru, fiindcă îi este ruşine să dea ochii cu tovarăşul Macovescu, care, oricum, este ministru, răspunde de politica genială iniţiată de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, care... Şi care... Şi care... A urmat o altă discuţie pe care o avusese cu tovarăşul Ştefan Andrei, adjunctul ministrului de externe, şi una cu ministru Industriei constructoare de maşini, cu care el se cunoştea de vreo zece ani. De la Ştefan Andrei a trecut la Paul Niculescu Mizil despre care a povestit că au fost împreună la o casă de oaspeţi a partidului şi au lucrat câteva zile, nestingheriţi de nimeni, la capitolul literatură şi artă care urma să fie sursă de documentare pentru cuvântarea tovarăşului Ceauşescu la Congresul Partidului (nu ştiu al câtelea).
Era clar că sunt un sabotor, dar cuvântul nu a fost pronunţat, deoarece nu mai era la modă.
Cum este tovarăşul Petrică Anghel în particular?, s-a întrebat retoric şi a răspuns tot el: nu ar putea spune că este un băiat  rău, dar pe lângă comoditate are şi un defect peste care nu se poate trece, iar defectul acesta se cheamă  lipsa de talent. La cum este cu talentul, Paul Anghel a ţinut o lungă prelegere legată de influenţa genelor asupra individului, din care reieşea că dacă n-ai, n-ai şi pace bună. Cum s-ar zice, de unde nu este nici Dumnezeu nu cere. Să i se scuze cuvântul, dar aşa spune un proverb, iar redacţia noastră colaborează foarte bine cu Harry Brauner, soţul marei pictoriţe Lena Constante, o artistă de geniu, care a uimit lumea şi despre care multe s-ar putea scrie dacă ar avea cine, fireşte, şi dacă eu mi-aş da interesul. În rest, a adăugat el, învăluindu-şi oaspeţii într-o privire caldă, ca om nu are ce să-mi reproşeze, sunt de faţă şi pot să recunosc: mergem împreună la cafea, suntem un fel de prieteni, mâncăm uneori toată redacţia la restaurant, ne stricăm foamea mai mult, că nu ne putem pierde timpul, luăm repede ceva şi ţuşti înapoi la redacţie, unde este enorm, dar enorm de lucru, iar de nu ar mai fi şi nopţile la dispoziţia scriitorilor şi ziariştilor, atunci el unul, chiar nu ştie cum ar scoate-o la capăt.
 
 
 
Trei ore a vorbit Paul Anghel despre mine (de la ora 13.00 la ora 16.00). Nu mai mi se făcuse această cinste până atunci şi nici după aceea nu am mai avut onoarea să fiu subiect de analiză 180 de minute. Fără pauză şi fără întrerupere. Apoi a dat cuvântul adjunctului său, lui Ilie Purcaru, dar acesta era deja plictisit, fiind de felul lui neastâmpărat şi incapabil să stea locului sau să insiste într-o acţiune, dar de data aceasta pe lângă surpriza de a fi stat atâta timp în fotoliu, a mai găsit resurse să vorbească şi el o oră. Evident, eu eram doar pretextul, de la mine se pornea şi la mine se ajungea, dar tot era ceva, nu? Conţinutul era acelaşi – relaţiile lui cu ziarul Scânteia, organul Partidului şi cu puternicii zilei, care-i sugerau ce să cuprindă revista Tribuna României – stilul însă era diferit. Frazele lui Ilie Purcaru erau scurte, nu trăgea cu arma automată, ci foc cu foc. Reporter de război, nu degeaba fusese corespondent de presă în Vietnam. Era însă mai ironic şi mai direct eficient (se pare) decât Paul Anghel, fiindcă făcea trimitere la investiţia pe care o făcuse cu mine, tratându-mă iniţial ca pe un tânăr de viitor. El a pus accentul pe inactivitatea mea în redacţie, sugerând că nu ar fi tocmai rodul incompetenţei, ci a unor intenţii care-i scapă, iar el nu avea timp să cerceteze toate dedesubturile (eram „duşman de clasă”, ce să mai vorbim, exact ca în anii 50 când, pentru o asemenea acuzaţie, de îndată ce se lăsa seara urma arestarea!), dar dacă s-ar cerceta, cine ştie unde ar duce iţele acestei ţesături. Un lucru era limpede pentru redactorul şef adjunct: o asemenea activitate nu putea fi încheiată decât cu desfacerea contractului de muncă, angajarea altui redactor şi ridicarea revistei pe noi culmi ale construcţiei socialismului şi comunismului în scumpa noastră patrie, Republica Socialistă România.
Încetasem de mult să mai fiu indignat. Obosisem şi îmi era somn. Cele câteva minute de aţipeală care m-ar fi putut remonta nu-şi găsiseră locul. Îmi era foame şi aş fi vrut acasă. Nu la mama, că mamă nu mai aveam, dar în braţele soţiei şi să mă uit cum se joacă prin casă copiii. O ciorbă făcută de soacra mea, o farfurie cu cartofi prăjiţi şi nişte murături scoase din pivniţa casei ar fi însemnt viaţă ideală pentru mine.
Nu aveam eu experienţă multă de viaţă, nu trecusem prin multe grupuri sociale şi nu participasem decât la nişte şedinţe banale de partid, dar nu auzisem ca în ultimii ani să mai fie oamenii acuzaţi atât de dur şi să mai fie victimele unor asemeni insinuări.
Când, în sfârşit, a terminat şi Ilie Purcaru „panegericul” vieţii şi operei redactorului Petre Anghel, a luat cuvântul şi tovarăşul Olteanu de la Sectorul de partid. Nu ştiu câtă putere avea un activist de partid al unui sector din Bucureşti, dar în copilăria mea, la Băileşti (care era capitală de raion), orice hotărâre era justificată astfel: „aşa s-a primit de la raion!”. Mai târziu am citit în presă că raionul se justifica prin aceeaşi exlicaţie magică: „aşa s-a părimit de la regiune!”. Mai departe se rupea lanţul, nu se mai puteau scuza cu „aşa s-a primit de la Comitetul Central!”, fiindcă acesta era invocat doar când executai ordinele, nu ca scuză la incapacitatea ta de a fi rezolvat sarcinilor primite de mai sus. Despre „raion” ştiam doar o zicală ”e plecat la raion cu plasa pe cap!”. Am priceput-o doar după ce mi-a fost explicată de cineva mai în vârstă. Înainte de împărţirea teritorială în regiuni şi raioane, după model sovietic, satele şi comunele din ţara noastră fuseseră grupate pe „plase”, astfel că cineva care dădea o explicaţie în legătură cu locul naşterii, se prezenta din ca fiind din comuna Cutare, plasa Cutare. Nu se lăuda nimeni că a fost la reşedinţa de plasă. Venind comuniştii la putere, totul a devenit birocraţie şi oamenii erau purtaţi pe drumuri „la raion” pentru orice nevoie. Cuvântul „raion” era un neologism, ceea ce i-a determinat pe sătenii mai isteţi să răspundă la întrebările unde se duc, de ce se duc şi cum se duc, prin formula „la raion cu plasa pe cap!”
A vorbit puţin tovarăşul de la raion. Sau aşa a avut de gând. A spus că a luat act şi „şi-a notat”  (nu minţea, din când în când şi el şi tovarăşa cu care venise scriau ceva într-un carnet (o agendă), dar că nu se poate pronunţa asupra celor discutate, deoarece s-au pronunţat nişte nume din conducerea partidului pe care ei doi, de faţă prezenţi, nu au acces şi nu pot să-i întrebe dacă este sau nu adevărat ce au spus  că trebuie să facă revista. Tovarăşul Olteanu şi-a făcut şi autocritica, în numele întregului sector 2 al municipiului Bucureşti, că nu s-a ocupat de organizaţia noastră, dar a explicat că dânţii au considerat că nişte intelectuali ca noi nu merită cicăliţi, ba chiar se aşteptau de la noi să fim exemple, că ei chiar din şcoala  elementară începând, învăţau poezii pe de rost şi priveau cu atenţie şi cu admiraţie fotografiile scriitorilor prezenţi în manuale.
Şi a mai spus că nu putea să-şi închipuie că la o redacţie cu scriitori şi ziarişti – oameni cu studii înalte – educaţia şi criticile se expun la gazeta de perete.
Aici Paul Anghel l-a întrerupt şi l-a contrazis, aducând argumentul că gazeta de perete a avut reacţii pozitive, dovadă că a rupt-o tocmai cel criotic. Se poate, a fost de părere instructorul de sector, dar nici chiar la uzine, cu muncitori abia veniţi de la ţară, nu se mai foloseşte procedeul, care e caracteristic anilor 50, când ţara era plină de analfabeţi, pe când acum există învăţământ obligatoriu de şapte clase, radioul şi televiziunea au pătruns în locuinţele tuturor, aşa că sunt alte forme de educaţie comunistă... Şi, oricum, a adăugat el calm, prefăcându-se că nu vorbeşte cu Paul Anghel, ci spune o lecţie pe de rost, unui secretar al organizaţiei de baţă nu i se poate desface contractul de muncă decât în urma unor avbateri grave, cum ar fi furtul, delapidarea gravă, falsul în acte publice sau crime. Iar ordinea este inversă, întâi i se ridică în şedinţa organizaţie calitatea de membru de partid şi astfel pierde calitatea de secretar al organizaţiei de bază.
Mie mi s-a părut că tovarăşul e foarte logic, dar Paul Anghel a avut altă opinie şi a susţinut că el este redactor şef numit de Comitetul Central al partidului, aşa că îşi asumă toată răspunderea. Din acel moment a mai urmat o oră de polemici între cei doi referitaoare la codul muncii şi la statutul partidului, eu fiind scoz din cauză, fiindcă acum se discutau principii la nivel foarte înalt. Nu ştiu ce pregătire avea tovarăşul Olteanu, dar despre statut şi codul muncii vorbea cu o logică impecabilă şi cu mult aplomb. Considerând discuţia încheiată, s-a ridicat, a luat cu el gazeta de perete ruptă de mine şi adusă de Ilie Purcaru drept corp delict şi a promis că el şi tovarăşa lui vor raporta cele întâmplate tovarăşei Lina Ciobanu, prim secretar al sectorului 2 şi membră a Comitetului Politic executiv, să discute dânsa, dacă socoteşte necesar, cu tovarăşul Cornel Burtică, şeful nostru pe linie de presă şi propagandă.
Mă simţeam mai refăcut, deşi îmi amorţise fundul pe scaun. Uitasem de somnul de după amiază, ratat. Dar mi se părea reuşită întâlnirea. Îmi era clar că va trebui să treacă ceva timp până reuşesc cei doi redactori şefi să mă dea afară prin desfacerea contractului de muncă.

33. INGERI SUB ACOPERIRE


Nori deasupra cuibului de guguştuci

De la întâlnirea cu instructorii Secţiei de presă a partidului nu mai m-am dus la redacţie, fiind destul de târziu şi având şanse minime să mai găsesc pe cineva prin birouri. Dar a doua zi, de cum am intrat în clădire am simţit că atmosfera era încărcată. Nu aveam pe nimeni apropiat pe care să-l întreb ce s-a întâmplat sau dacă, în adevăr, s-a petrecut ceva. În biroul celor doi şefi nu mai intram fără treabă, simţindu-mă indezirabil, Mihai Pelin umbla doar el ştia pe unde, Benedict Gănescu nu era omul cu care să te întinzi la şuiete, aşa că m-am dus pe la Felicia Antip, transferată de curând în redacţia noastră. Pe doamna Antip o ştiam din redacţia Flacăra, unde avea o rubrică pe vremea când revista era condusă de Eugen Mandric şi Haş Dona. Apoi a venit Adrian Păunescu redactor şef şi din singura revistă ilustrată existentă a făcut săptămânal de propagandă, pe hârtie de ziar, iar rubrica Feliciei Antip nu şi-a mai găsit locul prin paginile noii publicaţii cu români de geniu care făceau zinic descoperiri demne de premiul Nobel, artişti aduşi la lumină din colbul întunecat al provinciei sau cântăreţi folk demni să pună pe muzică versurile poetului, dar şi ale prietenilor lui. Noul redactor şef avea nevoie de oamnei tineri, cu piept sănătos şi paşi repezi care să-l poată însoţi cu cenaclul prin ţară, să strige cu putere lozincile înaripate şi să murmure nemulţumiri, tot la comandă, în speranţa obţinerii unor avantaje şi mai mari, fiindcă el, Poetul cu P mare, avea copii, trebuia să le asigure şi lor viitorul. Şi cine putea să asigure viitorul pruncilor tăi dacă nu partidul? Evident partidul, dar partidul nu făcea pomeni, pentru tot ce dăruia, cerea eforturi înzecite şi mulţumiri din inimă (chiar aşa era un cântec:”mulţumim din inimă partidului” Apăruse o poezie şi mai stupidă: „mulţumim, Partid măreţ, pentru plai şi Voroneţ!”). Materiale din revistă erau spirituale. Atât de spirituale încât autorul devenea sursă seacă şi era înlocuit cu un alt „toboşar al vremurilor noi”, cum se autointitulase chiar Mihai Beniuc, ajuns din moţ sărac preşedintele prea longeviv al Uniunii scriitorilor, apoi, înlocuit fiind, contestatar cu aluzii că îşi va exprima nemulţumirea direct la Moscova.
Felicia Antip era ceea ce s-ar putea numi o doamnă. Era evreica şi făcuse parte din categoria femeilor frumoase. Semăna cu actriţa Simone Signoret. Când a venit paraşutată la Tribuna României avea vreo 45 de ani şi nu s-a amestecat de loc în conflictul din redacţie. Zic paraşutată fiindcă ajunsese aici sancţionată din pricina fiului ei care ceruse paşaport să se stabilească în străinătate, ceea ce „nu cadra”, cum ziceau tovarăşii, cu biografia părinţilor lui: tatăl era general maior al armatei române, iar ea redactor la „Lumea”, revistă editată de Agerpres, agenţia de  ştiri, oficială şi singură, a partidului. Nu ştiu cum a fost sancţionat generalul, dar mămica „trădătorului” trebuia trecută pe linia moartă, să nu mai semneze ea în revistele importante ale „partidului nostru”. Nu cred că a suferit prea mult din pricina acestui transfer, fiindcă nici prietenii ei nu dormeau şi o publicau aproape săptămânal prin revistele literare cu cronici la cărţi din  literatura universală, pe care ea le primea de la prietenii ei (în librării nu existau asemenea cărţi, tot ce se publica din autorii străini nu prea mai era de actualitate – cu excepţia unor volume de strictă specialitate literară publicate la Editura Univers). Cu studii făcute la timp (Facultatea de filosofie de la Iaşi), cunoascătoare a limbilor engleză şi germană, cu prieteni peste hoatare care îi trimiteau cărţi, Felicia Antip era mereu la curent cu mişcarea de idei din Occident, dar şi cu evenimentele care se petreceau la Moscova sau la Washington. Nu făcea însă caz de informaţiile ei. Se purta demn şi distant. Lângă ea nu îngheţai dar nici nu te încălzeai. Nu bârfea, nu cerea să bâfeşti. Cred că privea tensiunile din redacţie – atât cât ajungeau la ea sau voia ea să ştie – ca pe nişte preocupări ale unor copii oligofreni – şi nu era prea departe de adevăr.
Faptul că m-am dus la ea în birou s-a dovedit inspirat, fiindcă a urcat secretara la ea, pretextând că-i aduce nu ştiu ce, iar mie mi-a făcut semn să ies din încăpere. Odată ieşit pe coruidor, Venera Dumitrescu mi-a şoptit să nu plec din redacţie că la ora unu vine cineva de la Sectorul de partid ca să discute cu Paul Anghel care mi-a desfăcut contractul de muncă. Întrebând-o dacă este sigură de ce-mi spune, m-a privit speriată (probabil să se convingă că sunt normal la cap) şi mi-a spus că sigur că ştie, ei i s-a cerut să bată la maşină decizia de dare afară. Mi-a cerut să jur că nu spun la nimeni că ştiu de la ea, dar a coborât în grabă, agitată, fără să-mi mai primească jurământul de credinţă. M-am dus buimac în biroul meu, apoi m-am întors la doamna Antip în birou şi am întrebat-o în ce condiţii se poate desface un contract de muncă, inventând că o rudă de-a mea este ameninţată ca va fi dată afară de la un institut de cecetări.
Mi-a explicat că e foarte greu să se desfacă unei persoane grave contractul de muncă, legislaţia românească fiind foarte convenabilă salariatului, iar înainte de această ultimă sancţiune trebuie încercate altele, mai blânde: discuţi, avertisment, vot de blam, vot de blam cu avertisment. Pricepeam, era deci cam ca la partid. Dar ziariştii, m-am interesat eu, ei de ce sunt daţi afară aşa uşor? Nu e nimeni dat afară, mi-a explicfat ea calm, doar transferat dintr-un loc în altul, iar dacă nu accepţi transferul, până la urmă ţi se va oferi un post şi mai prost, şi mai neînsemnat până te saturi să te încăpăţânezi. Şi astfel mi-a explicat ea cum a plecat de la Agerpres şi a ajuns la Tribuna României (dar nu mi-a povestit şi motivul transferului).
Nu sunt momente bune pentru pierderea locului de muncă, dar cel ales de Purcaru şi de Anghel pentru a scăpa de mine, era groaznic. Eram singurul din familie cu un salariu! Aveam doi copii, unul elev în clasa a doua, iar cel mic internat în spitalul de copii Grigore Alexandrescu, suspectat de poliomelită. Soţia mea era studentă, mama ei, care locuia cu noi, era casnică, iar socrul meu (care avea o pensie de opt sute de lei) se afla internat într-un sanatoriui de tuberculoşi prin Sighetul Marmaţiei.

32. INGERI SUB ACOPERIRE


Partidul te lăsa să dormi, dar te trezea când voia el

N-am apucat să-i rup lui Ilie Purcaru şi cea de a doua gazetă de perete că am fost chemat de tovarăşul Dan Marţian la Comitetul Central, la ora 13.00, spunându-mi că mă aşteaptă un bon de intrare la Poarta C. Am urcat la etajul al doilea (aşa cred) şi după o aşteptare de câteva minute am fost invitat într-o sală  cu o masă enormă în formă de U. Eram persoană foarte importnta! Eu stăteam într-o parte şi în faţa mea vreo şapte-opt activişti de partid, printre ei şi George Potra, cu care nu vorbisem niciodată, dar ştiam că lucrase la revista „Lumea”, unde fusese coleg cu o fostă iubită a mea. Îl reţinusem fiindcă tatăl lui era un apreciat istoric, semnând cu aclaşi nume. Fiul lui îşi adăugase o iniţială când publica ceva – George G. Potra – dar acum era activist la partid şi devenise simplu „tovarăşul Potra!”. Nu vorbisem niciodată cu el.  
Nu-l cunoşteam decât pe Dan Marţian, pe care îl avusesem asistent la materia „Socialism ştiinţific”. Nu dădeam doi bani pe disciplina lui, cum nu o aprecia niciu-un student. Râdeam toţi pe înfundate când începea el să predea cursul, deoarece în loc să stea la catedră cuminte şi să-şi bolborosească inepţiile, Dan Marţian se plimba prin amfiteatru şi punea pasiune în ce vorbea: gesticula, apăsa cuvintele care i se păreau grave, se entuziasma când pronunţa „viitorul luminos al comunismului”. Rezultatul era că ne dădeam coate unii altora, îl imitam când se întorcea cu spatele şi murmuram. Imposibil să-l tulburi: el continua lozincile.
Scund, cu buze cărnoase, îmbrăcat în costum negru ca la înmormântare, cu voce tărăgănată, părea bun să cânte prohodul comunismului, nu să ne stimuleze elanul revoluţionar. Eram deja în anul al cincilea, se treziseră şi cei mai naivi dintre noi, nu mai credeam în minciunile propagandei. Şi, nemaifăcându-se arestări, o spuneam curent între noi şi râdeam de formulele stas de genul: „scumpa noastră patrie”, „partidul, forţă conducătoare”, „spre comunism în zbor”.
Norocul studenţilor a fost că nu a trebuit să dea piept cu profesorul la examen: în decembrie se întâmplase ceva care nu-i trecuse prin minte lui Marţian Dan nici în visele lui cele mai negre. Dar nu doar el nu avusese asemenea coşmaruri, ci nici şefii lui ierarhici, Ion Iliescu şi Nicolae Ceauşescu. Luând studenţii în serios declaraţiile lui Ceauşescu că noi trăim într-o Românie liberă şi independentă, în seara de ajunul Crăciunului, la o jumătate de an de la refuzul României de a trimite armata în Cehoslovacia, studenţii de la căminele din Grozăveşti şi din Regie, situate pe malul stâng al Dâmboviţei, s-au gândit că ar fi bine să colinde pe la casele bucureştenilor şi să le reamintească faptul că se serbează naşterea Domnului Iisus. Drept urmare, au plecat în grupuri mici pe la căminele fetelor din curtea Facultăţii de Drept. Acolo, dacă tot li s-a dat atenţie şi li s-a apreciat gestul, au hotărât să vină şi în centrul Capitalei, să ureze şi colegilor lor de la căminul de deasupra librăriei Mihai Eminescu (aflat chiar vizavi de o aripă a vechii Universităţi). În drumul lor spre statuia lui Mihai Vitezul au văzut chioşcuri de pâine şi au strigat cu entuziasm revoluţionar „Vrem pâine, vrem pâine!”. De la pâine, s-a ajuns la „vrem carne”, iar de aici la „Vrem libertate, vrem libertate!”. În câteva minute, spaţiul din jurul statuilor de la Universitate şi carosabilul erau pline de tineri care cereau pâine şi libertate. Pâinea se găsea pe atunci în România (chiar la cantinele studenţeşti se servea la discreţie în coşuri de plastic, şi se lua câtă doreai şi pentru colegii care nu aveau cartelă), dar libertate nu prea era de loc. Iar dacă ne gândim la adevărata libertate de spirit, la dispoziţia oricui vrea să gândească în afara dogmelor, nu era de loc.
Personal nu am participat la această demonstraţie spontană, fiind   plecat de câteva zile la Craiova să serbez Crăciunul în mijlocul familiei, fiind ultimul meu Crăciun serbat ca student, peste câteva luni urmând să termin şi cel de al cincilea an de studii. Dar Alecu Hanţă, prodecanul cu problemele studenţeşti, şi care mă simpatiza, nu putea să creadă că tocmai eu am lipsit de la un asemenea spectacol, drept care m-a chemat la el în birou şi mi-a spus că Partidul nu este supărat de ce s-a petrecut în noaptea de ajun, aşa că vrea să ştie care sunt nemulţumirile studenţilor. Personal nu aveam cunoştinţă de astfel de cazuri în care partidul să nu se arate supărat de lozincile neoficiale ale propagandei, dar nici atâta înceredere în Hanţă nu aveam încât să-i spun ce aflasem şi cine participase la demonstraţie. Oricum, din ce-mi spuseseră mie colegii care fuseseră de faţă, nu rezulta că ar fi existat un organizator sau că ar fi fost vreo discuţie prealabilă de solicitare a unor drepturi politice. Nu susţin că nu vor fi fost, dar eu nu am ştiut de ele. Oricum, în faţa prodecanului l-am luat pe „nu ştiu nimic” în braţe şi doar cu el am dansat. Alec Hanţa susţinea însă să-i spun ce vor studenţii şi mă convingea de bunele intenţii ale decanatului – sugerându-mi că ideea vine de  la foruri de conducere mai înalte – şi deci ar trebui profitat.
Alec Hanţă fusese, înainte de a deveni noi mai apropiaţi decât erau de obicei studenţii şi dascălii, profesor asociat la o univesitate din Franţa, la Dijon. Noi aveam un mare respect pentru profesorii care trăiseră un an sau doi în străinătate şi-i priveam ca pe nişte liberali, căci chiar se purtau altfel decât băştinaşii care nu trecuseră dincolo de vamă. Mai ales că ne şi povesteau unele amănunte din ce văzuseră pe acolo, iar Constantin Cruceru, Romul Munteanu şi Alec Hanţă (Eugen Simion şi Nicolae Manolescu, profesori apreciaţi, încă nu gustaseră din fructele Europei Libere) chiar îmi spuneau clar că acolo, în Vest, sunt adevăratele universităţi şi există adevărată libertate şi că acolo ar fi cazul să ajungă cineva profesor, dacă o carieră didactică îşi doreşte cu adevărat (mai târziu şi Constantin Noica îmi sugera să fac tot posibilul şi să plec un an sau doi în străinătate, fie chiar la o universitate din Lumea a treia, cum se spunea ţărilor libere, dar care nu aveau un nivel de dezvoltare economică prea înalt).
I-am spus prodecanului Alec Hanţă că dacă vrea să ştie ce doresc studenţii, e simplu: le spun că am fost chemat de el, că mi-a cerut acest lucru, îi strâng în amfiteatrul Odobescu (cel mai mare) şi discutăm ce nevoi avem. A fost de acord şi am trecut la fapte. Nu a fost uşoară o asemenea şedinţă, prima în care se cereau nişte drepturi, dar după o oră de discuţii, certuri şi fluierături admirative sau de contestare, am ajuns la o înţelegere. Să se micşoreze numărul de examene anual, să nu mai fie cursuri de două semestre - că este foarte greu să învăţăm 30 de prelegeri pentru un examen – să nu mai fie cursuri de limba rusă la facultaţi, să nu mai avem atât de multe cursuri politice, să ni se dea vacanţă de Crăciun şi de Paşte. Poate au mai fost şi alte cerinţe, dar nu mi le amintesc.
Este limpede că Partidul era foarte speriat de ce se întâmplase în Cehoslovacia şi de cum ar putea acţiona sovieticii dacă şi în România ar începe demonstraţii masive de protest, astfel că peste câteva săptămâni ni s-a comunicat că unele din sugestiile studenţilor au fost îndreptăţite, analizate şi aprobate (întruniri ca aceea organizată de mine la solocitarea prodecanului avuseseră loc în toate facultăţile din Bucureşti). În concluzie: numărul maxim de examene va fi de şapte într-un an universitar, începând chiar cu promoţia noastră. Şi astfel am scăpat de examenul de socialism ştiinţific pe care trebuia să-l susţinem cu Dan Marţian.
În faţa celorlalţi activişti aşezaţi la masă, m-a prezentat tovarăşul Dan Marţian, care răspundea efectiv de revistă din partea partidului, precizând că mi-a fost profesor şi că aş fi un tovarăş exigent şi cu spiritul dreptăţii. Mi-a plăcut caracterizarea lui, dar nu credeam în ea, aşteptam să văd ce vor ei de la mine de s-au strâns aşa de mulţi şi sunt atât de amabili. Voiau o descriere a atmosferei din redacţie, o viziune partinică, tovărăşească, să afle cum văd eu felul în care duce la  îndeplinire conducerea revistei „Tribuna României” indicaţiile de partid. Voiau, pe scurt, să-i reclam pe Paul Anghel şi pe Ilie Purcaru, să le ofer tovarăşilor aici prezenţi dovezi că nu-şi fac treaba. Dar una erau nemulşţumirile mele faţă de cei doi şi alta era să devin informatorul activiştilor de partid.  Nu puteam să fac asta din mai multe motive, dar lor le-am spus doar că eu sunt venit de curând în redacţie, nu am fost când s-a fixat profilul publicaţiei şi nefiind în conducerea revistei nu ştiu care ar fi cerinţele, scriu doar materialele cerute de conducere, care are o viziune de ansamblu asupra numărului curent al revistei şi asupra strategiei generale.
Au început pe rând să ţină discururi despre importanţa presei de partid şi despre necesitatea membrilor de partid să ia atitudine, să fie activi, să sesizeze lipsurile, să ia măsuri de îmbunătăţire. Termina unul de vorbit şi începea altul. Auzisem asemenea lozinci de când intasem la şcoală în clasa întâi, iar mai târziu aşa vorbeau toţi la şedinţele organizate de Uniunea Tineretului Comunist sau de Partidul Comunist Român. Prin geamul mare bătea soarele exact la mine în cap. Era ora două post meridian, oră la care eu, de când mă ştiu, am nevoie de o mică pauză, fie ea de cinci minute, să pun capul pe ceva şi să dorm. La nevoie pe masă, pe bancă, sau chiar rezemat de un perete. Dar de unde să iau eu acum peretele sau biroul? Am pus cotul pe masă, mi-am proptit capul în palma dreaptă şi am aţipit! Nu pretind că puteai tăia lemne pe mine şi nu aş fi simţit, nici că sforăiam, doar am aţipit. Iar prin somn l-am auzit pe Dan Marţian spunând, cu glasul lui tărăgănat, de la cursul de Socialism ştiinţific, că ei vor să mă trateze cu seriozitate, cu respect, dar dacă nu înţeleg, ei au şi alte informaţii... De exemplu, ei cunosc adevărata mea părere despre colectivizarea agriculturi...
M-am trezit. Într-o fracţiune de secundă am transpirat şi concomitent mi-a îngheţat transpiraţia pe spinare. Este adevărată expresia: „mi-a îngheţat şira spinării”. Noroc că el continua să mă lămurească şi să-şi exprime convingerea că eu voi da dovadă de o judecată matură, ca orice secretar al unei organizaţii de bază... Îngheţasem de frică fiindcă ştiam exact momentul, locul şi fiecare cuvânt pe care îl rostisem. Spusesem că până nu mi se explică de ce Tanti Fana, o mătuşă de-a mea, care-şi cultivă grădina din spatele casei, poate trăi din munca ei, iar o gospodărie agricolo de producţie, cu mii de hectare, nu e capabilă să asigure hara ţăranilor care muncesc, să nu mi se vorbească mie de avantajele comunismului...
L-am întrebat pe Dan Marţian la care organizaţie de bază se referă, nu cumva la a noastră, care este de formă, cei de la „Asociaţia România” sunt cu treaba lor, noi cu treaba noastră, Paul Anghel nici nu este membru de partid în organizaţia asta, Virgil Cândea îşi vede de călătoriile lui în străinătate, eu am ajunct un administrator analfabet, iar acum mă găsesc pe mine vinovat? Le-am spus că ei l-au numit pe Paul Anghel redactor şef, în virtutea drepturilor pe care le are partidul, şi nu m-au întrebat pe mine dacă sunt de acord, ceea ce nici nu pretindeam să fiu întrebat, aşa că partidul poate să-l schimbe fără să-mi ceară mie acordul.
Văzând că nu nu mă întrerupe nimeni, am prins curaj, adio vremea când dormeam, frica mă trezise:
-       Nu vă permit să puneţi la îndoială convingerile mele faţă de partid luîndu-vă după ce vorbeşte unul sau altul sau după ce vorbim noi pe coridoare, în birou sau la mesele din restaurant. De unde ştiţi dumneavoastră cum gândesc eu? 

31. INGERI SUB ACOPERIRE


Petre, la gazeta de perete!

Fiind redactor şef adjunct al revistei, lui Ilie Purcaru îi era foarte uşor să mă şicaneze, având două posibilităţi la îndemână: să nu-mi dea de lucru sau să-mi respingă textele oferite spre publicare. Folosea cu succes ambele metode, dar pe mine cel mai mult mă deranja modul în care îmi trata „materialele” (cuvânt folosit pentru orice text existent într-o redacţie, probabil un calc lingvistic, dacă nu era cumva un împrumut din activitatea mucitorilor din fabrici). Procedam în continuatre ca înainte – scriam un text solicitat cu zile în urmă, atunci când se întocmise sumarul viitorului număr al publicaţiei şi i-l prezentam intrând la el în birou. Mai nou, nu mai avea însă timp de taclale cu mine. Îl găseam aplecat deasupra biroului, cu piciorele strânse şi cu genunchii apropiaţi. Tremura de nervi, îşi lovea rotulele de la genunchi încât credeai, cocoşat peste colile de hârtie, cum era, că e bolnav de friguri. Dacă nu auzea cum se deschide uşa, uneori îl surprindeam şi vorbind singur. Nu vorbea cu morţii, nici cu muzele, citea ce scrisese, să vadă dacă sună bine, de parcă ar fi scris despre frumuseţile ţării în hexametri şi voia să asculte cum ţopăie „săltăreţele dactile”. Părea că l-a apucat boala lui Calache şi îşi bat demonii joc de el. Scrumiera era plină de resturi de ţigări, camera înecată în fum de tutun prost - fuma cele mai proaste ţigări posibile, deja industria naţională a tutunului fiind în cădere liberă, nemaiproducând vestitele mărci Carpaţi, Mărăşeşti, Snagov sau Naţionale – toate ţigările păreau pline cu un fel de cotoare de varză uscate şi mărunţite.
Îmi zicea din colţul gurii să las materialul pe birou şi nu ridica ochii să mă privească. Peste o zi sau două venea doamna Venera Dumitrescu, secretara, şi-mi întindea textul dactilografiat, mâzgîlit bine şi cu un NU cât toate zilele pe colţul din dreapta. Nu-i ajungea că-l respinsese, îl mai şi rescrisese el de câteva ori. De multe ori tăia cuvintele scrise de mine (materialele i se prezentau dactilografiate) şi deasupra cuvântului bătut la maşină scria el la fel, dar cu picsul  sau cu cerneală! Ce-i drept avea scris frumos, caligrafic, mult trebuie să-l fi bătut părinţii până a învăţat să rotunjească atât de bine o-urile, p-urile şi c-urile. Alteori chiar schimba cuvinte: ştergea conjuncţia ori şi scria deaspra sau, scria însă în loc de dar, ţară în loc de patrie.
Cum cei doi şefi continuau să mă cheme uneori, la ora patru, oră la care se termina de obicei serviciul, să mergem toţi la masă (de obcei ei doi, eu şi graficianul Benedict Gănescu), odată, când beam cafeaua şi Purcaru părea că este în toane bune, l-am întrebat de ce îmi tot respinge materialele şi mi le rescrie fără să schimbe ceva esenţial încât să pricep ce-l nemulţumeşte şi să pot îndrepta pe viitor. Nu l-a supărat curiozitatea mea.
-       Domn Petrică, zice, dumneata ştii, domnule, unde am făcut eu ucenicie în presă?
I-am răspuns că nu ştiam exact, că eu îl ştiu mai mult din ce publicase în revista Ramuri, iar el mi-a explicat zâmbind satisfăcut, cu o bucurie cinică. Îi străluceau ochii de fericire că mă va băga în corzi. Îl simţeam cum amuşinează prada, iar prada eram eu:
-       Eu am învăţat să scriu la ziarul „Scânteia”. Cu Nestor Ignat, cu Silviu Brucan. Eu văd negru înaintea ochilor când primesc un material şi mă apucă dracii cum îi apuca pe ei, iar până nu înnegresc materialul cu negru, cu roşu, cu ce am la îndemână, nu mă liniştesc.
Lângă el, Paul Anghel privea scena distrat, Benedict Gănescu era cu gândul aiurea, părea că a ajuns din greşală într-o arenă de circ. Eu nu pricepeam nimic. În mod normal, ar fi trebuit ca a doua zi să se revină la relaţiile de la început, dar nu mai era nimic normal în redacţie. Rolul de oaie neagră a redacţiei, deţinut până acum de documentarista Ana Maria Diaconu, era luat de mine.
Ca să mă surprindă şi mai mult, Ilie Purcaru a conceput o gazetă de perete. A lipit două coli mari, una de alta, a desenat nişte chenare şi i-a dat chiar şi un nume „Gazeta Tribuna României”. Nu era copie fidelă a celor aflate în sate în dreptul primăriilor sau al sediilor de miliţie, cu rubricile „Aşa da!” şi „Aşa nu!”, la prima fiind iniţiativele ţăranilor care măturau în faţa porţii, iar în a doua fotografii cu săteni care nu aveau gard la poartă sau furaseră vreo găină de la vecini sau păstăi de mazăre ori de fasole de la Cooperativa Agricolo de producţie. Nu, el avea o singură rubrică – „Aşa nu!”, la care afişase toate textele pe care i le oferisem eu spre publicare, iar el le respinsese.
Mai mult decât gestul în sine m-a deranjat că sub titlul mare şi frumos „Gazeta Tribuna României”  scrisese – tot caligrafic – „organ al organizaţiei de bază P.C.R.” Iar eu eram secretarul organizaţiei de bază. Un fel de secretar, dar...totuşi. Spun un fel de secretar că nu avusese loc decât o singură şedinţă de partid, cea de constituire a organizaţiei de bază. Ca la noi  la nimenea: redactorul şef Paul Anghel nu voise să se transfere la organizaţia de partid a instituţiei la care lucra, ci rămăsese la organizaţia de bază a Uniunii Scriitorilor, probabil asta ajutându-l să fie acolo mai influent, căci erau multe frământări la scriitori şi câştigau cei care erau mai activi şi mai bine organizaţi. Avusese însă grijă, cu luni în urmă, să mă cheme la el în birou, de faţă fiind şi Ilie Purcaru, şi să mă roage să accept să fiu ales secretarul organizaţiei. Eu am refuzat în primă etapă, dar până la urmă argumentele lor m-au convins. Problema lor era simplă: noi, cei de la revistă, eram patru membri de partid – eu, Purcaru, Nedic Lemnaru şi administratorul, iar cei de la Asociaţia România, care ne patrona, erau trei – Virgil Cândea şi încă doi. Era dreptul nostru, susţineau Paul şi Ilie, să conducem orgnizaţia, iar dacă eu refuz, „o să ne încalece proştii ăia de la asociaţie, cu Virgilică în frunte”. Propunând eu să fie ales Purcaru secretar, au avut răspunsul pregătit: Purcaru nu putea să fie ales fiindcă avea o sancţiune pe linie de partid, primită cu ani în urmă, care nu-i fusese ridicată. De Nedic Lemnaru nici nu voia să audă, zicând Paul că mai bine alegem o pălărie de floarea soarelui decât pe Nedic. Am acceptat, iar ei mi-au promis că totul este de formă, doar nu ne vom apuca noi de şedinţe, de prelucrări, cuvântări, lămuriri şi sancţiuni.
S-au ţinut de cuvânt: nu ne-am întâlnit niciodată în şedinţă şi nimeni nu suferea pentru asta, nici cei de la Asociaţia România nu s-au arătat dornici să ne întâlnim şi să pierdem timpul, doar plăteam cotizaţia o dată pe lună, când primeam salariul. Cotizaţia o încasa administratorul, secretarul adjunct, că doar de aceea era administrator (fusese chelner, se bârfea, şi-l făcuse partidul un fel de contabil).
Dar faptul că Ilie scrisese pe gazetă că este a organiuaţiei de bază, eu fiind secretarul, mă îngrijora. Atâta lucru învăţasem şi eu în zece ani, de când eram membru (se mai zicea şi „membrache”, în glumă) că sunt anumite lucruri cu care nu e bine să te joci, că tovarăşul Partid se poate supăra rău. În plus, era un fals, dincolo de faptul că erau afişate articolelele mele, nimeni din organizaţia de partid nu fusese de acord cu iniţiativa. Şi era şi comic: la gazeta organizaţie de baza erau puse articolele proaste ale secretarului organizaţiei...
Am intrat la Ilie Purcaru în birou şi i-am spus, fără nici-o introducere, să dea jos gazeta de perete, sau să scrie că este gazeta redactorului şef ajunct, caz în care nu m-ar mai interesa ce scrie şi pe cine afişează. Mi-a răspuns în acelaşi spirit tovărăşesc: critica este permisă la adresa oricui, exact acesta este semnul democraţiei de partid. Neajungnd la niciun reziultat cu el, m-am dus la Paul Anghel, cu dorinţa de a-l ruga pe el să-şi convingă ajunctul să găsească alte forme de critică, dar nu în numele organizaţiei de partid. Paul a jucat rolul copilului răsfăţat, se prefăcea că se distrează şi-mi dădea de înţeles că nu am umor! În fond, în viziunea lui, era vorba de o copilărie „a lui domn Ilie”, care, uite, avea şi părţi pozitive, mai înviora atmosfera în redacţie, că prea ne plictiseam.
În aceeaşi zi sau poate în următoarea eram la Paul Anghel în birou şi a primit telefon de la tovarăşul Dan Marţian, care-i transmitea observaţiile pe care le făcea textelor ce urmau să apară în numărul viitor, revista fiind aproape gata să intre la tipar. Din ce am înţeles eu, cele mai multe erau greşeli de corectură pe care între timp le înăturaseră redactorii sau cele două angajate special pentru această operaţie. La un moment dat, însă, înţelegeam din ce repeta Paul – şi cred că repeta anume ca să aud eu, iar el să se distreze – Dan Marţian a cerut să fie scos un cuvânt, pe care nu voia, totuşi, să-l pronunţe, dar indica unde se află. Paul înţelesese însă despre ce este vorba, dar se prefăcea că nu are habar. Ca să mă lămuresc eu, redactorul şef pusese degetul şi-mi arătase articolul şi cuvântul cu pricina. Era o cronică muzicală a Cellei Delavrancea despre un recital de pian susţinut de Dan Grigore. După ce elogiase prestaţia, Cella Delavrancea notase că tuşeul din final demonstra că pianistul e genial.
Cuvântul genial era socotit de Dan Marţian – şi nu numai de el, ci de toţi activiştii de partid – ca  fiind un atribut exclusiv al lui Nicolae Ceauşescu. Părea că murise tovarăşul I. V. Stalin, „genialul conducător al popoarelor”, iar moştenirea revenise secretarului general al Partidului Comunist Român, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, fiul tovarăşului Andruţa Ceauşescu din Scorniceşti, membru de partid din ilegalitate (probabil pleca la cârciumă pe ascuns, fără să ştie nevastă-sa şi aşa deveniste ilegalist),  sătean de frunte în comuna lui, „vatră de cultură şi istorie” – cum scrisese cineva – dar nu „genial”, ca fiul lui. 
Dan Marţian fusese Ministru Tineretului, îi urmase lui Ion Iliescu în funcţia de secretar al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist, dar fusese schimbat din funcţie ca să se poată pregăti ascensiunea lui Nicu Ceauşescu, fiul cel mare al genialului conducător, tatăl său (este posibil însă să fi fost înlocuit şi fiindcă era căsătorit cu o evreică sau fiindcă făcuse studiile la Moscova). Probabil Dan Marţian nu avea nici-o treabă la Secţia de presă a Partidului, că nu-i scăpa nici-un cuvânt necitit din revistă. Rugămintea lui acum era să se înlocuiască „acel cuvânt” cu un altul mai modest, mai neutru. Paul Anghel i-a spus că nu-şi permite să umble pe textul colaboratorilor. Nu umblaţi dumneavoastră, i-a răspus Dan Marţian, dar o puteţi ruga pe autoare să schimbe.
Sub privirile mele pline de interes, Paul Anghel şi-a mai aprins o ţigară şi i-a ţinut lui Dan Marţian un curs de alfabetizare din care reieşea că în literatura română, pe lângă cei trei mari clasici – Eminescu, Creangă şi Caragiale, mai există un mare dramaturg, Barbu Ştefănescu Delavrancea. „Da, tovarăşe Marţian, a continuat Paul, ştiu că ştiţi, dar daţi-mi voie să termin. Barbu Delavrancea ăsta a fost bun prieten cu Ion Luca Caragiale, cel care a scris Domnul Goe şi O scrisoare pierdută... Ei bine, Caragiale se ducea în vizită la Delavrancea acasă, unde se afla şi o fetiţă superbă, cu un talent de excepţie, o minune a naturii. Şi Delavrancea o lua în braţe şi o aşeza pe genunchi şi-i cânta la ureche, apoi o ruga şi pe fetiţă să cânte şi ea la pian, iar ea era un copil minune, chiar şi păsările încremeneau la fereastră, se opreau din ciripit să o asculte... Tovarăşe Marţian, acea copilă, fiica lui Barbu Delavrancea – cel cu cu piesa Apus de soare, şi cu replica  Moldova nu este a mea, nu este a voastră, ci a copiilor copiilor voştri, este această Cella Delavrancea, care a scris cronica muzicală... Nu îmi este mie ruşine să cer eu să mădifice textul uneia care a stat pe genunchii lui Caragiale şi a mâncat din aceeaşi farfurie, a băut lăptic din mâna lui Delavrancea? Îmi este! Mă sperie o asemenea acţiune. Dacă dumneavoastră vreţi modificarea, chemaţi-o pe Cvella Delavrancea la Comitetul Central, convingeţi-o, dacă e nevoie, arestaţi-o, eu nu mă pot opune...
Îmi era limpede că Paul şi Ilie au deschis prea multe fronturi şi nu aveam nici-o dorinţă să devin victimă colaterală. Drept care i-am spus pe loc, după ce l-am lăsat să-şi savureze succesul cu batjocorirea lui Dan Marţian, că dacă Purcaru nu dă jos de pe perete gazeta aceea, a doua zi o voi rupe eu.
Ceea ce am şi făcut, după ce l-am mai rugat încă o dată pe „domn Ilie”  să o ia el de acolo şi să uităm gluma, sărată sau nesărată, cum o fi fost ea. Am rupt colile mari, le-am împachetat şi i le-am aşezat pe birou. A doua zi făcuse altă gazetă de perete. În acelaşi loc.

30. INGERI SUB ACOPERIRE


„Cazul Mazilescu-Goma!”

În amintirile lui despre Marin Preda, poetul Petre Stoca scrie: ”Întrebuinţa un slogan, pe care îl repeta zgomotos, paralel bătînd cu pumnul în masă, de săltau paharele: „Cazul Mazilescu"... De zeci, de sute de ori. Repetări sporind hazul celor de faţă, mai cu seamă că Monşer imita admirabil glasul specialistului în luări de atitudine principială. Mă perpeleam să aflu sorgintea acestui „Cazul Mazilescu"... „Ei, nu ştii? o dădea el. Păi la şedinţa..." Juram pe toţi sfinţii din lume că nu ştiu. Geaba dulci implorări. A rămas un mister, nu şi pentru alţi muritori, de vreme ce avusese loc o şedinţă unde se rostiseră cuvin­tele cu pricina.”
Să dezlegăm misterul peste timp. Într-o seara, îl condusesem pe Marin Preda la Mogoşoaia, mâncasem la cantina de la Casa de creaţie din prejma palatului lui Brâncoveanu şi întârziam în jurul unui pahar cu vin. Discuţiile cu Marin Preda erau fermecătoare doar dacă existau numai doi interlocutori. Atunci se putea el concentra asupra unui subiect, asculta liniştit sau, pornind de la o simplă observaţie banală, ţinea o adevărată prelegere despre te miri ce. Vocea îi devenea egală, era lipsit de teatralism, tot ce rostea părea rodul unei îndelungi meditaţii. Pledoariile lui împotriva unui scriitor care şi-a trădat vocaţia nu eşuau în pamflet, ci erau adevărate studii literare, analize de text. Introducea în calcul o observaţie cu valoare de zecimală şi schimba în întregime raportul de forţe. Despre scriitorii ruşi avea mai mult decât respect, era într-o continuă uimire de descoperirile pe care le făcuseră ei în legătură cu abisul uman.
După ce termina de adus argumente, parcă pentru a-şi relaxa interlocutorul, concluziona citând o propoziţie, o frază sau o simplă sintagmă. Când venea vorba despre Zaharia Stancu, de pildă, nu rostea decât începutul romanului „Desculţ” : „Tudore! Tu-do-re! Pe tata îl chema Tudor!”  Întorcea capul spre mine şi mă întreba cu gravitate: ”Ai înţeles, monşer?” Răspundeam la fel de grav că am înţeles. „Ce ai înţeles?” „Că pe tata lui Zaharia Stancu îl chema Tudor”. Aşa, monşer, să nu uiţi, pe tatăl lui îl chema Tudor. Aşa începe romanul. Aşa vrea el.” Nu continua cu nici-o invectivă, considera că trebuie să tragi singur concluzia: nu aşa trebuie să înceapă un roman.
În tinereţie, Marin Preda scrisese aspru despre romanul lui G. Călinescu „Scrinul negru”. Nu citisem articolul şi nici nu ştiam de „atacul” la adresa „divinului critic”, cum îl numeau susţinătorii pătimaşi. Şi eu eram un admirator al lui G. Călinescu (sunt şi astăzi) şi am rămas surprins când mi-a povestit Marin Preda despre reproşurile lui exprimate public. Mi-a explicat el pe scurt că a fost supărat pe Călinescu că ar fi inventat în roman o nobilime românească falsă, doar ca să aibă ce ironiza. Nu eram în măsură să-l combat şi nici să-l susţin, fiindcă îmi plăcuse romanul când îl citisem prima dată, iar de curând îl recitisem - odată cu celălalt roman al lui Călinescu, „Bietul Ionide” (le aveam într-o ediţie de „Opere”, publicate de Editura pentru Literatură – hârtie bună, copertate frumos).
De masa noastră s-a apropiat poetul Virgil Mazilescu. Avea o sticlă de vin în mână, din care băuse mai puţin de jumătate, dar încerca s-o ţină ca pe-un triumf, să vadă puţinii scriitori din sala de mese că are ce bea şi nu umblă prin sală cu scopul de-a fi invitat de cineva.
Cu Virgil Mazilescu eram amic, îmi făcuse de mai multe ori vizite acasă şi venisem şi eu la Mogoşoia, cu soţia, special să-l întâlnim. Era cazat în una din căsuţele separate, nu stătea în clădirea centrală, unde stăteau majoritatea scriitorilor (această clădire pentru care erau invidiaţi scriitorii era formată dintr-o mare sală de mese, la parter, şi vreo zece camere la etaj, foste locuinţe pentru servitori, statul investind doar în instalarea unor duşuri). Virgil era un tânăr de o delicateţe rară, iubitor de literatură franceză, traducător talentat. Părea mereu agitat şi chinuit de întrebări. Dorea să-i fie ascultate poeziile, pe care le citea cu patos, dar nu prea găsea auditoriu, poezia lui fiind onirică, doar lui părându-i că exprimă esenţialul într-o formă nemaiîntânită de la facerea lumii. În afară de grupul lui de onirici – condus de Dumitru Ţepeneag – cam nimeni nu avea nevoie de asemenea poeme şi cu atât mai puţin revistele literare, motiv pentru care Virgil se considera un persecutat al regimului şi un paria al societăţii (Editura condusă de Marin Preda tocmai îi publicase un volum de versuri, redactor fiind Mircea Ciobanu).
Virgil Mazilescu era cu doi ani mai în vârstă decât mine, dar terminase facultatea când eu abia intram, el înaintând şnur prin studiile elementare şi liceale, fără sincope ca mine (era fiu de contabil). Era băutor de tării, în general, dar nu şi iubitor de aventuri amoroase. O singură dată a călcat şi Virgil alături, îndrăgostindu-se de nevasta unui prieten care venea la el să se plângă de bătăile primite (acela fiind mare fustangiu). A consolat-o până a mângâiat-o! Om serios, Virgil nu a putut să suporte minciuna, şi-a luat noua iubită şi au fugit amîndoi de acasă stabilindu-se la Mogoşoaia. Mulţi îl ocoleau, deşi nu era un pericol şi pentru alţi soţi, dar făţărnicia de tip mic-burghez funcţiona constant şi printre scriitori.
Ajuns în dreptul mesei noastre, Virgil Mazilescu se înclină respectos (era foarte protocolar de felul lui) şi, cu sticla la vedere (să ne convingem că nu a venit să ne consume băutura), a cerut voie să se aşeze la masa noastră. Mârâind, de loc politicos, Marin Preda i-a făcut totuşi semn să se aşeze, trăgând înspre el paharul cu vin şi propria-i sticlă, ca nu cumva să-i treacă prin cap musafirului să schimbe soiul vinului. Virgil ne întreabă ce facem, iar Preda, odată văzându-l aşezat pe scaun, începe să-l trateze ca pe un oaspete şi-i răspunde că tocmai vorbeam despre Călinescu şi despre Ioanide care a zis nu ştiu ce în romanul „Scrinul Negru”.
Eu, am mai spus-o şi cu alt prilej, când eram la masă cu Marin Preda şi cu alţi scriitori nu prea mă întindeam la vorbă, lăsându-l pe el să stabilească subiectul discuţiei şi ritmul de abordare a unui subiect. Il stimam pe Marin Preda nu doar pentru că era un mare scriitor şi-mi editase la editura lui câteva cărţi, ci şi fiindcă era un om în vârstă şi cu vorbă înţeleaptă. Avea cu un an mai mult decât tatăl meu şi îl şi priveam ca pe un părinte (deşi cred că el ar fi preferat să-l consider ca fiind generaţia mea!).
-       Ce povestiţi dumneavoastră, zice Virgil Mazilescu cu o superioritate doctorală, nu este din „Scrinul negru”, ci din „Bietul Ioanide”.
Marin Preda îl contrazice, îl contrazic şi eu, aduc pe scurt nişte argumente şi mă opresc, ca să-l las pe Preda să se desfăşoare. Asta voiam eu, dar trebuia să vrea şi Virgil. Ei bine nu, Virgil voia să facem pariu pe o sticlă de vin cine are dreptate. Refuz pariul, spunându-i că nu e corect să fac un pariu despre care sunt sigur sută la sută că îl voi câştiga, având o lectură recentă a romanelor (abia de trecuse o săptămână).
Considerând că nu sunt demn de o polemică serioasă cu el, Virgil a trecut la atac împotriva lui Marin Preda, spunându-i că e supărat pe el. A urmat întrebarea calmă a lui Preda, dar pe care eu am simţit-o plină de tensiune:
-       Ce ţi-am făcut, monşer, cu ce te-am supărat?
-       Ne-aţi trădat.
-       Pe cine?
-       Pe noi, pe scriitorii români şi pe ţărani...
-       Nu, zău, când?
-       Nu vreţi să ajutaţi ţăranul român...
A urmat un scurt eseu despre rolul ţărănimii în istoria poporului român şi despre soarta grea a celui care este talpa ţării, care suferă în tăcere şi moare de inaniţie. Preda a spus că nu are asemnea informaţii (din felul în care îşi măsura cuvintele aveam impresia că percepe reproşurile lui Virgil ca pe o provocare), dar dacă aşa este, atunci ţăranii să pună mâna pe furci şi pe topoare şi să se ducă la Comitetul Central şi să ceară dreptate.
-       Dumneavoastră trebuie să-i învăţaţi ce să facă...
Marin Preda i-a explicat că el nu e Tudor Vladimirescu şi că nu a plecat de la Siliştea-Gumeşti ca să facă ordine în lume, a plecat să devină scriitor. Virgil Mazilescu nu a fost mulţumit de explicaţie şi a încercat să spună cum vede el menirea scriitorului... Atunci s-a petrecut un lucru surprinzător care m-a şocat. Marin Preda s-a ridicat în picioare şi a început să se lovească cu pumnul drept în palma stângă, izbind cu putere şi repetând isteric:
-       Cazul Mazilescu Goma! Cazul Mazilescu Goma. Cazul Mazilescu Goma! Când tocmaiu credeam, că a terminat, s-a aşezat pe scaun şi a lovit de câteva ori faţa de masă cu palmă, în acelaşi ritm: Cazul Mazilescu Goma!
Virgil Mazilescu şi-a luat sticla de vin în mână, s-a ridicat încet de la masă, a salutat politicos şi s-a depărtat de noi. Părea bătrân şi cocoşat. Nu mai era tânărul bine legat, sigur de el, parcă îl lovise un boxer în piept.
-       Ţi-a plăcut, monşer?, m-a întrebat Preda, dar în loc să aştepte răspunsul, mi-a mai pus o întrebarte: ţi-am spus eu că nu face mulţi pureci la masă cu noi?
Nu-mi spusese, dar m-a întrebat iar: ţi-a plăcut cazul Mazilescu Goma? Aşa scap mereu de el...
-       Nu ştiu ce însemnă?
-       Cum nu ştii? Discursul lui de la Consiliul Uniunii...
-       Nu sunt membru în consiliu... Nici nu mi-a povestit cineva cum a fost.
-       Păi da, monşer, se discuta nu ştiu ce, şi se trezeşte şi el că se ridică în picioare şi hotărăşte: nu părăseşte nimeni sala până nu se lămureşte cazul Mazilescu Goma!
I-am spus din nou că nu înţeleg, iar el m-a întrebat dacă ştiu cine este Paul Goma. I-am spus ce ştiam. Că este un scriitor care a plecat în Franţa după ce a înfiinţat un sindicat liber în România, după modelul sindicatelor din Polonia. Că a făcut puşcărie, că a fost student la Litere înaintea mea, după ce a vrut să-şi reia studiile, că i se citesc fragmente din cărţi la Europa Liberă, că am şi dat mâna odată cu el, chiar în curtea editurii Cartea Românească...
-       Aşa, monşer, vezi că ştii!... Păi Goma mâncase bătaie în puşcărie, iar după cutremurul de pământ din 77, îl trăsese de barbă generalul ăla nenorocit, Pleşiţă. Fusese urmărit, arestat, iar acum prietenul dumitale Mazilescu voia să se rezolva cazul Mazilescu-Goma!... Pricepi? Nu Goma era personajul principal, ci Mazilescu, cu sticla în mână. Toată ziua sunt cu gândul la băutură, aşa fac ei revoluţie... Nu era Goma pe primul loc, ci Mazilescu.
Între timp, Preda îşi strânsese pumnii, lăsând liber degetul mare de la fiecare mână. Dansa cu pumnii în aer, de parcă ar fi vâslit, având grijă să fie degetul mare îndreptat spre propriu-i piept:
-       Cazul Mazilescu Goma, monşer, adică eu, nu ăla era imporatant... Înţelegi?         
Este limpede că sloganul de care scrie poetul Petre Stoica era „Cazul Mazilescu Goma”, nu doar „Cazul Mazilescu...” Punctele de suspensie din text se datorează cenzurii, Direcţia Presei neaprobând să apară în volumul omagial - Marin Preda, „Timpul n-a mai avut răbdare”  - numele lui Paul Goma.

29. INGERI SUB ACOPERIRE


In vino veritas? Nebunie curată!

În următoarea deplasare, de data aceasta la Craiova, nu am mai putut să-mi  păstrez neutralitatea. Plecasem din Bucureşti cu Ilie Purcaru. Nu luasem maşina redacţiei, ci plecasem cu maşina mea personală, Dacia 1100, care mi-a atras multe invidii, întrâcât pe vremea aceea nici oamenii în vârstă nu aveau automobil personal, necum un tinerel ca mine. Eu o cumpărasem din banii rămaşi în urma unui schimb de case şi ieşisem bine dintr-o zicere pe care atunci nu o ştiam, iar acum mi se pare că are haz: dacă părinţii tăi sunt săraci, tu nu ai nici-o vină, dar dacă şi socrii tăi sunt săraci, atunci eşti idiot. Socrii mei nu fuseseră săraci, iar soţia mea era foarte frumoasă (alt motiv să fiu invidiat!)
Ilie Purcaru, când ajungea la Craiova, era primit ca o vedetă. Numai eu mai eram primit aşa la Băileşti, dar mult mai târziu, când lucram la Radioteleviziune... Dar mai trebuia să treacă puţin timp. Pe Purcaru îl căutau, de îndată ce se afla că este în Cetatea Băniei, foştii lui colegi de la ziarul „Înainte”, foştii colegi şi subordonaţi de la revista „Ramuri” şi mulţi veleitari, dornici să-i ofere manuscrisele capodoperelor lor, iar el să le publice. Oriunde, numai presă centrală să fie. Unii dintre foşii colegi din presă sperau să-i ia cu el la revista „Tribuna României” şi astfel să scape de praful de provincie care înnăbuşea pe mulţi. Deplasările la Craiova erau foarte plăcute şi pentru mine, deoarece aveam unde dormi şi mă revedeam cu rudele soţiei - sora ei, cumnatul şi copiii lor locuind într-o casă mare cu o curte la fel de mare, situată la circa o sută de metri departe de splendidul parc Romanescu (devenit... „Parcul Poporului”!, apoi iar Romanescu). Când deplasările erau mai lungi, dădeam şi o fugă la Băileşti, să-mi văd tatăl, fratele şi prietenii. De mama vitregă nu-mi era dor, dar o vedeam şi pe ea şi continuam să-i spun „mămică”, dar numai în prezenţa ei, în absenţă îi spuneam „Tanti Rola” şi tot aşa îi spunea şi frate-meu, fiul ei bun, când ea nu era de faţă.
De data aceasta Ilie Purcaru a propus să se oprim direct la restaurantul Minerva, unde îl aştepta o doamnă. Nu aveam nimic împotrivă. Fără să-l întreb cine este doamna, mi-a spus el că este vorba de o veche prietenă, căreia i-a băut el cândva 20.000 de lei. Suma era enormă şi i-am spus că nu-l cred, iar el a zis că pot s-o întreb pe ea personal, când ne vom întâlni, şi mă voi lămuri. La întrebarea cum au putut să bea atâţia bani, a râs sarcastic de ignoranţa mea şi a recunoscut că nu doar pe băutură au risipit banii, au mai şi mâncat, au mai dat şi lăutarilor şi i-au cinstit şi pe mesenii care se nimereau să fie tocmai atunci prin restaurante.
-       Şi de unde avea banii?, mă interesez eu.
-       De la bărbatu-său, doar nu de la mine, vine răspunsul ferm al lui Purcaru, iar pe sub ochelarii fumurii îi zăresc lucirea diavolească. Avea ţigara strânsă între dinţi şi zâmbea strâmb... O trimisese bărbatu-său la Bucureşti, să cumpere mobilă, şi eu am convins-o că poate trăi şi fără mobilă. O mai convinsesem şi altă dată că viaţa e frumoasă, dar nu pe sume aşa mari. Acum am fost nevoiţi să părăsim şi Bucureştiul, ca terminasem cârciumele şi am ajuns pe la Sinaia.
-       Şi cum s-a dus acasă fără mobilă?
-       Nu mai e treaba mea... O fi bătut-o ăla pâna a rupt cureaua de fundul ei, dar nu a omorât-o, dovadă că ne aşteaptă la „Minerva”.
Ne aştepta, în adevăr, cu o bere pe masă, dar nu în restaurant, ci în grădina de vară a celebrului restaurant construit în stil maur, adevărat monument istoric. Era vară... Facem cunoştinţă, comandăm mâncare, el comandă votcă. Ni se aduce mâncarea şi încep rugăminţile să mănânce. Aşa păţeam de fiecare dată - Purcaru comanda mâncare, dar nu se atingea de ea, doar bea! Insistenţele mele erau inutile, mă opream doar când îşi dădea jos de pe nas ochelarii fumurii şi mă străpungea cu privirea, întrebându-mă ca la anchetă dacă pricep sau nu ce spune el: nu va mânca, doar va bea! Nu-mi era frică de el, fireşte, ci doar milă, mai ales că-l văzusem de multe ori încovoiat de durere şi ţinându-se cu mâinile de burtă. De vomat nu reuşea şi nu încerca... Odată, când  am refuzat să beau nu ştiu ce coniac din import, explicându-i că mi-e teamă de durerea de stomac, mi-a replicat calm: păţeşti chestia asta că ai ficatul bun, trebuie să bei până-l distrugi şi apoi nu te mai doare şi nici nu mai vomiţi!
Desigur, Purcaru nu arunca băutura pe gât ca într-un butoi, ci „o citea”, dura o oră până bea o sută de mililitri de vodcă, iar în acest timp dezbătea problemele grave ale mapamondului. De la el am auzit cele mai grave lucruri despre faptele negre din istoria partidului comunist. El mi-a vorbit despre asasinarea lui Pătrăşcanu, despre arestarea intelectualilor din anii cincizeci, despre modul în care îi cumpărase Gheorghiu Dej pe intelectuali şi despre luptele interne dintre comuniştii români şi comuniştii evrei trimişi de Moscova. Peste ani, informaţiile lui s-au dovedit corecte. Multe întâmplări le ştia, probabil, de la părinţii lui – profesori (un unchi al lui redactase chiar un manual de limbă şi literatură română), dar cu alte evenimente fusese contemporan şi chiar trăise ”în miezul unui ev aprins” – cum numise epoca un coleg al lui de la Şcoala de literatură, Nicolae Labiş. Fiind angajat reporter la organul Partidului, „Scânteia”, de la vârsta de 18 ani, Purcare aflase multe chiar la locul de muncă, deoarece după anul 1951, când fusese angajat, multe nenorociri făcuse propaganda de partid în mână cu Securitatea Statului. Îmi amintesc că a făcut o dată diferenţă între Nicolae Ceauşescu şi Gheorghiu Dej şi balanţa înclina în favoarea celui din urmă, dar el mi-a explicat că se referă numai la comportamentul lui Gheorgiu Dej în public, care învăţase să poarte pălărie şi să salute, chiar să susţină o discuţie, că ucenicise – argumenta el – pe lângă Petru Groza, Sadoveanu, Maurer, Ralea, Parhon – iar aceştia erau „curve bătrâne”, crescuseră cu servitori şi cu bone, nu ca cizmarul de Ceauşescu care nu avusese nici mămăligă acasă. Purcaru ştia foarte bine şi ascensiunea lui Ştefan Andrei, care ajunsese ministru adjunct la externe, ei fiind colegi de liceu. Când l-am întrebat o dată de ce nu apelează la Ştefan Andrei să rezolve nu ştiu ce încurcătură în care zicea că intrase, mi-a râs în nas: Fănică (adică Ştefan Andrei) nu are acum grija mea, e ocupat să-l lucreye pe George Macovescu, care e ministru plin, că nu o să stea o veşnicie adjunct... Fratele lui Ştefan Andrei era directorul unui liceu din Craiova, iar Purcaru se cunoştea bine şi cu acesta şi-l publicare prin revistele lui.
După o flecărteală de o oră, Purcaru era tot cu friptura înainte, promiţându-i doamnei că mai bea o vodcă şi apoi va mânca. Doamna avea vreo 35 de ani, era de statură obişnuită, şi-l urmărea cum vorbeşte sau cum fumează cu un aer ciudat, amestec de admiraţie şi dispreţ. Nu-l întrerupea de loc, doar îl ajuta când nu-şi amintea el numele vreunui personaj de care voia să povestească, ori cum se chema restaurantul în care ajunseseră într- seară. La un moment dat, doamna a dorit să meargă la toaletă şi l-a rugat pe Ilie s-o însoţească. Ilie a refuzat, ea i-a demostrează că grădina de vară e plină cu lume de toate felurile şi o să se agaţe golanii de ea, Purcaru a refuzat din nou, şi i-a sugerat soluţia salvatoare: dacă nu vrea să facă pe ea, să mă roage pe mine s-o însoţesc... Femeia acceptă, mă roagă, o însoţesc până aproape de toaleta de la parter şi mă opresc. La întoarcere, doamna îmi sugerează să ne dăm la o parte din aleea de trecere şi mă întreabă:
-       Domnule, cum poţi, domnule, să fii prieten cu un asemenea ticălos ca Ilie Purcaru?
Am fost şocat de întrebare, dar nu era greu să răspund că în primul rând nu suntem prieteni, el fiindu-mi şef, iar în al doilea rând, că nu este ticălos. Ea a repetat că e un ticălos şi că Purcaru mă va distruge, aşa că-mi dă un sfat: să fug cât mai repede de el şi să nu mă uit înapoi, pe lume neexistând un nemernic mai mare decât el. Am întrebat-o de ce e prietenă cu el, dacă ar sta lucrurile aşa cum le prezintă ea, iar răspunsul a fost de tip Purcaru: că şi ea e ticăloasă, de-aia!
Nu am fost speriat de cuvintele rostite, dar nu pricepeam care este rostul acestei destăinuiri şi-mi era teamă că mă provoacă. Drept care am trecut la contraatac: să ştii că am să-i spun ce ai zis. Îmi este şef, am venit împreună şi nu mă dezic de el.
Nu a fost nevoie să mă ţin de cuvânt, fiindcă de îndată ce ne-am reaşezat pe scaunele noastre de la masă, i s-a adresat ea lui Purcaru:
-       Iliuţă, i-am spus domnului Petre Anghel că ai să-l distrugi şi nu realizează...
În loc să riposteze sau să-i reproşezeexplice ceva, Purcaru mi s-a adresat mie:
-       Aşa e, domn Petrică, singur că o să te distrug.
-       Nu înţeleg ce spuneţi, am zis, nu ştiu ce înseamnă asta şi nu înţeleg ce v-am făcut. Nici nu cred că vreţi asta, doar glumiţi...
-       Aha, a râs el, cum să gluimesc? Păi dumneata nu ai observat până acum? Cine i-a stricat pe Pelin, pe Grigore Pop, pe Ghidirmic, pe Duţescu, pe...
-       Nu i-aţi stricat, vă lăudaţi degeaba. I-aţi luat de pe unde erau aruncaţi de repartiţiile guvernamentale şi i-aţi făcut redactori, scriitori...
-       Şi pe urmă?, zâmbeşte el cu aer de superioritate, dând capul pe spate şi scoţând fumul pe nas, intenţionat spre mine – pe urmă nu s-a ales praful de ei? Acum sunt toţi nişte alcoolici, nici bolşevici, nici legionari. Nişte rataţi... Urmezi dumneata.
Avea puţină dreptate în ce spunea: toţi cei numiţi avuseseră o pornire sprinţară, apoi rămăseseră foste tinere speranţe.
-       Îmi pare rău, am răspuns. Dacă e aşa cum spuneţi dumneavoastră, cu mine nu va fi astfel...
-       Ba da, domn Petrică, pe cine pun eu mâna se usucă. Torn gaz la rădăcină. Ai auzit de chestia asta? Aşa se usucă pomii, la sigur. Îi laşi să crească puţin, să se prindă, apoi torni gaz la rădăcină. Lucrează gazul, nu trebuie să mai faci nimic.
Eram convins că e beat şi că nu ştie ce vorbeşte, dar nu părea doborât de băutură. Nu-i tremura vocea, nu se bâlbâia, nu-i jucau ochii în cap. Credeam că a doua zi îşi va cere scuze sau va căuta o explicaţie.
Nu a făcut nimic în acest sens. Din acea clipă a început haosul în redacţie.