15. INGERI SUB ACOPERIRE

Provincialii care toacă anii

Provincialii din anul nostru de studiu erau mai mulți și mai grupați. Se deosebeau mai ușor, dar nu după figură sau îmbrăcăminte, ci fiindcă veneau totdeauna la cursuri și seminarii câte doi, trei sau patru, după cum prinseseră tranvaiul care făcea legătura între Piața Unirii și căminele de la Grozăvești. Ei (noi, că am locuit și eu în anul al V-lea într-un cămin din complexul studențesc Grozăvești) coborau la Operetă și de aculo se lua autobuzul până la statuile din fața Universității. Sigur că nu se putea ajunge la fix și mulți întârziau, dar profesorii ne lăsau să intrăm după ei. Deschideam ușa încet, dădeam discret din cap și căutam rândurile mai goale din spate. Din spate, că acelea erau goale pe vremea mea, nu ca acum când mă rog insistent de studentii/studentele mei/mele să vină în față, să-i văd, să mă audă, să comunicăm din priviri, să simt că nu vorbesc pereților (asta o fac acasă!).

Rândurile din față era ocupate din timp de studentele silitoare, de obicei bucureștence  care, venite din puterea nopții mai păstrau încă un loc sau două pentru prietenele lor. Nu era cazul meu și al lui Criki, un prieten cu care fusesem coleg și la Cluj. Criki (Crișan) Dumitrescu se mutase în București cu părinții și cu o sără de-a lui, frumușică și studentă la limba germană. Își recuperaseră locința, scăpând de chiriași, nu știu cum reușiseră, dar bănuiesc. Tatăl lui Criki era cârcuimar, avuse restaurantul lui înainte de venirea comuniștilor la putere și părea un om de lume. Era foarte zâmbăreț, umbra îmbrăcat elegant. Își purta cu demnitate mustața blondă. Încerca și fiul lui să-l imite, inclusiv cu mustața, dar nu prea i-a reușit în acei ani, poate mai târziu, că nu am mai dat ochii cu el în ultimii ani.

Criki Dumitrescu și cu mine (dacă permiteți) am fost, cred, singurii care am ajuns ce am visat în timpul facultății. Eu visam să ajung scriitor, iar altceva nu mă interesa, iar Criki avea obiectiv să se însoare cu fata unui popă de țară. Socrul urma șă-i aducă mâncare și băutură, el să predea la o școală generală și să stea în fața televizorului cu paharul de vin în mână. Din pricina paharului de vin m-am certat de câteva ori cu el, fiindcă mă întorceam de la Băilești de fiecare dată cu o sticlă, două sau trei de vin. Nu zaibărul - brandul impus de îndrăgitul actor Amza Pellea, că mi se părea prea tare – ci un vin galben, mai ușor. I se yicea de „viță românească”, iar vița era greu de întreținut, trebuia stropită, era mai pretențioasă decât banalul zaibăr (șoferii îi ziceau „motorină”). Eu nu am avut niciodată „darul suptului”, cum zicea Ion Creangă despre nu știu care popă din Moldova, dar nici nu eram oripilat de cei care puteau să bea mult, ba chiar îmi făcea plăcere să stau de vorbă cu ei, fiindcă deveneau vorbăreți (profesorul Alexandru Piru putea să bea doi litri de vin și nu se ridica o dată să meargă la toaletă, iar la plecare și nu se observa cât băuse, pleca fluierând. Sau așa părea, că era cam buzat).

Cum mătușa mea și soțul ei erau la serviciu, îl invitam și pe Cricki în singura lor cameră. Făceam o cafea în bucătătioara lată de un metru și jumătate (cumpăram cafea în pungulițe de  50 de grame sau 100 de grame, măcinată pe loc de cafegii profesioniști) și scoteam sticla de vin de sub masă, turnând în două pahare. Eu mă chinuiam să-mi termin paharul, iar Criki descânta câte două ore sestul. Nu-mi părea rău de vin, ca pentru el îl adusesem, dar îmi părea rău de timp și deveneam nervos: nu mai îi susțineam nici-o părere, îl contraziceam iritat, că voiam să plece. Uneori ajungeam la ceartă și-i reproșam nu știu ce afirmație făcută cândva sau felul în care se poartă cu sora lui sau cu taică-său. Eram moralist. La un moment dat chiar i-am spus, invocând un motiv oarecare: dacă mai vrea să bea, să ia sticla cu el, că trebuie să plec nu știu unde. Nu s-a supărat, a luat recipientul din sticlă (nu se inventaseră încă recipientele din plastic, nici gălețile și nici farfuriile sau furculițele), iar eu - după vreo două încercări reușite de acest gen, îi spuneam din capul locului: Criki, am adus o sticlă de vin de acasă, te iau cu mine să bem, dar după primul pahar, iei sticla și pleci că vine mătușă-mea!

Mai aveam de dus o bătălie cu Criki în perioada examenelor. El era un student conștiincios, dar nu ajungea niciodată la primele două ore fiind incapabil să se trezească. Prin anul al treilea sau al patulea, studenții de la filologie nu mai erau cazați la Groyăvești, ci în niște camere situate la etajele de deasupra librăriei Mihai Eminescu, deci peste drum de o latură a universității, asfel că ăncercam uneori - venind eu din Piața Coșbuc – să-l trezesc pe studentul Dumitrescu Crișan. Era însă imposibil să-l conving să se scoale, își punea pătura în cap, trăgea cu mâinile de ea și mă înjura cu toți sfinții și cu toate neamurile, țipând la mine să plec. Nu plecam, dar nici el nu se ridica din pat, cedând eu, totuși, în cele din urmă.

Criki și cu mine, ca toți studenții, toceam pentru examene în sesiune. El avea cursuri (notițe), eu nu prea, în plus își copia în timpul semestrului cursurile de la care lipsea dimineața, împrumutând niște caiete mari/sudențești de la colegele conștiincioase. Așa că sosea și ocazia ca prietenul să-mi ofere ospitalitatea bahică, învățând împreună. Nu mă dă modestia afară din casă, dar spun adevărul: Criki era mai conștiincios decât mine, eu suferind de neastâmpăr și având și o problemă psihică: dacă am citit și am înțeles despre ce este vorba, putând chiar să explic fenomenul, de ce trebuie să învăț pe de rost fel de fel de definiții și clasificări? Asta nu voiam, dar țineam cu tot dinadinsul să termin facultatea (și nu era posibil fără promovarea examenelor) așa că executam ordinele lui Crișa Dumitrescu: spune când se transformă a în î în cuvintele de origine slavă și când în ă? Când devine e intervocalic din latină i și când e? Când mă plictiseam sau nu știam, răspundeam cu seriozitate: joia! Sau vara. Sau când cade jos. Tâmpenii de aces gen. Criki făcea spume la gură, mă înjura (eu nu înjuram și nu drăcuiam - protestant, de!), uneori dădea cu ceva după mine, cel mai adesea cu registre de-alea studențești sau cu prna.

Seara târziu, eu sau el, veneam cu propunerea: hai, că nu mai merge, suntem obosiți, nu ne mai intră nimic în cap. Cădeam de acord, dar – de cele mai multe ori - apărea decizia lui Criki: eu nu mă prezint mâine la examen. Prima dată am crezut că glumește, dar până să-mi dau eu seama de seriozitatea lui, a intrat profesorul în clasă, ne-a dat subiectul și adio șansă pentru Criki să mai susțină examenul în sesiunea respectivă. Când am văzut că se ține de cuvânt și nu vine la examen, deși ne pregătisem bine amândoi, mă duceam din timp la cămin - să am vrem să mă cert cu el și să-l trag din pat, la propriu. Reușeam uneori, după ce  prexiza: merg, că ești nebun și nu mai pot să dorm, dar după ce trag biletul, dacă nu știu nu mai stau în sală. Așa făcea. La scris, ieșea de îndată ce scria profesorul subiectul pe tablă sau doar îl dicta, iar la oral, când îi venea rândul, trăgea biletul și se așeza în bancă sau o lua la fugă. După cum socotea el că este pregătit în raport cu subiectele scrise de profesori pe bilete.

O dată, una dintre profesoare voise să-și noteze ce subiect a tras, dar Criki deja ajunsese în stradă!

În anul al cincelea, ultimul examen de dinaintea celui de susținere a tezei de absolvire, am avut examen la Limba română contemporană (Lereceu, cum îi ziceau studenții după inițiale). Așa cred că se chema, dar, sigur, examenul l-am susținut cu doamna profesoară Florica Dumitrescu Niculescu. O lingvistă acră, ca toate lingvistele. Am fost martor la scenă. Intră Criki la examenul oral (intram des în aceeași serie de cinci studenți, chiar când eram primiți obligatoriu după alfabet, cădeam împreună datorită sorții – litera D era aproape de litera A la alfabet), trage biletul, eu răsuflu ușurat văzând că nu o ia spre ușă și ne așezăm fiecare în câte o bancă. Criki se apucă serios de treabă, eu la fel, și la un moment dat îl aud pe Criki că întreabă dacă poate să răspundă. Noi evitam de obicei asemenea perturbări ale mersului planetelor în sistemul solar, fiindcă acestor cucoane lingviste le veneau bâzdâcurile din orice. Se enervau și apoi, patru sau cinci studenți care urmau să răspundă, trăgeau ponoasele; luau note mici și suportau observații că era distinsele savante nervoase. Acum, dacă sonatul meu prieten avea de gând s-o enerveze pe Florica Dumitrescu Niculescu victiva urma să fiu eu, dar consecițele nu erau grave, bănuiam, fiind ultimul examen după cinci ani de chinuri.

Răspunde studentul Criki la  subiectul unu, profesoara îi spune să treacă la subiectul doi, el se execută, răspunde bine, se pare, că îi recomandă să treacă la subiedtul trei și ultimul. Cricki e pe baricade, trupul în ajută, e încă pe scaun, psihicul e puternic, nu dă semne de neputință, iar doamna Florica îi cere carnetul ca să/i treacă nota și să semneze, să aibă Crike o dovadă în fața părinților că a susținut examenul, iar profesoara știe să scrie... Criki o urmărește atent cum îi trece profesoara nota 7 (șapte) și în catalogul ei, îi admiră semnătura și e cu urechile pâlnie la observațiile ei:

-       Nu știu ce faceți voi la facultate și cu ce vă petreceți timpul că nimic nu vă intră în cap, ați terminat facultatea și nu știți nimic, vor râde elevii de voi...

Studentul Dumitrescu Crișan zis Criki se mai convinge o dată că nota lui e trecută în catalogul profesoarei, mai privește o dată semnătura din carnetul personal de note, își introduce tacticos carnetul în buzunarul de la spate al pantalonilor, apoi o privește pe profesoară drept în ochii ei albaștri, dar nu foarte frumoși, și rostește clar, ca să fie înțeles bine:

-       Ascultă, Cucoană! După ce că ne fuți la cap de cinci ani cu materia asta împuțită, tot dumneta ne faci morală? Las-ne dracului în pace și taci!

Cu experiența câștigată de-a lungul anilor, a pornit în fugă spre ieșire. Profesoara și-a revenit și ea, dar nu putea să concureze cu Criki. A ieșit pe coridor, țipând după el să-i spună cum îl cheamă. Logic, Criki i-a răspuns fără să întoarcă de loc capul și fără să schimbe ritmul:

-       Ai catalogul acolo, nu știi să citești? Și i-a mai dat o informație: Să nu mă chemi la decanat, că nu mai am de dat nici-un examen.

Am regretat că e ultimul an de studii: câștigase Cfriki un prestigiu în fața studenților comparabil doar cu stima slui Napoleon în fața soldaților înainte de campania din Italia.

Nu păstrați locul de lângă voi unei studente

Colegul pe care l-am stimat cel mai mult era mai în vârstă decât mine. În primele săptămâni fusesem în aceeași grupă, apoi mie mi-a sosit aprobarea de transfer și am fost înscris în altă grupă, unde era, probabil mai puțin. Sau pur și simplu din birocrație. Numele lui era Radu Mihăescu, era bucureștean și susținea că numele de familie real ar fi Michăescu. Plimbându-ne o dată prin cimitirul Bellu (eu făceam dese plimbări pe acolo, întârziind la mormântul lui Eminescu, sub tei), chiar mi-a arătat mormântul familiei Michăescu. Radu făcuse vreo zece ani de închisoare politică, inițial fiind condamnat la vreo douăzeci. Din câți foști deținuți politici am cunoscut eu (unii fiind eliberați în primăvara și vara anului 1964, s-au înscris deja la facultate și mi-au devenit colegi de an), Radu chiar părea că ar fi făcut pușcărie „pe drept”. Asta din punct de vedere al gândirii securistice, altfel toată isprava ar fi trebuit privită ca o glumă sau jucăria unor naivi.

Radu Mihăescu fusese student la Facultatea de medicină din Timișoara, iar niște cunoștințe de-ale lui mai în vărstă concepuseră un guvern pentru când vor veni americanii să scape țara de ruși, iar lui îi rezervaseră postul de ministru al culturii. Anchetatorii nu l-au bătut pentru că nu era informat de formarea nou cabinte ministerial (oricum nu l-au crezut că nu a știut de coptare), ci pentru obrăznicie. Radu, susținea, apelase la logică și gândise astfel: „dacă mă anchetați în calitate de fost  sau viitor ministru, atunci este normal să mă ancheteze un ofițer superior, corespungător acuzației ca aș fi demnitar uzurpator”.

 Eu am mai întâlnit logica aceasta la Petre Țuțea, atunci când l-am întrebat cine i-a confiscat niște manuscrise:

-       M-au umilit, mi-a răspuns Petre Țuțea, au trimis un maior să mă chestioneze, pe mine, care am fost șef de stat major în Ministerul Economiei Naționale, iar apoi am trecut prin toate universitățile din temnițele bolșevice! Auzi, dumneata, nerușinare? Trimit un maior să stea de vorbă cu mine și să-mi spună că scrierile mele nu sunt marxiste. Evident că nu sunt. Din punctul lor de vedere, care sunt ruși de limba română, eu ar trebui să scriu marxist. Asta nu e insultă?, se mira el cu dezgust de lipsa de rușine a Securității Statului.

Radu Mihăescu a intrat la facultate cu media generală zece la admitere, ceea ce era destul de greu pe atunci (pentru cine vrea să creadă), a luat la toate examenele nota zece și tot zece a luat, firește, de data aceasta, și la absolvire. Mi s-a spus că era singurul caz din istoria facultății cu o asemenea performanță. Am asistat la un exeman de-al lui. Radu a tras cuminte biletul, s-a așezat în bancă, a pregătit răspunsul și a ieșit în fața catedrei exact când i-a venit rândul. La fiecare subiect de pe biletul ales, profesorul îi punea întrebări, dar nu ca să-l încurce, doar să stea de vorbă amândoi de la egal la egal cum stă bine unorinterlocutori de aceeași calitate. Nu cred că exagerez dacă afirm că erau cadre didactice (și nu doar printre tinerii asistenți sau lectori) care știau mai puțină carte decât Radu Mihăescu. Lucru explicabil, dincolo de datele lui înnăscute: în pușcărie fusese închis cu foști profesori universiatri, generali ai armatei române, mari avocați, economiști, demnitari. În plus, Radu chiar era un student model: participa la toate cursurile și la toate seminariile, stând în banca din față și luând notițe sau făcând însemnări.

O colegă, distinsă și blondă, cam scunduță după gusturile mele, îi tot păstra locul lângă ea, până a început și el să-i oprească un loc, dacă venea înaintea ei, în amfiteatru s-au în clasa de seminar. Și tot privind de săptămâni, cum zice poetul, îi cade dragă fata. Radu era „frumos ca un locotenent”, cum zice alt poet, înalt și foarte elegant. În ultimul an s-au căsătorit, că Eva – ah Evele, că tare dragi îmi erau și mie, nu doar lui Radu (numai că eu nu eram prea înalt și, sigur, nu eram elegant) – bănuia că el va primi o repartizare bună, iar ea, ca soție, va beneficia legal la repartiție de un spor de 50 la sută pentru apropierea de soț. Ați intuit bine: curând fata a început să fie nemulțumită și să-i mănânce zilele. Am auzit că Radu ar fi suferit foarte mult după despărțire, mai ales că distinsa doamnă și-ar fi însușit și apartamentul lui. În locul lui Radu aș fi suferit doar pentru apartament. Fusesem de câteva ori la el acasă și nu locuia într-o cameră, ci într-o vilă, proprietatea  părinților lui, jumătate revenindu-i lui și jumătate unui frate. Vila era în Cartierul Domenii, în întregime cu vile construite în perioada interbelică și cu lume liniștită.

Eu, fiind cu vreo cincisprezece ani mai tânăr decât Radu, nu realizam bine cu adevărat nivelul cunoștințelor lui, dar de câteva ori l-am atras spre discuții biblice, unde eram și eu destul de bine informat de mic. Din fragedă pruncie, cum a zis Apostolul Pavel despre Timotei. Ei bine, Radu era și în acest domeniu tobă de carte, știind Scriptura și variate interpretări.

Când ne-au eliberat, ei știau că suntem morți

Cum am mai spus, la finele anului al III-lea studenții trebuia să opteze pentru specializarea limbă română sau literatură română. Eu am ales literatura română (că pentru ea venisem la facultate de filologie), fericit că am scăpat de cursurile plictisitoare de limbă (acum realizez, ca prof univ ce am ajuns, că nu ele erau de vină, ci dascălii, care nu știau să le facă agreabile). Nu înseamnă că scăpsem de tot, aș fi vrut eu, dar ponderea mai mare era formată din discipline dedicate literaturii). Mare mi-a fost mirarea când am văzut că prietenul și colegul meu Radu a ales limba română. Mi-am și arătat indignarea:

-       Ce-ai pățit, Radule, de te-ai dus la lingvistele alea negre la suflet?

-       Am eu calculele mele...

-       Ți-a promis vreun prof ceva?

-       Nu de asta, deși mi-a promis Coteanu că mă ia la institut.

Profesorul Ion Coteanu ne predase istoria limbii, fusese decan și ajunsese academician, primind postul de director la Institutul de lingvistică. Se spuneau lucruri urâte despre el din perioada decanatului, subliniindu-se faptul că participase la demascarea studenților recalcitranți care participaseră la demonstrațiile de susținere a Revoluției din anul 1956 din Ungaria. Nu am văzut cu ochii mei, dar prea spuneau mulți asta și prea l-a ajutat Partidul să se mențină în funcții mare. Când eram eu student - nu voi obosi să afirm asta – vremurile erau bune și studenții nu mai erau sancționați pentru opiniile lor. Nemergând la cercurile lingvistice, nevoind să ajung specialist, Ion Coteanu nu m-a remarcat în timpul facultății, dar după aceea ne-am cunoscut relativ bine datorită profesorilor Al. Piru și Alec Hanță, cu care eram mai apropiat și cu care întreținea și Ion Coteanu relații mai strânse. O dată chiar a fost și la mine acasă, ajungând să fim chiar vecini în fostul cartier evreiesc de prin zona Sfântul Ștefan - Popa Nan. Cred că și Cezar Tabarcea, care era asistent și lucra și la Institul lui Coteanu făcea un lobby deziteresat pentru mine, fiindu-mi bun prieten.

-       Dacă vrea Coteanu să te ajute, de ce nu te oprește la facultate?, îl întreb pe Radu.

-       Nu aș vrea nici eu...

-       De ce, Radule? (și în gând: de ce, Radu, mami, Radule – fragment din balada Radu lu Anghel).

-       Că sunt bătrân și nu vreau să ies la pensie asistent. Când ajung eu conferențiar sau profesor?, întreabă el râzând strâmb.

-       Aici ai dreptate. Tocmai de aceea cred că ai făcut o prostie că te duci la specializarea lingvistică...

-       De ce, Petre?

-       Pentru ca la lingvistică studiile sunt rodul muncii, nu al unei idei de excepție. Cucoanele alea fac statistici, stau noaptea și numără cuvinte, nu ai cum să le ajungi din urmă. Pe când în domeniul literaturii, unul ca tine scrie o carte despăre Bacovia, să zicem, și îi bagă în buzunar pe toți cei care au mai scris despre el. La lingvistică nu poți să ai o idee și să fii mai bun ca Rosetti. Gata, acolo s-a spus tot ce era de spus despre limba română, degeaba vin deșteptele (citește proastele) astea că nu sunt patru conjugări în limba română și sunt zece, iar dacă le numeri bine, mai ies două mai mici (chestia cu proastele era exagerare, dar cea cu duzina de conjugări chiar era preocuparea unei profesoare care ne-a torturat cu descoperirea ei rămasă sub pătură).

Era discuție între doi prieteni, nu făceam eu ordine în facultatea și preocupările profesorilor, așa că nu aveam pretenția să mă asculte, dar tot cred că am avut dreptate. Argumentul ultim tot nu m-a convins, dar îi dădeam dreptate să judece astfel:

Indiferent ce regim politic va fi în românia, tot consoanele astea o să fie în limba română și aceleași consoane, pe când cu istoria literaturii se schimbă treba și te ia la întrebări orice prost...

Radu a ajuns cercetător la institutul lui Ion Coteanu, a scris o teza de doctorat  pe un subiect de lingvistică matematică. Ziceau unii că a fost o teză foarte bună, care ar fi fost ulterior tradusă chiar în germană. Nu am văzut, dar cred.

O vreme destul de lungă nu m-am mai întâlnit cu Radu, dar întrebam de el când dădeam peste cineva care îl cunoștea (de pildă Cezar Tabarcea). Nu ne mai întâlneam, deși nu avusesem nici-un conflict, dar așa e viața: preocupări diferite. Zone diferite ale orașului. Soții diferite. Opțiuni politice diferite (erau și atunci chestii de-astea, că doar nu eram „strânși uniți în jurul partidului”, cum glăsuia un cântec. Preferințe gastronomice diferite. Prieteni diferiți. Zei diferiți.

Odată, plecând de la Radio (sediul din Strada Nuferilor, actual și fost Berthelot), în stația de autobuz din fața Cișmigiului (Palatul Crețulescu) îl zăresc și pe Radu. Parcă l-aș fi întâlnit pe Sfântul Petru, așa m-am bucurat.

Salut, salut! Ce faci, Radule?, ce faci, Anghele?

Radu nu avea chef de discuții. O fi din cauza căldurii, îmi zic eu, că era cam soare, iar el aștepta, probabil, de mult (nu e nici-un probabil, că era lume multă în stație). Îl trag puțin la umbră, departe de lumea din stație, că oricum nu se vedea autobuzul venind și nu ar fi avut loc în primul vehicol.

-       Zi-mi, Radule, ce faci, care mai e viața ta?

-       Rahat, cum să fie?!

-       Hei, lasă, la toți e așa...

-       Ei, lasă, noi suntem scriitori...

-       Foarte bine, zic eu.

-       Nu suntem toți mari scriitori...

-       Aici ai dreptate, nici eu nu sunt, așa că n-ai pierdut nimic - mă consolez eu și îl iau și pe el pe bulevardul consolării. Ia, spune, Radule,  ce faci la institut, am auzit că ai scris o teză excepțională...

-       Rahat, domnule, nu sunt ca tine, zice el privindu-mă de sus (continua să fie mai înalt decât mine!).

-       Adică?, încep eu să fiu nedumerit și ușor iritat. Cum nu ești ca mine?

-       Așa bine!

-       Radule, zic, și îl privesc în ochi, te știu de când am pus piciorul la filologie. După ce am aflat că ai făcut închisoare m-am uitat la tine ca la un martir. Când te auzeam vorbind, te ascultam ca pe un oracol, ce ai tu de împărțit cu mine? Ce însemnă nu ești ca mine?

-       Nu sunt scriitor ca tine (nu reușeam să-mi dau seama de ce este ironic, că doar nu o spunea admirativ).

-       Te opresc eu? Ia spune, ce însemnă nu ești scriitor ca mine? Știi tu că am lădat partidul, că am lingușit pe cineva ca să public? Că am făcut compromisuri? Hai, spune ce rahat am mâncat ca să ajung scriitor? Ce compromisuri am făcut eu și tu nu?

Parcă i-aș fi dat cu o măciucă în cap, apoi aș fi turnat o găleată rece peste el: a transpirat și a început să tremure. A deschis gura și și-a plimbat un deget pe sub buze. I se vedeau gingiile, el voia să i se vadă.

-       Vezi?, mă întreabă, cu lacrimi în ochi. Ăsta sunt... Un nenorocit, mi-au mâncat viața...

-       Ai scris totuși o teză de doctorat, am încercat să-l consolez. Devenise din nou prietenul meu mai mare, cu viață în el, ființă umană.

-       Tu crezi, mă întreabă el, că ăia când ne-au dat drumul în pușcărie în șaizeci și patru, au făcut-o de dragul nostru...

-       Se schimbaseră puțin vremurile, în bine...

-       Aiureli! Ne terminaseră. Ne-au omorât acolo și ne-au aruncat afară. Am mai zvâcnit și eu câțiva ani și m-am prăbușit. ... Și tu îmi ceri să mă port normal și să mă bucur că ești tu scriitor?

-       Nu-ți cer asta.

-       Nu-mi ceri, dar așa ar fi normal să mă port, dar nu pot. Sunt mort. Ne-au omorât pe toți acolo.