18. INGERI SUB ACOPERIRE

Un picior în fund e un pas înainte...

Dar, cum aveam să mă conving îndată, nu doar Partidul se interesa de „geniul” meu și voia să fiu scos în evidență, ci și Securitatea Statului (stați liniștiți, nu urmează să-mi fac biografie de erou, doar v-am spus că erau ani bunicei, chiar foarte buni în raport cu ce fusese în deceniile anterioare). Stând acasă cu ochii pe pereți sau frunzărind vreun album, sună telefonul. Eram anunțat de secretara tovarășului decan Nestor Ignat să fiu prezent la ora 14.00 la biroul șefului. Nestor Ignat era și decan și prorectorul lui Leonte Răutu. Spre deosebire de Răutu, care părea tot timpul încruntat, de parcă îi luase cineva o banană din buzele-i cărnoase, Nestor Ignat era slăbuț și distins, avea figură de intelectual: ușor cărunt, părul dat într-o parte, ochelari fini. Era și președintele Uniunii Ziariștilor Români, după el urmând Octavian Paler. Niciunul nu a făcut nimic pentru ziariști, pentru drepturile lor, creșterea prestigiului sau vreun ajutor de oricare. Paler a încercat să arate că susține scriitorii, ajungând în consiliul de conducere al Uniunii Scriitorilor, dar în afara unor discursuri avocățești despre conștiința lui – că era plin de sine și conștiința da peste el – nici el nu a făcut nimic. Cu privire la romanele lui nu mă pronunț, spun doar că erau citibile, dar și ele pline de frământările unui om care nu avea frământări... Nestor Ignat nu făcuse însă nici atât, doar în ilegalitate ar fi scris pe la nu știa nimeni ce reviste de stânga, dar a fost tot timpul șef. Mare mi-a fost mirarea (și l-am judecat și mai aspru!) când l-am găsit într-o genealogie a vechilor familii boierești că se trage dint-un soi onorabil de oameni, român get-beget. Mi se pare că soția lui era olteancă și așa s-ar putea explica legătura dintre el, Leonte Răutu, Silviu Brucan și alți puternici de peste decenii. Aud că acum se plimbă calm pe străzi cu fostul meu profesor Dumitru Micu (pe care l-am avut îndrumător de doctorat și m-a lăsat liber ca pasărea cerului în elaborarea tezei, nefăcându-mi nicio șicană), iar când rămâne singur pictează. Fire sensibilă, de!

De cum am închis telefonul cu secretara, am și format numărul lui Ion Șinca să-i raportez că sunt chemat la decanat și să-l întreb de ce. Nu știa nimic de întâlnire, mi-a zis să mă duc, dar nu crede că Nestor Ignat mă așteaptă, că ar ști și el asta, ci băieții cu ochii albaștri. De ce erau numiți securiștii așa, nu am habar.

Când am ajuns la ora 14.00 acolo (totdeauna am fost parolist la întâlniri și sufăr când cineva nu se ține de cuvânt) am avut surpriza să mai găsesc vreo patru colegi acolo. Nu i-am recunoscut decat pe Radu Pascal (de la revista Lumea) și pe Ion Butnaru (de la Informația Bucureștiului. Pe ceilați doi îi cunoșteam doar după figură, dar nu schmbasem vreo vorbă. Lângă ei stăteau pe scaune, în acea încăpere largă, doi domni îmbrăcați bine și în costume călcate, tunși regulamentar la perciuni și după urechi. Ion Șinca avea dreptate, erau de la Ministerul de Interne. Au dat mâna cu mine (cu ceilalți făcuseră, probabil, același lucru mai înainte), dar nu și-au spus niciun nume. Unul a întrebat:

-       Acum, dacă suntem toți, cu cine am putea să începem discuțiile?

-       Cu mine, zic eu, cei din urmă vor fi cei dintâi...

-       Chiar așa?, zice unul, fără să se mire, doar ca să schițeze o replică.

-       Da, spun eu, v-aș ruga să începeți cu mine, că mă așteaptă o doamnă jos și nu-i frumos (întâlnire aveam cu cineva, dar nu jos, ci în parcul de la colțul Facultății de medicină).

Intru cu cei doi rovarăși în biroul lui Nestor Ignat, ei mai întind o dată mâna și de data aceasta se prezintă. Să zicem Ionescu și Popescu. Nu-mi amintesc numele lor și nici nu sunt sigur dacă le-am reținut bine sau erau reale. Erau cam de 40 de ani și păreau băieți cu carte. De n-ar fi avut tunsura aceea soldățească, i-ai fi putut lua drept ingineri sau medici de București. Unul dintre ei vorbea, celălalt asista. Era zâmbăreț.

-       Tovarășul Anghel, lucrați la revista Flacăra, așa-i?

-       Așa este.

-       Ce salariu aveți?

-       O mie patru sute pe lună...

-       Și vă ajunge?

-       Da, cum să nu?

-       Iată un om - se adresează el zâmbind celuilalt, care nu are nevoie de bani... Cum reușiți.

-       Simplu.

-       Cum așa?

-       Păi tovarășul Ceaușescu când a fixat ce leafă o să-mi dea, dânsul a gândit bine cât cheltuiesc cu mâncarea, îmbrăcămintea, lemnele de foc (aveam încălzire cu sobe), o bere, o floare...

-       Chiar așa, a intrat el în jocul meu.

-       Nu vreți o leafă mai bună?

-       Cum să nu!

-       Atunci e bine, dacă vreți să lucrați cu noi.

-       Unde?

-       La Consiliu de miniștri. Ei, ce ziceți de asta?

-       Depinde la care minister...

-       De ce depinde?

-       Păi dacă e vorba de Ministerul Industriei Forestiere, mă bag, că e tata tâmplar, știu la ce e bun lemnul, dar dacă e vorba de Ministerul de Interne, nu mă interesează.

-       De ce?

-       Că eu vreau să devin scriitor.

-       Puteți foarte bine și dacă lucrați la noi.

-       Nu cred. Vreți să vă spun de ce nu vreau la Ministerul de Interne?

-       Nu e cazul.

-       De ce nu?, a intervenit Mutul de până atunci, lasă-l să ne explice (era foarte calm, toată discuția a fost fără tensiuni).

-       Nu mă pot angaja la un serviciu în care nici nu știu cine sunteți și nici la ce minister vreți să mă luați.

-       La un serviciu special al Ministerului de Interne, la un departament anume... V-am spus, eu sunt colonelul Ionescu, iar dânsul colonelul Popescu (au spus aceleași nume de la început, dar prima dată nu spuseseră niciun grad).

-       Cu atât mai mult nu pot veni acolo, că nu sunt capabil...

-       Cum așa? întreabă Mutul (acum vorbea numai el). Noi stabilim dacă sunteți capabil și cât.

-       Vă spun eu că nu sunt omul de care aveți nevoie, că eu nu știu să-mi țin gura...

-       Cum nu puteți?

-       E simplu. Am o problemă în familie. Când m-am îndrăgostit de nevastă-mea și m-am dus în pețit, soacră-mea nu a vrut s-o lase să se mărite cu mine, că sunt un Nenea Nimeni. Spre norocul meu, fiică-sa nu a ascultat-o, iar acum eu locuiesc cu nevasta și cu socri. Și tot ce fac îi povestesc soacrei.

-       Cum așa?

-       Așa, să vadă ce proastă a fost. De exemplu, deseară, eu nu îi voi spune că am stat de vorbă cu doi colonei, ci cu trei generali. Și că m-au rugat să mă facă ministru, iar eu am refuzat!

-       Vă rog să rămână discuția între noi, zice primul, iar cel de al doilea confirmă.

-       De ce?, zic eu, ce mare lucru am vobit? Mi-ați oferit un serviciu la nu știu ce minister, sunteți doi oameni pe care nu i-am întâlnit în viața mea...

-       Totuși, tovarășul, puțină discreție...

-       V-am spus că sunt bolnav, sunt lăudăros, nu știu să păstrez secrete. Și apoi ce mari secrete am discutat? Am făcut vreum guvern, vreun complot? Nu. O discuție banală.

-       Bine, tovarășul Anghel, dacă vă mai gândiți, ținem legătura prin secretară.

Nu m-am răzgândit.

Peste o lună făceam parte din Comisia de admitere la Facultatea de ziaristică, proaspăt înființată. Admitere în anul întâi pentru prima promoție. Un examen era la limba și literatura română, doar oral. La acesta am participat eu. Trebuie să mărturisesc că eu nu sunt și nu am fost un profesor exigent. Este bine, este rău, nu știu. Nu pretind decât liniște în clasă. Dar răspunsul candidaților era între notele unu și patru. Să răspundă la subiectele din biletul tras nici nu intra în discuție, astfel că le puneam întrebări ajutătoare: care este ultima carte citită și ce impresie v-a lăsat? Toate răspunsurile – dacă urmau răspunsuri – erau legate de o carte din manualul de liceu, dar nu puteau spune o frază despre carte sau despre autor.

În comisie, în afara mea, mai erau două cadre didactice din Academia Ștefan Gheorghiu, doi bărbați pe care nu-i cunoșteam. Treceam fiecare notele pe o hârtie. Fiind admosferă rece, nu ne consultam asupra notării. Pe biroul comisiei era un teanc de dosare – cu actele candidaților – pe care eu nu le consultam, dar cei doi se uitau prin ele.

Seara am avut o întâlnire prezidată de tovarășul decan Nestor Ignat. Mai erau și alte cadre didactice de care nu știam nimic, probabil fuseseră în comisiile de la alte discipline. Am spus că nivelul de cunoștințe este foarte scăzut, iar cauza stă în felul în care sunt recrutați candidații. Am afirmat următoarele:

-       Un absolvent de liceu bine pregătit intră la facultate de cinci ani. Unul mai puțin pregătit intră la un institut pedagogic de trei, iar altul și mai puțin pregătit face o școală postliceală de doi ani. Cei mai slabi se duc în uzină, iar acolo nu le place munca și se înscriu la Facultatea de ziaristică. Nu este corect: oricine trebuie să aibă dreptul să se facă ziarist, nu să fie obligat să mimeze experența din fabrică.

Și nu eram de acord nici ca durata studiilor să fie de doar trei ani, în condițiile în care toți susținem că profesia de ziarist este dificilă și complicată, necesită cunoștințe din domenii diferite.

Eu, care suferisem atât sin pricina unui dosar, nu puteam să fiu de acord ca dosarul de cadre să domine în continuare.

Și astfel s-a pus capăt carierei mele universitare sub dictatura proletariatului.

Peste vreo două luni, prietenul meu Mircea Ciobanu, m-a luat la rost:

-       Petrache, de ce nu te-au mai oprit ăia la Ștefan Gheorghiu? (el voia asta, lui îi plăceau funcțiile sau poate așa credea el că mi-ar fi bine mie. Nefiind membru de partid, Mircea credea că acolo rezolvăm noi problemele României...)

-       Nu știu, Mircea, dă-i în păcat, nici nu mă interesa așa mult...

-       Să-ți spun eu, că am aflat, zice el cu seriozitate maximă, cum vorbea totdeauna.

-       Spune, Mircea!

-       Ai fost reclamat la Ceaușescu!

Nu am râs că era prea gogonată informația. Era o tâmpenie să cred așa ceva. Lui i-am spus altceva:

-       A glumit cineva cu tine...

-       Petrache, știu ce vorbesc. S-a dus Leonte Răutu la Ceaușescu și Barosanu l-a luat la rost de ce nu a făcut angajări la Ștefan Gheorghiu, iar el a zis că nu are nici-o vină, secția de cadre a partidului nu-și face treaba, că i-a trimis pe unu Anghel care se opune politicii inițiată personal de tovarășul, și nu vrea studenți din producție, din mijlocul clasei muncitoare... Ce ai făcut acolo?

-       O fi dar tot nu cred... Nu am făcut nimic, nu crede și tu tot ce se laudă unii care se dau informați...

Peste două decenii l-am întâlnit pe Ion Șinca la o înmormântare. Înainte de a se termina slujba a venit el lângă mine și mi-a șoptit:

-       Sunt Ion Șinca, de la fosta Academie, mai mă țineți minte?

-       Se poate, domnule Șinca, să-mi vorbești cu dumneavoastră... Am fost și la mama dumitale la țară și am mâncat mere din pom, mi-a dat și acasă. Iar pe soacră-mea ai înebunit-o cu un fluier pe care i l-ai adus lui fiul meu și ăla fluiera mereu...

-       Dumneta ești profesor universitar, ești scriitor, eu sunt un fost...

-       Fii serios, i-am zis, ești un om deosebit și așa ai fost mereu (l-am îmbrățișat și l-am tras mai la o parte, să nu deranjăm). Dar, ia spune-mi, dacă tot veni vorba, de ce nu am fost oprit atunci la facultate?... Nu că aș regreta, chiar mi-a prins bine peste ani...

-       Nu te-au vrut ăia, aveai mulți dușmani. Și la Flacăra aveai, de-aia voiam să te scot de acolo...

-       Nu erau dușmani, nu am dușmani...

-       Eu știam mai bine.

-       Ce aveau ei de împărțit cu mine?

-       Erai mai bun ca ei, nu te preface, Oltene, că nu știi (a început să râdă; râdea destul de tare).

-       Nu mă prefac, dar hai să râdem mai încolo. Vezi cum se aplică zicala clasicilor marxism-leninismului?

-       Care dintre ele?, întreabă Ion Jinga? Că sunt multe...

-       Un picior în fund astăzi, însemnă un post mai înalt mâine... Dar Leonte Răutu ce amestec a avut?

-       El lega și deslerga totul. Numai intrigile îl făceau să reziste.

-       M-a reclamat la Ceaușescu, așa susținea un prieten de-al meu...

-       Asta nu știu, dar reclama peste tot. Când nu rezolva aici, reclama chiar și peste hotare!

Cum se scriu romanele

De la întâlnirea cu cei doi colonei de la Ministerul de Interne chiar m-am dus în parcul de la Medicină, unde mă aştepta o tânără. Mai ne întâlnisem de câteva ori acolo şi vorbisem despre trecutul întunecat, prezentul ceţos şi viitorul strălucit. Eu îi citeam câte o poezie, ea zicea că sunt talentat şi amândoi eram fericiţi. Uneori ne plimbam pe străzi şi admiram superbele vile din Cartierul Cotroceni. Nu ne puneam problema ale cui au fost sau cine locuieşte în ele. Noi eram în afara timpului. Cred că amândoi ne trăiam ultimele resturi de adolescenţă. Nu prea aveam multe în comun în această privinţă, fiindcă ea avusese o copilărie şi o adolescenţă lineare, iar eu abia aşteptasem să împlinesc optsprezece ani, să devin matur din punct de vedere al legii şi să-mi iau soarta în propriile-mi mâini.

Aveam mâini frumoase, aşa îmi spuseseră mai multe fete, dar, vorba unui cântec de mahala, eu nu ştiam ce e asta, dar bănuiam că-i de bine. Eram încântat că Vanda Anescu se uită în gura mea, îmi admiră tot ce spun şi mă ţine de mână. Nu era vorbăreaţă de felul ei (foarte bine, că puteam eu să povestesc despre orice şi, mai ales, să fac portretele tutror oamenilor cu care mă intersectasem). Ea se mulţumea să-mi ea mâna şi să se mângâie cu palma mea pe obraz. Mai mult cu degetele se mângâia, iar uneori chiar îmi săruta vârful degetelor (se zice buricul degetelor, iar asta îmi place la nebunie).

Vanda era orfană de tată, dar nu cred că, psihanalizând-o, aş fi constatat că ea vede în mine părintele care-i lipseşte. Tatăl ei murise de vreo patru ani, fusese militar şi avusese un accident în timpul unei aplicaţii pe un poligon. Mama era învăţătoare, locuia pe lângă Academia Militară, nu foarte departe de lucul în care ne rememoram noi amintirile.

Spre deosebire de alţi tineri îndrăgostiţi, eu nu mă plângeam fetelor de necazurile de acasă, nu spuneam că mi-a murit mama şi că tata mă bătea, iar eu fugeam constant de acasă la bunicii materni sau la surorile lui. Nu făceam secret din aceste amănunte biografice, dar consideram că sunt „bărbat” şi nu se cade să stârnesc milă: pe mine, domnule, dacă mă iubeşte o femeie să mă iubească pentru ce sunt, pentru ce am eu în inima mea mare cât o şură de paie şi în capul ca un butoi plin de idei, că abia rezistă să nu-şi spargă cercurile! Ce facem noi aici? Ne întânim să ne drăgălăşim sau să ne jelim? Pentru jelit există cimitire!

Cum programul de la academia lui Fane Gheorghiu nu era prea încărcat (cam patru ore pe zi), de îndată ce terminam orele, fuga la întâlnirea cu Vanda. Locul şi ora le fixam în timpul cursurilor, stându unul lângă altul în bancă şi scriindun-ne pe caiet doleanţele (ea avea caiete, eu împrumutam de la ea foi rupte la repezeală din agende sau chiar din ceaslovul acela studenţesc). După ce totul era aranjat, zburam în sferele înalte şi compuneam un poem. Îl cizelam puţin (cât mă ajuta talentul şi-mi permitea graba), apoi îl dădeam Vandei să-l citească. Nu era foarte entuziasmată - sau poate nu ştia să-şi arate încântarea – dar îmi zâmbea frumos, mă privea în ochi şi-mi dădea  câte un sărut virtual, abia mişcându-şi buzele. Cum ea terminase spaniola, la Facultatea de limbi romanice, mă hotărâsem că volumul pe care i-l voi dedica să se numească „Poeme portugheze” (ca să nu se prindă lumea cine mi-a fost muza, iar istoricii literaturii să turbeze de furie când vor face muniţioase cercetări asupra surselor de inspiraţie care mi-am marcat destinul poeticesc!).

Acasă nu mai scriam poeme, ci proză. Mă înţelesesem cu Vanda să-i trimit zilnic o scrisoare, dar nu de dragoste, ci o amintire, un gând, o nelinişte. Scrisorea nu urma să fie pusă la poştă, ci înmânată ei când ne întâlnim la curs. Ea să ia capodopera acasă, s-o citească, apoi să-mi răspundă, scriind şi ea ce gânduri şi nelinişti i-a transmis mesajul mei. Vanda a zis da, dar nu a reuşit să ţină ritmul cu mine, după al doilea răspuns a abandonat. Eu fiind ambiţios şi voind, probabil, să-i arăt cu nu sunt un oarecare, mi-am dus proiectul până la capăt, inventând ce mi-ar fi spus ea şi comentând comentarii pe care ea nu le făcuse. Aşa „a apărut” primul meu roman, „Fratele nostru Emanuel”, pe care l-am publicat vreo patru ani mai târziu. Nici eu nu ştiam ce este adevărat şi ce este invenţie în acea poveste.