25. INGERI SUB ACOPERIRE

Securişti şi ciripitori

O ştire de senzaţie despre Virgil Cândea mi-a adus şi mie noul nostru coleg de redacţie Mihai Pelin. Afirma cu certitudine că Virgil Cândea este ofiţer de securitate. Eu nu am dat nicio importanţă informaţiei, fiindcă nu aveam obsesia securităţii, întrucât aceasta nu mă lovise direct, iar ce ştiam eu despre securitate era cu totul şi cu totul nesimnificativ. La Băileşti, auzisem, fireşte, de existenţa ei, dar acolo marile obsesii erau cotele şi impozitele pe care trebuia să le dea oamenii Statului, iar acestea erau cu bună ştiinţă mari, ca să nu poată fi plătite. Nefiind plătite, viaţa gospodarilor se desfăşura într-o continuă teroare. Eram mereu la pândă să nu vină perceptorii şi să le ia din casă ultimele produse agricole sau bunurile de folosinţă: căldările de aramă, plugul, vitele, mobila. Meseriaşilor le confiscau uneltele cu care îşi exercitau profesia, lăsându-i muritori de foame.

În armată, însă, un coleg mă făcuse atent să fiu atent – era un soldat ungur cu care mă împrietenisem fiindcă era de meserie tâmplar, cum era şi tatăl meu şi cum, de altfel, eram şi eu pe jumătate, fiindcă învăţasem să lucrez – să nu mai vorbesc orice, fiindcă un anume soldat din companie ar fi informator, iar un ofiţer (pe care eu nu-l remarcasem, că nu era din batalionul nostru) este „Ceist”. Eram total pe dinafară! Auzisem de comunist, fasacist, tractorist, trist, oportunist, fotbalist, dar nu auzisem de ceist. După ce s-a convins că în adevăr nu ştiu ce înseamnă, mi-a explicat el că ceistul este cineva care lucrează la Contra Informaţii, deci, C şi I, prin prescurtare, este ceist!

I-am răspuns soldatului Horvat Zoltan că nu-mi pasă dacă spune cineva mai departe ce vorbesc eu, fiindcă nu am nimic de ascuns, iar el a terminat discuţia cu un „treaba ta, eu ţi-am spus”! Noaptea, probabil, a fost aşa de mult interesat de discuţia dintre noi, încât nu a putut dormi, iar a doua zi sau poate mai târziu, m-a raportat maiorului-comandant de batalion, că m-a văzut plimbându-mă prin oraş în haine civile... Maiorul nu i-a pronunţat numele, dar amănuntele pe care le dădea în legătură cu anumiţi prieteni ai mei din companie erau indicii clare că Zoltan mă pârâse.

La revista „Flacăra” auzisem, de asemenea, că unul dintre colegi, Ion Cioară, soţul secretare lui Haş Dona, redactorul şef adjunct, ar fi informator, dar, din nou, nu-mi păsa, că oricum nu schimbam cu el mai mult de două vorbe pe săptămână, doar un banal bună ziua dacă dădeam nas în nas pe coridor.

Mă vedeam însă destul de des cu un consătean de-al meu, mai tânăr cu vreo doi-trei ani, cu care îmi petrecusem vacanţele în timpul facultăţii. Îl chemase Costel (Constantin) Ţecu şi devenise Morărescu Constantin, fiindcă îl înfiase un unchi care nu avea copii. Înalt, subţire, cu obrajii traşi, semăna ca două picături de apă cu tatăl lui care era cel ce aranja vitrinele magazinelor din oraş. Costel avea o privire blândă şi ochii mari, de copil, parcă avea de gând să plângă în secunda următoare, aşa îi erau de umezi. Dar nu l-am văzut niciodată plângând. Când ieşeam noi amândoi pe Strada Mare ( ziceam „pe Şuşea”, ca să glumim, cum pronunţau bătrânii) spuneam bancuri, povesteam întâmplări şi râdeam până începeau broaştele din râu să orăcăie. Costel (eu îi spuneam Costelino) urma Facultatea de construcţii din Bucureşti, secţia „Drumuri şi poduri”, iar eu făceam filologia. Ne întâlneam destul de des şi în timpul facultăţii şi beam câte o cafea sau o bere la restaurantul „Berlin” de lângă „Teatrul Mic” (a dispărut şi acest local după Revoluţie, dar au apărut alte zeci în locul lui, nu plâng).

Eu, făcând stagiul militar obligatoriu înainte de facultate, am absolvit studiile universitare o dată cu Costelino. Întâlnindu-mă pe stradă cu un văr de-al lui, acesta m-a rugat să fiu atent ce vorbesc, fiincă vărul lui şi prietenul meu Costel a fost oprit la Securitate. Ştiam, chiar Costelino îmi spusese. Cum ajunsese acolo? Simplu, zicea el, veniseră înainte de terminarea anului ultim de studii, îl întrebaseră dacă vrea să lucreze la Ministerul de Interne, spusese da, îl verificaseră la dosar şi-l angajaseră. Răspundea, spunea el, pe linie de Securitate a statului de anumite lucrări de drumuri şi poduri ale Căilor Ferate Române. Chiar la Palatul CFR avea şi biroul de lucru. Nu eram surprins că acceptatse, fiindcă auzisem şi eu prin facultate că vin cei de la Armată şi de le Securitate să caute absolvenţi serioşi pe care să-i angajeze ofiţeri. Promiteau, încă de la angajare, gradul de locotenent major, locuinţă şi avansare rapidă la gradul de căpitan. Condiţiile erau notă mare la absolvire, dosar fără probleme (fără părinţi care să fi făcut politică legionară): Apartenenţa la partidul comunist era un mare avantaj. Îndeplineam şi eu aceste condiţii, dar nu mi-a făcut nimeni nici-o ofertă. Nu aş fi acceptat-o oricum, fiindcă ştiam că nu sunt o fire disciplinată, cu sculare la oră fixă, culcare la fel, nu eram ordonat, vorbeam mult. Şi, mai mult ca orice, îmi plăcea libertatea, iar visul cu care plecasem eu de la tata de acasă era să devin scriitor, nu ministru, nu general de securitate, nu cel mai cunoscut actor sau fotbalist şi nici cel mai bogat om din România (deşi acest din urmă vis nu cred că îl avea atunci cineva!).

Fiind vorba de anul 1969, la doar un an după invadarea Cehoslovaciei, la care trupele armatei române nu acceptaseră – în urma hotărârii Partidului Comunist, fireşte – să invadeze ţara prietenă, sfidând astfel hotărârea Uniunii Sovietice, a fi de partea Partidului şi a Securităţii nu mai era ceva jenant, ca în anii precedenţi. Cel puţin aceasta era percepţia noastră, a tinerilor. Un coleg din grupa mea, de exemplu, a intrat în Armată, a fost angajat locotenent major, mai târziu a ajuns colonel şi a lucrat toastă viaţa pe la revistele şi editurile subordonate Ministerului Forţelor Armate. Nu era nici deşteptul grupei noastre, dar nici prostul ei...

Pe când eram la Flacăra şi mă întâlneam cu Costelino (ne întâlnim şi azi, la peste o jumătate de secol de la începutul prieteniei noastre pe malul Balasanului), auzind eu că redactorul I. Cioară de la secţia externă a fi securist, îi cer prietenului meu, ofiţer serios, nu-i aşa,  să-mi confirme sau să-mi infirme zvonul. El mă întreabă râzând:

-       De unde să ştiu eu?

-       De la voi de acolo, de la Securitate...

-       Asta nu o ştie decat ofiţerul cu care ţine el legătura.

-       Şi tu nu poţi să-l întrebi?

-       Nu pot, cum să-l întreb?

-       Aşa, cum te întreb eu pe tine.

-       Păi nici pe ăla nu-l cunosc, iar dacă l-aş cunoaşte şi l-aş întreba, nu mi-ar spune, că e fiecare cu ale lui...

-       Dar de mine poţi să te interesezi de ce nu mă ia nimeni la rost pentru ce vorbesc, aşa cum se vaietă toţi că le e frică de securitate, că au fost chemaţi, sau vor fi chemaţi dacă vorbesc ceva?

-       Sigur că nu pot. Acolo e fiecare cu treaba lui, nu vrei să înţelegi, nu te duci să-ţi bagi nasul în munca altuia.

-       Bine, măi, Costelino, m-ai lămurit buştean...

Peste doi sau trei ani, poate chiar patru, Costelino mi-a spus că, în legătură cu o întrebare pe care i-am pus-o eu cândva, pot să stau liniştit, că eu sunt trecut la capitolul „gură bogată”...

-       Ce e asta?

-       Gură bogată, a zis el, ai uitat că ai plecat de la Băileşti? Gură bogată, adică vorbeşti, dar nu ai fi capabil să faci ceva...

-       Cum nu sunt capabil, am protestat eu, îmi văd de treabă, muncesc pentru stat, muncesc pentru mine, stau de vorbă cu tine....

-       Exact aşa, de vorbit vorbeşti, dar unul ca tine nu ar fi capabil să facă un lucru grav împotriva ţării. ... Împotriva poporului nostru, a adăugat el cu ironie, a scumpei noastre istorii şi a dragului partid comunist, cum –ziceţi voi la lucrurile astea, că voi sunteţi cu vorbele frumoase, nu noi, noi suntem ingineri...

-       Şi de unde ştiu ei asta despre mine?

-       Nu ştiu, măi, domn Petrică, nu ştiu ei, dar, cică, nu ştiu ce ai făcut tu în armată, ca la ăia ai avea un dosar blindat, de parcă ai fi erou... Generalul Dragalina, ce să mai vorbim (era o stradă în Băileşti cu acest nume). Ecaterina Teodoroiu o fi fost, iar ăia habar nu aveau...

-       Am făcut gaură în cer!

-       Băi, nu ştiu, am făcut o presupunere, nu te lua după mine, dar armata, fiind o lume închisă, cu privaţiuni, greutăţi, caporali tâmpiţi, hrană proastă, nu ca la mama acasă, acolo îşi arată omul adevăratul caracter.

Am mai adus vorba, de-a lungul timpului, despre această discuţie, dar Costelino susţine că a uitat, că nu-şi aminteşte să fi vorbit ceva la concret pe subiectul ăsta. Chiar şi după Revoluţie am vrut să reluăm discuţia, dar el zice că dacă ar ţine minte câte prostii am vorbit noi, ar fi Napoleon Bonaparte, sau Agentul 007...

24. INGERI SUB ACOPERIRE

Caractere pentru aste ere

Nu ne speteam cu munca la revista Tribuna României, dar eu atunci am luat contact cu multe ciudeţenii şi am fost martorul unor relaţii umane pe care mai înainte nu doar că nu le cunosşteam, dar nici nu puteam să mi le imaginez. E drept, aveam 28 de ani, devenisem doctorand, dar nu aveam experienţă socială, iar ceea ce se întâmpla la Bucureşti nu prea semăna cu experienţele mele de la Băileşti, unde se ştia clar cine e cinstit şi cine e hoţ (hoţii fiind puţini şi dispreţuiţi, nu-i băga nimeni în seamă, ba chiar erau înjuraţi în faţă când îi întâlnea cineva).  În orăşelul meu, persoanele care nu se înţelegeau evitau să mai aibă relaţii. Se spunea simplu: „nu-mi mai bag în plug (sau în cârd)  cu el”, asta însemnând că nu se vor mai combina în nici-o situaţie: nu vor mai merge la moară în aceeaşi căruţă, nu vor secera în aceeaşi echipă, vor treiera în zile diferite. Când spuneai despre cineva „nu e om” însemna că atunci când, de exemplu, va face nuntă cineva din familia persoanei care te-a deziluzionat, te vei duce la nuntă dacă a fost şi el la nunta ta, dar acest schimb de daruri la trecerea la maturitate a unui membru de familie va fi singura relaţie care va rămâne valabilă peste generaţii. A spune ceva omului în faţă şi altceva în spatele lui era sancţionabil şi reproşul era comunicat instantaneu de cel care observa.

Ei bine, la Bucureşti lumea era plină de politeţuri, iar invidiile erau generalizate şi ascunse. Eugen Simion, de pildă, aflând că m-am transferat totuşi de la revistă Flacăra (mai târziu am aflat că el şi Păunescu erau în aceeaşi „echipă” şi aveau acelaşi sistem de valori) la revista Tribuna României, mă tot întreba ce mai este pe acolo şi cum merge treaba, interes pe care nu-l arătase niciodată preocupărilor mele de serviciu - pe bună dreptate, că oricum nu aveam ce să-i povestesc). L-am invitat să-mi facă o vizită la redacţie - care era situată destul de central - vom putea bea o cafea (aici se făceau cafele şi redactorilor, nu doar şefilor, ca dincolo!), va sta şi el de vorbă cu Ilie Purcaru şi cu Paul Anghel, vom vedea pe îndelete biroul lui Mihai Ralea (birou în care lucra acum Paul Anghel, iar Ralea îl ocupase pe vremea când era directorului Institutului Român pentre Relaţii cu Străinătate, aflat în acest imobil) şi, cine ştie, poate se va lega şi o colaborare. Zis şi făcut. A venit în Bulevardul Dacia, s-au revăzut (că se ştiau de mult, fiind aceeaţi generaţie şi scriind cam pe la aceleaşi reviste), au schimbat politeţuri, şi-ai zâmbit, Paul l-a invitat pe Simion să ţină o cronică literară în revistă, Simion a zis că nu e rea ideea, apoi eu am plecat cu oaspetele în oraş.

Simion se purta de parcă trecuse prin infern, iar acum era fericit că se află, totşi, în purgatoriu. Nu mi-a zis nimic concret, doar îmi dădea de înţeles că nu e încântat. I-am spus că dacă nu-i convine, nu scrie şi gata, nu e nici-o problemă. Nici până azi nu ştiu ce nu i s-a părut lui în regulă, am înţeles însă mai târziu că el nu dă doi bani pe Ilie Purcaru şi pe Paul Anghel, că, vezi Doamne, cei doi erau cu Partidul comunist. De parcă eu aş fi uitat câte sfori trăsese el ca să devină membru al Partidului Comunist Român. Nu uitasem, fusesem de faţă la primirea lui în partid, luasem cuvântul, îl susţinusem, ceea ce nu însemnă că dacă nu luam eu cuvântul, el nu ar fi fost primit în partid, primirea se hotârâse dinainte, la şedinţă doar se respecta protocolul cu propunerea biroului, susţinerea din partea câtorva, votarea şi „Ura, ne vedem la viitorea şedinţă!”

Nici reacţia celor doi şefi de la revistă nu s-a lăsat mai pre jos, doar că ei au fost ironici şi râdeau de naivitatea mea. Îmi dădeau de înţeles că ştiau ei dinainte că Simion vine doar să-mi facă mie plăcere şi, eventual, să refuze oferta, fată mare fiind, voia peţitori, dar numai de dragul mofturilor şi ca să se ducă buhul că e căutată, pâna va afla şi cine trebuie că e gata să se ofere.

Dar cel mai mult mă uimea relaţia lui Paul Anghel cu Virgil Cândea, care era secretarul general al Asociaţiei România, cea care patrona revista, el fiind de  fapt, adevăratul conducător al asociaţiei, fiindcă istoricul Constantin C. Giurescu, preşedintele de drept, fiind bolnav, venea foarte rar (l-am văzut o singură dată la sociaţie şi tot o singură dată acasă la el, într-o vilă proprietate personală – zestrea soţiei, primită ca dotă de nuntă de la tatăl ei, Simion Mehedinţi – vilă distrusă la demolările lui Ceauşescu). Virgil Cândea voia să aibă controlul asupra revistei, iar publicaţia să reflecte activitatea asociaţiei, iar Paul Anghel voia să facă revista după capul lui, argumentând că el fusese numit redactor şef de partid, nu de Cândea...

Se dispreţuiau reciproc, dar în faţă îşi zâmbeau unul altuia ca doi prieteni de o viaţă. Virgil Cândea, care mă simpatiza, m-a invitat o dată la el acasă să-mi împrumute nişte cărţi şi am rămas impresionat nu doar de biblioteca imensă şi cu ediţii rare, dar şi de ţinuta lui degajată, discuţia calmă şi opiniile nuanţate.

Virgil Cândea era un intelectual de o cultură vasă, cu puţini rivali printre semenii lui. Slăbuţ, uşor adus de spate, cu ochii vii şi blânzi în spatele unor ochelari de abanos, cu mersul rar şi bine cumpănit, emana bunătate şi mentorat. Te îndemna să-i ceri ceva, să te laşi îndrumat. Zâmbetul lui semăna puţin cu cel al lui Constantin Noica, dar părea mai firesc (erau prieteni buni şi se stimau reciproc). Mi se părea că Noica zâmbeşte ca un călugăr iezuit, iar Cândea ca un preot de ţară. Nimic rural însă în înfîţişarea celor doi, ambii aveau obraz fin, nebătătorit de vânturi şi ploi. Avea paloarea oamenilor trăiţi toată viţa în biblioteci. Seninătatea lui era dată de cultură, neliniştile lor erau creatoare, tristeţilor lor se năşteau din zbateri profunde. Pentru amândoi cultura era aerul de fiecare zi, pâinea de la cele trei mese zilnice. Poate fără hrană puteau să trăiască, setea puteau să şi-o stăpânească, economie de oxigen ar fi putut face până la sufocare, dar de spiritul cărţilor nu se putea despărţii.

Relaţiile dintre Cândea şi Noica erau excelente, deşi Noica mi-a povestit că îl certa în mod curent pe mai tânărul lui prieten că se pierde în adminstraţie şi nu îşi foloseşte timpul exclusiv pentru marea cultură, pentru cercetări pe care doar el le-ar fi putut efectua, dat fiind nivelul lui de cunoştinţe de excepţie: cunoaşterea câtorva limbi de circulaţie universală, cunoaşterea limbilor vechi (slavă, greacă, latină, puţină persană), buna  aplecare spre filosofie, teologie, filologie. La asemenea reproşuri Noica mi-a spus că Virgil Cândea s-a scuzat cu greutăţile familiare, apoi tot Noica a adăugat, zâmbind ştrengăreşte: nevasta e cea care îl bate la cap şi-l ţine în loc!

Spre deosebire de Cândea, care era sobru şi dedicat studiului, Paul Anghel, fiind autodidact, se credea creator, capabil să prindă ideile din zbor, să le înhaţe şi să le pună la produs. Ceea ce era adevărat: avea mare capacitate de  interpretare. Era capabil de nuanţe şi de sinteze surprinzătoare, chiar ciudate, dar de multe ori premisele de la care pornea el erau false. Îi lipsea exact ce nu avusese şansa sau nu putuse să facă: studiile de specialitate ordonate într-o facultate bine întocmită şi funcţionând după reguli dacă nu seculare, cel puţin de multe-multe decenii. Scriind reportaje, cărţi pentru copii, luând interviuri, concepând scenarii pentru filme documentare sau chiar artistice, Paul Anghel se considera creator, iar de pe poziţia lui de Orfeu credea că este îndreptăţit să dispreţuiască munca de o viaţă, calmă şi răbdătoare, a omului din bibliotecă. Este eterna eroare a poeţilor, a cântăreţilor din fluier care cred că talantul pe care l-au primit în dar de la Dumnezeul Spiritului le va ajunge la nesfârşit şi că le este dat o dată pentru totdeauna, ei având doar datoria de a se privi în oglindă şi a se minuna ce bine au fost dotaţi şi ce intuiţii a avut Creatorul alegându-i tocmai pe ei!  Ei nu ştiu, din păcate - ceea ce devine fatal - că talantul este dat pentru a fi pus la lucru, nu îngropat. În cazul artistului, telentul trebuie şlefuit, incercat, trecut prin foc, curăţat de zgură, altoit pe un portaltoi, înnobilat. Iar înobilarea se face prin cultură, prin lectura cărţilor, prin opţiuni, prin păstrarea demnităţii şi fuga de  cartierele prostituţiei intelectiuale şi artistice, unde îngerii domnului îşi acoperă ochii să nu vadă ce a făcut robul netrebnic cu averea Stăpânului.

Era limpede că Paul Anghel era timorat de cultura lui Virgil Cândea, deşi nici el nu era un incult, dar nu avea capacitatea de sinteză a profesorului, fiindcă nu avusese nici şansa acestuia de a trece prin două facultăţi de prestigiu şi de a petrece decenii la rând în biblioteci. Cândea era cu vreo cinci ani mai în vârstă decât Anghel, iar această diferenţă era enormă privită prin prisma anilor de învăţământ adevărat pe care îi prinsese primul dintre ei. Născut în Bucureşti în 1927, la Focşani, Cândea făcuse studii strălucite în Bucureşti, începând chiar cu clasele elementar, urmate la o şcoală de lângă Biserica Mavrogheni (vis-a-vis de Muzeul Ţăranului Român), apoi trecuse la Liceul Sfântul Sava (tot lângă biserică, dar de data asta lângă Catedrala Catolică), care a fost mereu o şcoală medie de elită, cu profesori de excepţie şi cu absolvenţi care confirmau, în bună parte, investiţia părinţilor în pregătirea lor. În perioada în care urmase Ştiinţele juridice şi filosofia la universitatea bucureşteană, învăţământul superior din România încă nu fusese fracturat de reforma din 1949, efectuată sub presiunea sovietică şi care va subordona totul gândirii marxist leniniste şi teoriilor absurde al lui I.V.Stalin, „genialul conducător al poporelor” care se pricepea chiar şi la lingvistică, nu doar la tactici de răzvoi, iar arta minciunii îi era susţinută cu brio de mitraliere Kalaşnikov.

Desele reforme din învăţământul românesc, care continuă până în zilele noastre, sunt greşeli cu urmări incalculabile, iar efectele modificărilor din anii 50 se văd şi acum, când mulţi dintre profesori sau lideri de opinie provin din generaţia celor care au învăţat carte după manuale şi cursuri concepute şi editate prin prizma materialismului dialectic, a socialismului ştiinţific sau a filosofiei clasicilor marxismului: Marx, Engels, Lenin şi Stalin. Cu mici excepţii (Eugen Simion şi Nicolae Manolescu, care  s-au autoinstruit după terminarea studiilor şi s-au repliat după anul 1964) formatorii de opinie din ultimele decenii proveneau din intelectuali absolvenţi de licee şi universităţi mediocre, executante docile ale ideologiei de partid.

Spre deosebire de marea masă a intelectualilor de atunci, Cândea avea - pe lângă studii juridice şi de filosofie - şi strălucite studii de teologie, fiind chiar creştin practicant. În anul 1972, când şeful meu Paul Anghel voia să-l domine şi să-i arate... incompetenţa, Virgil Cândea avea 22 de ani bătuţi pe muche în domeniul cercetării, fiind angajat al Academiei Române sau al Institutului de studii Sud-Est Europene. Paul Anghel, deşi cunoscător al realităţilor vremii şi condei sprinţar sau dramaturg original, era doar absolventul unei Şcoli de literatură dominată în întregime de proletcultism. Şcoala de literatură fusese înfiinţată după modelul unei şcoli similare de la Moscova - Institutul de literatură Maxim Gorki - la noi funcţiona pe Şoseaua Kiselef (clădirea în care este acum sediul Partidului Social Democrat) şi era condusă de Mihail Novicov, de meserie medic! Studenţii acestei şcoli nici nu aveau toţi diplomă de bacalaureat. Ea trebuia să formeze scriitori realist-socialişti. Scriitorul, conform unui articol publicat de Mihai Beniuc, preşedintele Uniunii Scriitorilor, şi care devenise el însuşi poet realist socialist (din ardelean revoltat) trebuia „să fie un filozof cunoscător al celor mai înalte idei ale timpului, spre care au deschis drum Marx, Engels, Lenin și Stalin, un activist în slujba respectivelor idei”.

 Bibliografia recomandată studenţilor nu cuprindea nici-o referire la scriitorii din perioada interbelică, dar nici nu era necesară, nu-i așa, din moment ce li se pusese la dispoziţie o culegere de studii, publicată în 1952 cu titlul ”Probleme ale literaturii noi din R. P. R.”. Autorii erau proletcultiști de frunte ai momentului: Mihai Beniuc, Ov. S. Crohmălniceanu, („Un roman al industrializării socialiste”), Sergiu Fărcășan, (Despre „Negura” volumul II și câteva probleme de critică literară”), Mihai Gafița („Romanul luptei tractoriștilor”), Paul Georgescu („O mărturie dramatic”), Nestor Ignat („O carte despre frumusețea vieții noi”), Silvian Iosifescu („Pe drumul înfloririi gospodăriei agricole collective”), Dumitru Micu („Epopeea marilor transformări”), Sorin Mladovean („Brazdă peste haturi“, de István Horváth), Mihail Novicov („Pe marginea poeziei lui Dan Deșliu”), Traian Șelmaru („Mitrea Cocor“ de Mihail Sadoveanu ), Ion Vitner („Poezia lui A. Toma”).

Era limpede că între cei doi existau diferențe de formare, de cultură, de opțiuni și chiar de temperament. După ce am stat de vorbă cu Virgil Cândea câteva ore la el în bibliotecă, mi-a fost limpede că el și Paul Anghel nu se vor putea înțelege niciodată (deși în timpul discuției nu se pronunțase numele redactorului șef), dar simțeam că primul, motan bătrân, cu școală bizantină, stătea calm la pândă, așteptând ca șoricelul cu mustăți (Paul Anghel) să creadă că poate dansa liniștit în preajma roatei de cașcaval.  Am încercat în câteva rânduri să-i conving pe cei doi șefi direcți ai mei să ajungem la o înțelegere cu Virgil Cândea (mă susținea și Benidict Gănescu în acest demers, el fiind structural dornic de liniște, dar și ca să-și vadă în tihnă de desenele lui sofiticate și cu infinite linii de intersecție), dar nu era chip fiindcă Paul și Ilie eșuau în sarcasm ieftin și se susțineau unul pe altul în minimalizarea lui Cândea. Erau doi drăcușori care se scărpinau între cornițe cu o bucurie uriașă neputând să-ți dai seama dacă sunt mai satisfăcuți când scarpină ei sau sunt scărpinați. Argumentele mele era de două feluri. Unul de natură organizatorică: pe frontispiciul revistei scria, totuși, „editată de Asociația România”, deci trebuie să ținem seamă și de opiniile editorului, iar alt argument era sentimental: lucrăm în aceeași clădire, ne întâlnim pe coridoare și pe holuri, deci ar fi foarte bines să venim la slujbă cu bucurie și să facem abstracție de cei de la asociație, care, oricum nu sunt…„artiști ca noi!”

Paul Și Ilie aveau o mie de contraargumente, iar punctual, la sugestiile mele ripostau cam așa: dacă scrie pe revistă cine e editorul, scrie și cine este redactorul șef! „Iar dacă neisprăviții și securiștii de la asociația dumitele, don Petrică, nu se simt bine cu noi, pot să-și caute alt sediu!” Când îi întrebam care asociație „a mea”, zâmbeau, se uitau galeș unul la celălalt, apoi spuneau că glumesc și să nu ne mai pierdem timpul cu prostii (de parcă eu aș fi deschis discuția), „ăia sunt niște ratați, domn Petrică, dumneata știi asta, nici nu trebuie să-i bagi în seamă!” Odată găsită prima frază, urma discursul lui Paul Anghel despre diferența dintre cultură și creație. Aici era fermecător. Devenea alt om. Nu-l mai puteai recunosște pe cinicul de dinainte. Pornea de la această primă constatare rostită întâmplător și ajungea la paralelisme importante între limba română și limba magheară, la complexul pe care l-au avut cărturarii maghiari și germani față de folclorul românesc. Urma contribuția savanților evrei la cercetarea limbii și folclorului românesc, Moser Gaster, Lazăr Șeineanu, Jack Bick, Alșxandru Graur, Iorgu Iordan, toți erau, în discursul lui, minți strălucite fascinate de etnosul românesc, fascinație care provenea din complex, tot astfel cum și complexele îl făcuseră pe Eugen Ionescu să nu recunoască faptul că e evreu, iar pe Mircea Eliade, care este roman, să dea cea mai complex istorie a religiilor, prin el vorbind spiritual imperialist al roamanității. Degeaba încercam, când făcea o pauză să-și aprindă o nouă țigară, să-i atrag atenția că Iorgu Iordan nu era evreu și că nici Eugen Ionescu nu era evreu, asta nu mai avea importanță. Iar dacă avea, schimba punctual de vedere și demonstra că tocmai fiindcă nu sunt evrei, au capacitatea să priceapă sistemul de gândire de tip oriental și prin aceasta să ofere o sinteză între cultura din Orient și Occident, noi fiind nu la porțile Orientului, cum scrisese eronat Poincare, ci chiar cheia pentru ambele emisfere, spre Est pentru cel ce vine din Vest, și invers, numai Iorga înțelegând, în genialul studiu Bizanț după Bizanț…

Astfel și multe asemenea idei ciudate, în parte adevărate, în parte inventate, perora Paul Anghel cu o dezinvoltură demnă de invidiat. Uneori uita că are două țigări aprinse în scrumieră, o aprindea pe a treia, privea în pachetul de țigări dar nu realiza dacă mai are sau nu ceva înăuntru, privirea i se întuneca, el se oprea, făcea pauze de efect, arăta în zarte și trăgea concluzii definitive: istoria literaturii române trebuie rescrisă pornind de la principiul ciclurilor repetitive, al generațiilor de tip coantic, iar istoria mare nu trebuie pornită de la traci, ci de la sarmați, fiindcă petrele vorbesc mai sigur decât destinul regilor, exact cum a spus și Mântuitorul în evanghelii, că dacă nu vor vorbi oamenii…

Apoi revenea la problemele revistei și propune subiecte pentru numerele tematice ale publicație: un număr exclusiv despre limba română, în care să apelăm la cei mai buni colaboratori, un număr despre Neagoe Basarab, iar un număr despre semnele efemere, cum ar fi încondeierea oulelor de paști, mai ales în Moldova, unde nu este nici o deosebire de fond între culoarea de pe coaja oului, unduirile pensulei țărăncii analfabetei și albastru de Voroneț! Uneori chiar concepea astfel numerele revistei

Și în timp ce el scria în aer trecutul și viitorul științei, Virgil Cândea își petrecea timpul studiind, în biblioteca personală, a Academiei române, sau în alte biblioteci din lume, la care ajungea fiind trimis la diverse conferințe. De la o astfel de conferință s-a întors cu o știre de senzație, care s-a dovedit curând că este adevărul pur și nu ”aiureală de-a lui Virgilică”, așa cum o ironizase Paul Anghel. In Statele Unite Ale Americii, la Biblioteca Congresului, Virgil Cândea descoperise manuscrisul original „Cresterea și descresterea Imperiului Otoman“, operă celebră a lui Dimitrie Cantemir.

23. INGERI SUB ACOPERIRE

Un mare grafician, Benedict Gănescu

Chiar era o revistă frumoasă „Tribuna Românie”, începând chiar cu hârtia pe care era tipărită, fiind importată, se zice, din Finlanda. Grafica era excepţională şi aparţinea lui Benedict Gănescu. Rar am întâlnit un anticomunist mai radical decât el, era imposibil să rostească o vorbă bună despre vreun lucruşor făcut bun de regimul comunist în cei apropape 30 de ani decând ocupaseră ruşii ţara. Bineînţeles că niciunul din redacţie nu încerca să-l convingă de contrariu, fiindcă nu era nimeni comunist convins, doar acceptam ceea ce ştiam că este cu neputinţă să fie schimbat. Nu era şi cazul  „domnului Gănescu”, aşa cum mă adresam eu, cei doi redactori şefi spunându+i uneori şi „Domnul Beni”. Numele de Benedict îl fascinase pe fiul meu de trei ani care, atunci când era întrebat cum îl cheamă, răspundea convins: Eugen Anghel Benedict (e drept, peste ceva timp a adugat: Eugen Anghel Benedict Margareta Pâslaru). Cu Paul şi cu Ilie (cărora, de asemnea, li se adresa doar cu „domnule”, chiar când se certau sau doar se contraziceau) se cunoştea de mult. Cu Paul Anghel fusese coleg la revista „Contemporanul”, iar cu Ilie Purcaru la revista „Ramuri”. Mai exact, el făcuse macheta de principiu a acestor două publicaţii şi desenase „capul” revistei (titlul revistei, care era brandul neschimbat ani în şir, poate decenii). Născut la Craiova dintr-o veche familie de olteni înstăriţi, Benedict era cel mai în vârstă din redacţie, avea cu vreo patru-cinci ani mai mult fdecât cei doi redactori şefi şi cu 15 ani mai mult decât mine, dar nu pentru vârstă îl apreciam noi, ci pentru talentul lui modern de desenator, pentru invenţiile grafice şi, mai ales, pentru meticulozitate. Oltean, oltean, dar avea comportament şi seriozitate de german.

Benedict Gănescu venea primul la redacţie şi pleca ultimul. Ore întregi stătea cu rigla în mână şi, fumând până nu mai rămânea oxigen în încăpere ( la furnal mai băga tutun la greu şi Purcaru, cu care împărţea biroul), calcula coloane, fixa locul fotografiilor, dimensiunile şi raportul text-imagine. Când „cădea” un material, adică nu mai putea fi publicat că nu mai era de actualitate, sau la altul se făcuseră modificări şi devenise mai lung ori mai scurt, pentru  domnul Beni era o tragedie (în absenţa lui îi ziceam şi eu Beni), fiindcă se strica raportul dintre text şi imagine, iar atunci începeau certurile cu cei doi şefi, el cerând să se mărească sau să se taie din materiale. Cum citea toate textele (ca să ştie cum să le ilustreze şi, dacă este cazul, să le plaseze cu susul sau josul paginii, evident că venea şi cu soluţii şi protesta, argumentând că din X text ar trebui tăiate trei sferturi, că oricum e o prostie). Că multe texte erau prostii, era adevărat, dar multe dintre ele erau semnate de miniştri (scrise de adjuncţii sau consilierii lor) şi nu puteau fi „căsăpite” (acesta era termenul folosit curent când se lucra pe un „material”), deoarece trimiteam revista autorilor şi se vedea că s-a scos ceva anume, iar autorii se supărau şi nu mai colaborau pe viitor, ba chiar puteau reclama că am lăsat nepublicat exact ce era important.

Presupun că seriozitatea lui Benedict Gănescu, ieşită din comun, sau intransigenţa lui profesională explică de ce a schimat atâtea redacţii, fiindcă  înainte de a veni la Tribuna României mai trecuse pe la „Gazeta literară”, chiar pe la „Urzica” şi pe la „Secolul XX”, ultima revistă excelentă cu o grafică excepţională marca Gănescu.

Gănescu era taciturn de felul lui (lucru rar la olteni, care sunt vorbăreţi şi expansivi, sicilieni curaţi!), dar se simţea că fierb nemulţumirile în el. Era nemulţumit de lipsa de punctualitate a redactorilor, de calitatea textelor, de desele schimbări de sumar, de gălăgia din redacţie, de fotografiile făcute în dorul lelii, de serviciul de documentare al revistei, de fetele de la corectură, de calitatea tiparului, de salariul mic. Într-un cuvânt, era nemulţumit de regimul comunist. Lui i se aplica fără greş anecdota cu cei doi românii reacţionari care, simţind că-i plouă, exclamă pe rând: „iar plouă, mama lor de comunişti!”, iar celălalt continuă: „Nici nu se putea să nu ne strică ăştia ziua!”

La restaurantul „Modern” (actualul hotel Haward Johsnon), unde mergeam destul de des toţi patru (redactorii şefi, Beni şi eu), Gănescu se mai destindea, dar tot observa chelnerii care abia se mişcă, tacâmurile care nu lucesc de curăţenie, faţa de masă lipsită de imaculare). Când spunea Gănescu o dată că  un lucru nu e de calitate, nu mai aveai argumente pe care să nu le infirme rapid. Venind vorba într-o discuţie despre nu ştiu ce scriitor ardelean, eu, lăudându-l, am adus argument pentru seriozitatea scriitorului faptul că mama lui e săsoaică şi, deci, de acolo i s-ar putea trage frumuseţea caracterului...

-       Domn Petrică, intervine Gănescu şi mă priveşte îndelung cu ochii lui albaştri, dumneata nu vrei să înţelegi?

-       Ce?, am fost eu curios să aflu.

-       De ce ne iei dumneata pe noi cu chestii de-astea cu mamă-sa şi tată-său, lucrurile sunt limpezi şi te rog să ţii minte: românul, fie că e oltean, fie că e ardelean, fie că e turc, neamţ sau evreu, tot ţigan este. Am pus punct!

Am râs toţi în hohote, râdea şi Gănescu de cât de bine îi ieşise poanta. I-am mai cerut noi să nuanţeze, dar nu a acceptat nicio modificare, pusese, în adevăr punct!

Tot la fel de dure şi de bărbăteşti erau şi desenele lui sau decorurile cu care asigurase scenografia unor piese de Carel Capek sau Shakespeare (Trei tineri din Verona, în regia lui Vlad Mugur, şi el un director de scenă de excepţie).

 Beni era respectat nu doar în redacţia noastră, ci şi în lumea scriitorilor şi a pictorilor. Ilustraţiile create de el pentru diferite volume se deosebeau de tot ce încercau să ilustreze alţii: desenele lui aveau problematică, existau în sine, dar făceau corp comun cu autorii: cărţi semnate de Rabelais, Slavici, Geo Dumitrescu, Romulus Vulpescu, Ben Corlaciu, Nichită Stănescu deveneau sub peniţa lui Benedict Gănescu şi obiecte de artă.

Cât era Beni de mucalit şi de creator de poante rare, tot a rămas o dată fără replică. Dar doar în prima clipă, şi-a revenit repede. Eram doar noi doi la restaurantul Grădiniţa de pe Bulevardul Magheru, mesele erau toate ocupate, era cald rău, iar doi ofiţeri ai armatei române aveau nevoie şi ei să bea o bere şi nu au rezistat ispitei (ofiţerii nu aveau voie să intre în localuri publice, ci doar în restaurantul lui de la Casa Centrală a Armatei, actulul Cerc Militar de pe Calea Victoriei), astfel că au cerut voie să se aşeze la masa noastră, unde erau două scaune libere. Au spus că doar vor bea repede câte o bere şi vor pleca. Nu au plecat după prima bere, ne-au întrebat dacă pot să mai comande încă una, iar noi le-am răspuns, fireşte, că pot să comande câte doresc. Oricum noi ne vedeam de discuţia noastră, nu prea ne deranjau. Dacă tot schimbasem câteva cuvinte, unul dintre maiori (ambii aveau câte o stea mare de ofiţer superior pe epoleţi) a cerut permisiunea să ne întrebe ceva. A răspuns afirmativ Benedict Gănescu, uşor iritat, sau poate doar aşa părea figura lui sobră.

-       Tovarăşi, începe ofiţerul armatei române, după ce îşi cere voie că îndrăzneşte, vă rog să mă scuzaţi, dar stând aproape de dumneavoastră, fără să vrem să tragem cu urechea, am auzit tot ce aţi vorbit.

-       Se poate, zice, Gănescu, nu-i nimic...

-       Am o nedumerire...

-       Se poate...

-       Cum e posibil ca doi oameni inteligenti ca dumneavoastră, că sunteţi inteligenţi, asta nu pot să v-o iau, cum puteţi, mai ales dânsul (adică eu!) să ieşiţi pe stradă nebărbieriţi şi netunşi?

Beni era tuns şi nebărbierit, doar eu călcasem regulamentul militar cu nişte plete care-mi acopereau ceafa.

-       Se poate, a zis Benedict Gănescu, doar n-o să ne tundem toţi ca Ceauşescu.

22. INGERI SUB ACOPERIRE

Am scăpat de Casa Scânteii

A doua zi m-am dus din nou la viitoarea mea redacţie, între timp informându-mă de la unul şi de la altul cine este, cum este şi ce a mai scris Paul Anghel. Cel mai informat era prietenul meu Eugen Simion, proaspăt întors de la Paris şi care face parte din aceeaşi generaţie cu Paul Anghel şi Ilie Purcaru. Nu aveam de unde să ştiu că ei sunt şi vor fi din echipe diferite şi se vor urî până la moarte, dar mie nu mi-a spus nimic rău despre cei doi, m-a întrebat doar de ce vreau să plec de la Flacăra, iar eu, printre altele, i-am spus că aşa este în viaţă „schimbi locul, schimbi norocul”! Proverbul îl ştiam, poate, din copilărie, dar mi-l amintise profesorul Haralambie Mihăescu, savantul specializat în influenţa grecească asupra limbii române, când îmi explicase de ce a plecat el de la Iaşi la Bucureşti.

Nişte amănunte mi-a mai dat fostul meu asistent Gheorghe Frâncu, care-mi fusese un fel de înger păzitor în timpul facultăţii şi cu care mă vedeam des. El locuia chiar lângă facultate, în blocul „Dunărea”, care avea să se prăbuşească la cutremurul din 1977. Era un intelectual distins, bun cunăscător de literatură română (îl oprise profesorul George Ivaşcu la facultate, ca şi pe Nicolae Manolescu, dar cei doi asistenţi erau firi diferite). Ştia bine şi  literatura franceză şi pe cea engleză. Provenea dintr-o veche familie bucureşteană, mama lui fiind absolventă a Academiei Comerciale, iar tatăl medic.

Gigi Frâncu (căci aşa pretinsese să-i spun şi aşa îi ziceau şi colegii lui tineri) mi-a zis că că atât Paul Anghel cât şi Ilie Purcaru sunt reporteri excelenţi, iar cărţile lor de interviuri sunt remarcabile. Auzise de înfiinţarea noii reviste, chiar văzuse un exemplar (revista se găsea gratuit la marile hoteluri din Capitală) şi-i plăcuse şi grafica şi cum era scrisă. Ştia că luase locul unei alte reviste, „Glasul Patriei”, proastă, pe care n-o citea nimeni, dar spera că asta va fi mai bună şi nu va pretinde să-i convingă pe românii din străinătate să se întoarcă în ţară...

Nici vorbă de aşa ceva, de asta mă convinseseră cei doi redactori şefi ai revistei în discuţiile precedente. Ilie Purcaru chiar îmi explicase raţiunile înfiinţării revistei Tribuna României. Cineva îi atrăsese atenţia lui Ceauşescu că ungurii duc o politică inteligentă faţă de emigraţia lor (şi aveau mulţi „fugiţi” în anul 1956, când avusese loc o revoluţie, înfrântă de ruşi), cei plecaţi ţin legătură cu ţara şi în loc să înjure Ungaria pe unde ajung, o laudă. Ei bine, ăsta era şi rostul revistei „noastre”: să întreţinem o legătură cu românii plecaţi, ei să rămână unde au ajuns, noi să stăm unde suntem, dar să comunicăm şi să ne înţelegem, că toţi iubim locurile natale, geografia şi istoria naţională, Eminescu, Enescu, Brâncuşi, Iorga, Coandă şi alţii sunt ai tuturor, deci... „hai să dăm mână cu mână, cei cu inima română”, cum ne-a şi îndemnat poetul Vasile Alecsandri!

Mai târziu, după Revoluţie, mulţi m-au întrebat dacă eu ştiam că înainte de „Tribuna României” fusese „Glasul patriei”, iar eu am răspuns că ştiam (nu am ţinut niciodată în mână revista „Glasul patriei” şi nici până astăzi nu am fost curios să văd cum rată), deci am întrebat care este problema? Mi s-a răspuns că „Glasul patriei” era a Ministerului de Interne, chiar a Securităţii, şi că acolo au scris Radu Gyr, Constantin Noica, Nichifor Crainic şi toţi foştii deţinuţi politici importanţi, lăudând realizările Republicii Populare Române. Aşa este. Problema era ce scriam eu şi scria revista „Tribuna României”, care nu avea nici-o legăturtă cu Ministerul de Interne, ci era subordonată direct Secţiei Presă a Comitetului Central. Nu a apărut nici-un rând în revistă prin care să fie convinşi românii din strănătate să se întoarcă, iar laudele la adresa Partidului lipseau cu desăvârşire. Nu mi-a cerut nimeni să scriu despre Partid, şi nici din iniţiativă personală nu am scris. Şi, ca să fiu şi mai clar, în anul în care am lucrat acolo (poate un an şi jumătate să fi fost) nu m-a întrebat nici-un securist de ce mi-e căciula, dacă am vorbit sau nu cu vreun român din străinătate şi ce am vorbit). Cum supraveghea Securitatea revista şi Asociaţia România nu ştiam şi nu era treaba mea, deşi acum aş fi curios să aflu.

Dacă ar fi normal să judecăm pe cineva după ce a făcut o revistă sau un ziar cândva, apoi multe cinstite feţe de la Scânteia (devenit Adevărul), România liberă, Scânteia tineretului ar trebui „să dea sama”. Dar nu au niciun motiv să dea socoteală, cum nici redactorii sau cronicarii de la revistele literare nu e normal să se explice în legătură cu ce s-a scris în publicaţiile lor pe vremea lui Iosif Chişinevschi, Gheorghiu Dej, Nicolae Ceauşescu. Sau chiar pe vremea lui Ion Iliescu, când i se luau interviuri în noua lui postură de domn provenit din tovarăş devotat al Uniunii Sovietice...

Iată-mă, deci, din nou în biroul lui Paul Anghel, cu Ilie Purcaru lângă mine şi întrebat din nou dacă vreau să mă transfer la Tribuna României. Voiam, dar cu rugămintea să vorbească ei cu Adrian Păunescu ca să fie de acord să-mi dea transferul (el avea dreptul să se opună, iar apoi ar fi putut să mă persecute şi să-mi facă atmosferă la Secţia de Presă că nu sunt disciplinat, ceea ce putea duce la un transfer nedorit la cine ştie ce ziar al oricărui minister care edita o fiţuică de uz intern. Aşa au păţit cei de la revista Amfiteatru după publicarea poezilor  Anei Blandiana cu „mămăliga care nu exploatează” şi cu noi suntem „popor vegetal”).

Cei doi foşti reporteri prestigioşi şi viitori şefi ai mei au mai cochetat o dată care este cel mai apropiat de Păunescu, iar Paul Anghel a acceptat cu greutate că, dintre ei, el este cel mai în măsură să-l abordeze pe marele bard al poeziei româneşti, ceea ce a făcut pe loc. Secretara a făcut legătura telefonică între cei doi redactori şefi şi, cum pe vremea aceea nu exista posibilitatea să audă şi cei din încăpere întreaga convorbire, eu şi Ilie Purcaru ne-am mulţumit doar cu replicile lui Paul Anghel. Acesta l-a întrebat de sănătate, apoi s-a interesat cum merge treaba la Flacăra, Păunescu probabil nu s-a văietat, că nu-i era firea, iar Paul a trecut la subiect, de data aceasta nemainumindu-l „domnul Adrian Păunescu”, ci Adriane.

Ideea mesajului era că, spre deosebire de Păunescu, care o duce bine şi are echipă şi energie chiar să scrie singur revista Flacăra de la o copertă la alta, cu umplerea tuturor paginilor din interior, desigur, Paul Anghel era în mare încurcătură, că i-a dat partidul o sarcină pe cap de nu poate s-o ducă şi a făcut o mare prostie că a acceptat funcţia de conducere... Nu mai are casă, zicea, nu mai are masă, el şi cu „domnul Iliuţă Purcaru, care-i tranmite salutări şi e chiar aici, aude discuţia”, sunt depăşiţi de evenimente, nu mai pot scrie un rând pentru ei, le mânâncă revista viaţa. Iar asta se întâmplă fiindcă ei nu au capacitatea lui Păunescu, nu au forţa lui uriaşă să treacă de la o preocupare la alta, să dicteze direct la maşină, să găsească rime pe care nici Arghezi, tot oltean ca Adrian, nu le-ar fi bănuit... Cum l-ar putea ajuta Adrian Păunescu? Simplu! Să i-l dea pe „domn Petrică Anghel” la revistă, să-i accepte transferul.... Dacă ar vrea „domn Petrică”? Parcă ar vrea să vină pe o leafă mai bună şi să se aleagă şi el cu o promovare, a explicat Paul Anghel, dar domn Petrică nu a zis un „da” clar, aşa că poate îl îndeamnă şi Păunescu cu un sfat să accepte transferul.

M-am dus la domnul Adrian Păunescu cu cererea de transfer şi a fost de acord, spunându-mi că l-au rugat cei doi, dar mi-a propus să scriu şi la Flacăra o pagină în fiecare săptămână. Am promis, iar o vreme, chiar m-am ţinut de cuvânt.

21. INGERI SUB ACOPERIRE

Lume bună pe Bulevardul Dacia

În ziua şi la ora stabilită străbătusem frumosul Bulevard Dacia, cu splendidele lui clădiri ridicate în perioada interbelică şi chiar mai înainte, dar care îmi era antipatic din pricina unor gherete ridicate din loc în loc. Erau adăpost pentru securiştii care păzeau intrarea în ambasadele diverselor ţări şi cărora le fuseseră repartizate ca sediu sau locuinţe pentru şefii lor aceste case, cândva proprietatea bucureştenilor – burghezo-moşieri expropriţi de „putera proletară”.

Clădirea în care am intrat – sediul Asociaţiei „România” şi al revistei „Tribuna României” era impunătoare şi semăna cu un castel bavarez în miniatură. Din curte se intra într-un hol, apoi într-un salon imens din care se pătrundea în vreo trei patru încăperi. Mobila din salon era veche şi masivă, covoarele acolereau parchetul de stejar bine lustruit.

Am întrebat de domnul Ilie Purcaru şi el a ieşit de urgenţă din unul dintre birouri şi m-a introdus în cel de alături, biroul lui Paul Anghel, redactorul şef. Înainte de a-l vedea bine pe Paul Anghel mi-a căzut privirea pe un vitraliu care se afla în spatele lui – semirotund şi multicolor.

Era numai zâmbet Paul Anghel şi politicos din cale afară, chiar familiar. Mi-a arătat un fotoliu uriaş din faţa biroului lui şi m-a invitat să iau loc, pe celălalt invitându-l pe adjunctul lui. Nu ne-am pierdut în politeţuri reciproce, trecând direct la subiect, prezentând pe scurt revista şi exprimându-şi dorinţa să fac parte din corpul redacţional. Înalt, subţire, uşor adus de spate, cu mustaţa tăiată scurt şi trăgând din ţigară fum după fum, părea un ţigan de oraş care şi-a făcut rost de curând de un costul de haine. De culoare maro, costumul se asorta perfect cu tenul lui măsliniu.

După câteva fraze rostite de el, simţeam că nu mai sunt solicitantul unui post de redactor, ci salvatorul publicaţiei, Paul Anghel explicându-mi ce sarcini măreţe are revista şi ce forţe redacţionale firave îi stau la dispoziţie: el, adjunctul lui, un grafician şi o documentaristă. Noroc cu secretara lui care, spunea, este o femeie de aur şi se pricepe la toate: telefonistă, dactilografă, administrator. Cred că e şi autore de eseuri, zâmbeşte el şăgalnic, fiindcă uneori se preface că nu-mi înţelege scrisul şi introduce fraze de la ea.

Mi-a arătat primul număr al revistei (a doilea număr era la tipografie), şi a insistat să mă alătur echipei, că ne aşteaptă lucruri nemaipomenite de făcut: să încălzim inimile românilor din străinătate care au fost până acum – din cauza unei politici tembele – consideraţi fugari sau trădători, în realitate aceştia fiind nişte buni români, care iubesc ca şi noi toţi, valorile naţionale: pe Brâncuşi, pe Enescu, pe Iorga. Pe Eminescu! Cine ar putea să nu-l iubească pe Eminescu?, s-a întrebat el, ridicând privirea spre tavan şi ţuguindu-şi buzele. Dar ştii dumneata mai bine decât mine. Te cunoşteam şi eu, dar mi-a vorbit şi domnul Ilie despre dumneata. Cu entuziasm. Dar ce entuziasm?!

-       Hai, zău, domn Petrică, nu ne lăsa singuri în acţiunea asta cu urmări naţionale! E nevoie de un spirit tânăr, de un condei viguros... E Europa cu ochii pe noi, a citat el din Caragiale, făcându-mi cu ochiul.

Era un mare actor Paul Anghel, acum nu aveam nicio îndoială. El îşi scria textul, el îl interpreta, el îl recompunea. Nu citisem nici-un rând scris de el, sau poate citisem şi uitasem, dar îi ştiam bine numele. Îl reţinusem de mult şi chiar mă interesasem dacă nu s-ar putea să fim cumva rude îndepărtate. Nu prea puteam să fim. El se trăgea din Moldova, eu din Oltenia. Poate cu multe secole în urmă să fi fost vreo amestecătură de neam. În afara numelui de familie nu cred că mai se putea găsi o asemănare între noi: eram doar de tip caucazian, dar el era ascuţit la faţă ca un piţigoi, iar eu rotund ca un dovleac. El vorbea despre ce face şi ce va face, eu păstram secret gândurile mele de scriere a unor romane despre viaţa târgului natal. Aşa s-a şi întâmlat în anii care aveau să vină – el scria epopei cu naşterea, renaşterea şi postnaşerea poporului român în context european şi chiar universal, eu mă preocupam de istoria romanescă a părinţilor mei, a bunicilor, a consătenilor şi chiar de unele episoade trăite de mine pe care voiam să le înţeleg mai în profunzime.

Paul Anghel era fiul unui învăţător de pe lângă Bacău. Făcuse şi el – ca şi adjunctul lui Ilie Purcaru – Şcoala de literatură, unde învăţaseră să scrie orice şi despre orice, dar – obligatoriu prin prizma filozofiei marxist-leniniste şi din care să răiasă rolul important avut de clasele revoluţionare: muncitorimea şi ţărănimea.  Ca orice autodidact, Paul Anghel se entuziasma de ultima carte citită şi construia pe ideile care i se păruseră interesante. Avea un dar excepţional să stabilească legături – paralele sau unghiuri opozante – între tot felul de întâmplări, fapte sau personaje. În timp ce vorbea, se încălzea singur şi intra în transă: nu mai ştiai dacă povesteşte lucruri ştiute, fapte petrecute, pagini citite sau, dimpotrivă, inventa atunci, ad hoc.

După ce ucenicise şi el la ziarul partidului, Scântea, ca toţi absolvenţii Şcolii de literatură, Paul Anghel prinsese gustul literaturii, abandonând pentru o vreme un dicton pe care tot ei, proletcultiştii, îl difuzaseră: „Poezie – sărăcie! Reportaj – avantaj!” Uşurinţa lui în scris şi capacitatea de a scrie la comandă despre despre ce considera Partidul necesar făcuseră din el un autor cunoscut şi stimabil pentru cei care nu cunoşteau în profunzime valorile literare autentice, astfel că în ultima mea clasă de liceu ni s-a adus la cunoştinţă că la examenul de maturitate, pe lângă manualul de literatură română după care învăţasem, va trebui să pregătim şi autori ale căror cărţi „reflectă” (obsesia proletcultismului) marile realizări ale socialismului. Exemplul era format din două cărţi semnate de Paul Anghel: „Victoria de la Oltina” şi „Şapte inşi într-o căruţă”. La întrebarea firească a elevilor speriaţi: de unde să facem noi rost de cărţi, a venit răspunsul clar „nu ştim”, dar şi soluţia - că doar partidul le lega şi le deslega pe toate! - ni s-au pus la dispoziţie două recenzii a romanelor-reportaj publicate undeva şi devenite foi volante (am impresia că fuseseră tipărite special şi separat, ca supliment al revistei Gazeta Învăţământului).

La câţiva ani după acest succes de critică (fuseseră lăudate şi răslăudate cele două cărticele), obţinuse un real prestigiu cu două piese de teatru. Prima, „Săptămâna patimilor” inspirată din viaţa lui Ştefan cel Mare, a fost pusă în scenă la Teatrul Naţional din Cluj, iar cea de a doua, „Viteazul”, era inspirată de figura Lui Mihai, marelui voievod unionist. Publicate ambele  în volumul „Teatru”, au primit premiul Academiei române. Alte volume ale sale au fost premiate de Uniunea scriitorilor.

Mai înainte de a ne cunoaşte personal, publicase un volum de interviuri cu personalităţi ale culturii române şi două cărţi pentru copii, pe care mi le-a oferit şi mie cu dedicaţie. Asupra celor din urmă nu mă pot pronunţa deoarece nu mă pricep chiar de loc la literatura pentru copii.

Din spatele biroului masiv, Paul se ridică de pe scaunul impunător, îşi înalţă trupul uscativ spre tavan şi decide:

-       Domn Petrică, vino la noi şi vei ocupa postul de secretar general de redacţie!

-       Vin, domnule Paul Anghel, vin cu plăcere, dar secretar general de redacţie nu se poate, fiindcă e nevoie de vechime mare în presă, iar eu nu am vechime.

-       Asta se rezolvă, mă asigură el, iar apoi se întoarce zâmbind  spre Ilie Purcaru şi îl întreabă zâmbind timid-şmechereşte: îi spui dumneata, domn Ilie, sau îl rog eu, hai roagă-l dumneata...

După ce au cochetat amândoi ca doi adolescenţi, mi-a transmis Purcaru rugămintea lui Paul, aici de faţă: vreo două luni să nu semne- cu numele Petre Anghel, ci cu un pseudonim, asta până se mai obişnuiesc cititorii din străinătate cu numele lui, căci Paul şi Petre se confundă uşor la o privire superficială... Am fost de acord şi le-am adresat şi eu o rugăminte: să trateze ei cu Păunescu transferul, că nu vreau să se supere, el nederanjându-mă cu nimic, dar nici nu vreau să mi-l fac duşman. Mi-au promis în cor, convinşi de reuşita intervenţiei pe lângă „prietenul nostru Adrian”.

20. INGERI SUB ACOPERIRE

Are Dumnezeu grijă!

Am ieşit din biroul lui, dar eu voiam să plec din redacţie, însă asta nu era uşor de loc, fiindcă nu aveam unde. Nu era ca acum, să poţi trimite CV-uri la redacţii şi să aştepţi răspuns la cerere. Totul era centralizat la secţia de presă a Comitetului central. Partidul te angaja, el te da afară. Sigur, dacă aveai pile – tu sau cineva din neamul tău – pila intervenea la cineva influent, acela la altcineva şi se refăcea lanţul slăbiciunilor, dar şi schema aceasta funcţiona pentru cei aleşi. Când aveai „bube în cap”, adică se descoperise o hibă gravă la dosarul de cadre sau făcusei o gafă şi erai transferat la o publicaţie de mai mică importanţă, dacă se întâmpla să intervină cineva pentru tine ţi se transmitea să laşi lucrurile aşa cum sunt, că e ca pe front, cine stă pitit sau merge pe burtă nu riscă să fie lovit în cap.

Eu însă nu aveam nici-o pilă, iar persoanele pe care le cunoşteam erau din mediul universitar, fără relaţii în presă. Cu toate acestea aveam o încredere enormă în viitorul meu, simţind că cineva, acolo Sus, mă iubeşte şi mă va ajuta să ies din impas. Ceea ce s-a întâmplat curând.

Mergeam alene pe Bulevardul Magheru şi m-am întâlnit întâmplător cu Ilie Purcaru, pe care-l cunosşteam de la Craiova, pe vremea când făcusem practica studenţească de vară la ziarul „Înainte”, editat de judeţeana de partid Dolj. El fusese redactor şef la acest ziar pe vremea când ziarul acoperea întreaba regiune Oltenia, iar apoi trecuse redactor şef la revista „Ramuri”, pe care o reînfiinţase în anul 1964, dându-i un format original şi un conţinut modern. Prima dată revista fusese editată în anul 1905 de doi adolescenţi romantici, Constantin Făgeţel şi Dumitru Tomescu, fiind de orientare semănătoristă şi urmându-l pe Nicolae Iorga în program, cu a cărui revistă „Drum drept” chiar fuzionase la un moment dat.

Ilie Purcaru era un excelent ziarist comunist. Scria uşor despre orice, dar mai ales reportaje în spiritul realismului socialist. Nu avea remuşcări în a minţi pe orice subiect. Era un sluşbaş devotat al partidului încă din adolescenţă. Şi un yiarist considerat o mare speranţă. La vârsta de 18 ani fusese angajat reporter la yiarul „Scânteia”! Apoi făcuse „Scoala de literatură” înfiinţată de comunişti în anii 50 cu scopul declarat de a forma scriitori. După obiceiul propagandei oficiale, la vârf şcoala fusese blindată cu nume sonore, şef fiind chiar Mihail Sadoveanu, iar profesori - de la academicieni făcuţi peste noapte până la juni critici literari ca Paul Georgescu, un oportunist. Aici fusese Ilie Purcaru coleg cu Nicolae Labiş, Eugen Mandric (care mă angajase pe mine la revista Flacăra), cu Gheorghe Tomozei, Lucian Raicu, Nicolae Ţic şi cu alţii, cel mai apropiat fiind, se pare, de Paul Anghel.

O mare calitate a lui Ilie Purcaru, pe lângă uşurinţa cu care acoperea colile de hârtie, era buna cunoaştere a limbii române, dar şi a normelor de ortografie. Fusese indiscutabil un bun elev de liceu (absolvit la Craiova), fiindcă nu-l prindeai cu nici-o greşeală gramaticală, iar cultura lui generală era bine însuşită. Părinţii lui fuseseră învăţători şi, se vedea bine că avuseseseră pe cine să înveţe carte. Lucrând din tinereţe la „Scânteia”, oficiosul Partidului Comunist Român, unde limbajul dur şi cu urmări concrete asupra destinului oamneilor îşi dovedea din plin eficienţa, Ilie Purcaru părea că nu se teme de nimic, fiind foarte slobod la gură.

Mic de staură, slab, mereu cu ochelari fumurii la ochi, era argint viu, neastâmpărat, incapabil să stea locului, dar şi incapabil să ducă la capăt un proiect de amploare. La revista Ramuri reuşise însă să strângă colaboratori valoroşi din tooate generaţiile şi orientările estetice. Dar cel mai mare succes al lui fusese editarea unui supliment literar al revistei, botezat „Povestea vorbei” pe care îl pusese în subordinea lui Miron Radu Paraschivescu. Acesta, comunist ilegalist, colaboratur la mai multe reviste de stânga din perioada interbelică avea un bun renume printre scriitori datorită poemelor lui nonconformiste, „Cântice ţigăneşti”, publicate în 1941 apoi reeditate de câte ori fusese nevoie sau avusese el nevoie de bani. La revista „Ramuri” condusă de Ilie Purcaru, Miron Radu Paraschivescu (Merepeul îi spuneau prietenii şi aşa îi yiceau şi scriitorii în absenţă) debutase sau susţinuse scriitori de avangardă ca Vintilă Ivănceanu, Dumitru Ţepeneag, Leonid Dimov,  Nora Iuga, Sebastian Reichman şi alţii. El însuşi nonconformist în toate (a fost căsătorit de cinci ori) avea mare înţelegere pentru abaterile altora de la normele moralei sau ale esteticii de tip tradiţional.

Dacă Merepeul era băutor nu ştiu, dar Ilie Purcaru era băutor fără măsură şi, din păcate, bea mai multă „tărie” şi fără să mănânce. Nu băusem niciodată alcool cu el, căci nu se ivise prilejul, relaţiile dintre noi rezumându-se la schimbul câtorva replici pe vremea când ne întâlneam întâmplător la Craiova sau la câte vreo lansare de carte în Bucureşti. La Craiova partidul nu prea se mai înţelegea cu Ilie Purcaru fiindcă acesta îşi făcuse o echipă de tineri redactori (toţi cu facultăţi terminate bine şi la timp), pe care-i luase de prin şcolile din judeţ sau de pe la biblioteci şi-i forma ca istorici literari, cronicari de artă, poeţi sau prozatori, dar şi îi iniţia în răsfăţuri bahice. Nu cred că grija ca aceşti tinerii să nu devină alcoolici producea insomnii partidului şi securităţii, ci convingerile pe care le insufla Ilie Purcaru emulilor lui. Căci, în loc să vorbească la băutură cu ei despre ultimele documente de  partid sau, în cel mai rău caz despre femei, Ilie Purcuru - în mod paradoxal - le făcea elogiul mişcării legionare, dându-le amănunte semnificative despre doctrină şi farmecul unor Corneliu Zelea Codreanu, Horia Sima, Radu Gyr, Nichifor Crainic sau Virgil Carianopol (acesta din urmă proaspăt ieşit din închisoare şi publicat de Purcaru în revistă).

Dacă ar fi fost altul în locul lui, e sigur că ar fi fost transferat la cine ştie ce revistă a pompierilor sau a pescarilor sportivi, dar un om ca Purcaru, care slujise partidul şi care putea fi educat din nou, cel puţin vopsit la suprafaţă, nu putea să văduvească presa cu talentul lui, astfel că a fost promovat la Bucureşti, redactor şef adjunct la Scânteia Tineretului, într-un colectiv sănătos din punct de vedere ideologic. Făcuse şi aici o boacănă şi fusese dat afară, mai corect spus transferat la nou înfiinţata revistă „Tribuna României”.

Despre această revistă citisem şi eu în presă, deoarece fusese înfiinţată cu mare alai, fiind o noutate în presă. Pentru apariţia ei se înfiinţase asociaţia România cu scopul de a întreţine bune legături cu românii aflaţi în străinătate. Ea era condusă de un consiliu blindat cu academicieni, miniştri şi scriitori, având în frunte pe prestigiosul Constantin C. Giurescu, istoric cu o biografie onorabilă, şi el trecut prin temniţe comuniste ca mulţi alţi istorici de valoare. Secretarul general al asociaţiei România era istoricul Virgil Cândea, un cărturar de necontestat.

Ne întânim deci întâmplător, ne salutăm şi ne ducem la o cafea. Dacă ţăranii lui Marin Preda venind la Bucureşti se duceau la „Carul cu bere”, noi am mers la restaurantul „Grădiniţa”. Vorbim despre una-alta, iar el mă întreabă cum mă înţeleg cu Păunescu. Nu-i puteam spune nimic de rău, fiindcă omul chiar nu mă persecutase, iar, în plus, ştiam că ei doi sunt prieteni. Chiar pe vremea când mai publicam şi eu la ziarul Înainte, în vacanţă sau, mai târziu, în vizită, Păunescu publica la greu în ziar, iar Purcaru, în vremurile lui bune de la Craiova, îi asigura chiar o leafă pe lună din colaborări la ziar şi la revistă. I+am spus, totuşi, că, nu ştiu de ce, dar simt că nu voi face purici mulţi acolo.

-       Vino la noi la revistă!, mă invită Purcaru.

-       La care?, întreb eu, căci nu ştiam unde lucrează concret.

-       La Tribuna României... Am scos deja două numere. E şi prietenul nostru Benedict Gănescu, face grafica revistei. Vino luni la redacţie, vorbim cu Paul Anghel, că el e şef, pun şi eu o vorbă bună – adaugă el -zâmbind convingător -  şi totul se rezolvă pe loc!

A mai comandat o vodcă – una mare pentru el, una mică pentru mine – şi am ciocnit pentru succes.