23. INGERI SUB ACOPERIRE

Un mare grafician, Benedict Gănescu

Chiar era o revistă frumoasă „Tribuna Românie”, începând chiar cu hârtia pe care era tipărită, fiind importată, se zice, din Finlanda. Grafica era excepţională şi aparţinea lui Benedict Gănescu. Rar am întâlnit un anticomunist mai radical decât el, era imposibil să rostească o vorbă bună despre vreun lucruşor făcut bun de regimul comunist în cei apropape 30 de ani decând ocupaseră ruşii ţara. Bineînţeles că niciunul din redacţie nu încerca să-l convingă de contrariu, fiindcă nu era nimeni comunist convins, doar acceptam ceea ce ştiam că este cu neputinţă să fie schimbat. Nu era şi cazul  „domnului Gănescu”, aşa cum mă adresam eu, cei doi redactori şefi spunându+i uneori şi „Domnul Beni”. Numele de Benedict îl fascinase pe fiul meu de trei ani care, atunci când era întrebat cum îl cheamă, răspundea convins: Eugen Anghel Benedict (e drept, peste ceva timp a adugat: Eugen Anghel Benedict Margareta Pâslaru). Cu Paul şi cu Ilie (cărora, de asemnea, li se adresa doar cu „domnule”, chiar când se certau sau doar se contraziceau) se cunoştea de mult. Cu Paul Anghel fusese coleg la revista „Contemporanul”, iar cu Ilie Purcaru la revista „Ramuri”. Mai exact, el făcuse macheta de principiu a acestor două publicaţii şi desenase „capul” revistei (titlul revistei, care era brandul neschimbat ani în şir, poate decenii). Născut la Craiova dintr-o veche familie de olteni înstăriţi, Benedict era cel mai în vârstă din redacţie, avea cu vreo patru-cinci ani mai mult fdecât cei doi redactori şefi şi cu 15 ani mai mult decât mine, dar nu pentru vârstă îl apreciam noi, ci pentru talentul lui modern de desenator, pentru invenţiile grafice şi, mai ales, pentru meticulozitate. Oltean, oltean, dar avea comportament şi seriozitate de german.

Benedict Gănescu venea primul la redacţie şi pleca ultimul. Ore întregi stătea cu rigla în mână şi, fumând până nu mai rămânea oxigen în încăpere ( la furnal mai băga tutun la greu şi Purcaru, cu care împărţea biroul), calcula coloane, fixa locul fotografiilor, dimensiunile şi raportul text-imagine. Când „cădea” un material, adică nu mai putea fi publicat că nu mai era de actualitate, sau la altul se făcuseră modificări şi devenise mai lung ori mai scurt, pentru  domnul Beni era o tragedie (în absenţa lui îi ziceam şi eu Beni), fiindcă se strica raportul dintre text şi imagine, iar atunci începeau certurile cu cei doi şefi, el cerând să se mărească sau să se taie din materiale. Cum citea toate textele (ca să ştie cum să le ilustreze şi, dacă este cazul, să le plaseze cu susul sau josul paginii, evident că venea şi cu soluţii şi protesta, argumentând că din X text ar trebui tăiate trei sferturi, că oricum e o prostie). Că multe texte erau prostii, era adevărat, dar multe dintre ele erau semnate de miniştri (scrise de adjuncţii sau consilierii lor) şi nu puteau fi „căsăpite” (acesta era termenul folosit curent când se lucra pe un „material”), deoarece trimiteam revista autorilor şi se vedea că s-a scos ceva anume, iar autorii se supărau şi nu mai colaborau pe viitor, ba chiar puteau reclama că am lăsat nepublicat exact ce era important.

Presupun că seriozitatea lui Benedict Gănescu, ieşită din comun, sau intransigenţa lui profesională explică de ce a schimat atâtea redacţii, fiindcă  înainte de a veni la Tribuna României mai trecuse pe la „Gazeta literară”, chiar pe la „Urzica” şi pe la „Secolul XX”, ultima revistă excelentă cu o grafică excepţională marca Gănescu.

Gănescu era taciturn de felul lui (lucru rar la olteni, care sunt vorbăreţi şi expansivi, sicilieni curaţi!), dar se simţea că fierb nemulţumirile în el. Era nemulţumit de lipsa de punctualitate a redactorilor, de calitatea textelor, de desele schimbări de sumar, de gălăgia din redacţie, de fotografiile făcute în dorul lelii, de serviciul de documentare al revistei, de fetele de la corectură, de calitatea tiparului, de salariul mic. Într-un cuvânt, era nemulţumit de regimul comunist. Lui i se aplica fără greş anecdota cu cei doi românii reacţionari care, simţind că-i plouă, exclamă pe rând: „iar plouă, mama lor de comunişti!”, iar celălalt continuă: „Nici nu se putea să nu ne strică ăştia ziua!”

La restaurantul „Modern” (actualul hotel Haward Johsnon), unde mergeam destul de des toţi patru (redactorii şefi, Beni şi eu), Gănescu se mai destindea, dar tot observa chelnerii care abia se mişcă, tacâmurile care nu lucesc de curăţenie, faţa de masă lipsită de imaculare). Când spunea Gănescu o dată că  un lucru nu e de calitate, nu mai aveai argumente pe care să nu le infirme rapid. Venind vorba într-o discuţie despre nu ştiu ce scriitor ardelean, eu, lăudându-l, am adus argument pentru seriozitatea scriitorului faptul că mama lui e săsoaică şi, deci, de acolo i s-ar putea trage frumuseţea caracterului...

-       Domn Petrică, intervine Gănescu şi mă priveşte îndelung cu ochii lui albaştri, dumneata nu vrei să înţelegi?

-       Ce?, am fost eu curios să aflu.

-       De ce ne iei dumneata pe noi cu chestii de-astea cu mamă-sa şi tată-său, lucrurile sunt limpezi şi te rog să ţii minte: românul, fie că e oltean, fie că e ardelean, fie că e turc, neamţ sau evreu, tot ţigan este. Am pus punct!

Am râs toţi în hohote, râdea şi Gănescu de cât de bine îi ieşise poanta. I-am mai cerut noi să nuanţeze, dar nu a acceptat nicio modificare, pusese, în adevăr punct!

Tot la fel de dure şi de bărbăteşti erau şi desenele lui sau decorurile cu care asigurase scenografia unor piese de Carel Capek sau Shakespeare (Trei tineri din Verona, în regia lui Vlad Mugur, şi el un director de scenă de excepţie).

 Beni era respectat nu doar în redacţia noastră, ci şi în lumea scriitorilor şi a pictorilor. Ilustraţiile create de el pentru diferite volume se deosebeau de tot ce încercau să ilustreze alţii: desenele lui aveau problematică, existau în sine, dar făceau corp comun cu autorii: cărţi semnate de Rabelais, Slavici, Geo Dumitrescu, Romulus Vulpescu, Ben Corlaciu, Nichită Stănescu deveneau sub peniţa lui Benedict Gănescu şi obiecte de artă.

Cât era Beni de mucalit şi de creator de poante rare, tot a rămas o dată fără replică. Dar doar în prima clipă, şi-a revenit repede. Eram doar noi doi la restaurantul Grădiniţa de pe Bulevardul Magheru, mesele erau toate ocupate, era cald rău, iar doi ofiţeri ai armatei române aveau nevoie şi ei să bea o bere şi nu au rezistat ispitei (ofiţerii nu aveau voie să intre în localuri publice, ci doar în restaurantul lui de la Casa Centrală a Armatei, actulul Cerc Militar de pe Calea Victoriei), astfel că au cerut voie să se aşeze la masa noastră, unde erau două scaune libere. Au spus că doar vor bea repede câte o bere şi vor pleca. Nu au plecat după prima bere, ne-au întrebat dacă pot să mai comande încă una, iar noi le-am răspuns, fireşte, că pot să comande câte doresc. Oricum noi ne vedeam de discuţia noastră, nu prea ne deranjau. Dacă tot schimbasem câteva cuvinte, unul dintre maiori (ambii aveau câte o stea mare de ofiţer superior pe epoleţi) a cerut permisiunea să ne întrebe ceva. A răspuns afirmativ Benedict Gănescu, uşor iritat, sau poate doar aşa părea figura lui sobră.

-       Tovarăşi, începe ofiţerul armatei române, după ce îşi cere voie că îndrăzneşte, vă rog să mă scuzaţi, dar stând aproape de dumneavoastră, fără să vrem să tragem cu urechea, am auzit tot ce aţi vorbit.

-       Se poate, zice, Gănescu, nu-i nimic...

-       Am o nedumerire...

-       Se poate...

-       Cum e posibil ca doi oameni inteligenti ca dumneavoastră, că sunteţi inteligenţi, asta nu pot să v-o iau, cum puteţi, mai ales dânsul (adică eu!) să ieşiţi pe stradă nebărbieriţi şi netunşi?

Beni era tuns şi nebărbierit, doar eu călcasem regulamentul militar cu nişte plete care-mi acopereau ceafa.

-       Se poate, a zis Benedict Gănescu, doar n-o să ne tundem toţi ca Ceauşescu.