22. INGERI SUB ACOPERIRE

Am scăpat de Casa Scânteii

A doua zi m-am dus din nou la viitoarea mea redacţie, între timp informându-mă de la unul şi de la altul cine este, cum este şi ce a mai scris Paul Anghel. Cel mai informat era prietenul meu Eugen Simion, proaspăt întors de la Paris şi care face parte din aceeaşi generaţie cu Paul Anghel şi Ilie Purcaru. Nu aveam de unde să ştiu că ei sunt şi vor fi din echipe diferite şi se vor urî până la moarte, dar mie nu mi-a spus nimic rău despre cei doi, m-a întrebat doar de ce vreau să plec de la Flacăra, iar eu, printre altele, i-am spus că aşa este în viaţă „schimbi locul, schimbi norocul”! Proverbul îl ştiam, poate, din copilărie, dar mi-l amintise profesorul Haralambie Mihăescu, savantul specializat în influenţa grecească asupra limbii române, când îmi explicase de ce a plecat el de la Iaşi la Bucureşti.

Nişte amănunte mi-a mai dat fostul meu asistent Gheorghe Frâncu, care-mi fusese un fel de înger păzitor în timpul facultăţii şi cu care mă vedeam des. El locuia chiar lângă facultate, în blocul „Dunărea”, care avea să se prăbuşească la cutremurul din 1977. Era un intelectual distins, bun cunăscător de literatură română (îl oprise profesorul George Ivaşcu la facultate, ca şi pe Nicolae Manolescu, dar cei doi asistenţi erau firi diferite). Ştia bine şi  literatura franceză şi pe cea engleză. Provenea dintr-o veche familie bucureşteană, mama lui fiind absolventă a Academiei Comerciale, iar tatăl medic.

Gigi Frâncu (căci aşa pretinsese să-i spun şi aşa îi ziceau şi colegii lui tineri) mi-a zis că că atât Paul Anghel cât şi Ilie Purcaru sunt reporteri excelenţi, iar cărţile lor de interviuri sunt remarcabile. Auzise de înfiinţarea noii reviste, chiar văzuse un exemplar (revista se găsea gratuit la marile hoteluri din Capitală) şi-i plăcuse şi grafica şi cum era scrisă. Ştia că luase locul unei alte reviste, „Glasul Patriei”, proastă, pe care n-o citea nimeni, dar spera că asta va fi mai bună şi nu va pretinde să-i convingă pe românii din străinătate să se întoarcă în ţară...

Nici vorbă de aşa ceva, de asta mă convinseseră cei doi redactori şefi ai revistei în discuţiile precedente. Ilie Purcaru chiar îmi explicase raţiunile înfiinţării revistei Tribuna României. Cineva îi atrăsese atenţia lui Ceauşescu că ungurii duc o politică inteligentă faţă de emigraţia lor (şi aveau mulţi „fugiţi” în anul 1956, când avusese loc o revoluţie, înfrântă de ruşi), cei plecaţi ţin legătură cu ţara şi în loc să înjure Ungaria pe unde ajung, o laudă. Ei bine, ăsta era şi rostul revistei „noastre”: să întreţinem o legătură cu românii plecaţi, ei să rămână unde au ajuns, noi să stăm unde suntem, dar să comunicăm şi să ne înţelegem, că toţi iubim locurile natale, geografia şi istoria naţională, Eminescu, Enescu, Brâncuşi, Iorga, Coandă şi alţii sunt ai tuturor, deci... „hai să dăm mână cu mână, cei cu inima română”, cum ne-a şi îndemnat poetul Vasile Alecsandri!

Mai târziu, după Revoluţie, mulţi m-au întrebat dacă eu ştiam că înainte de „Tribuna României” fusese „Glasul patriei”, iar eu am răspuns că ştiam (nu am ţinut niciodată în mână revista „Glasul patriei” şi nici până astăzi nu am fost curios să văd cum rată), deci am întrebat care este problema? Mi s-a răspuns că „Glasul patriei” era a Ministerului de Interne, chiar a Securităţii, şi că acolo au scris Radu Gyr, Constantin Noica, Nichifor Crainic şi toţi foştii deţinuţi politici importanţi, lăudând realizările Republicii Populare Române. Aşa este. Problema era ce scriam eu şi scria revista „Tribuna României”, care nu avea nici-o legăturtă cu Ministerul de Interne, ci era subordonată direct Secţiei Presă a Comitetului Central. Nu a apărut nici-un rând în revistă prin care să fie convinşi românii din strănătate să se întoarcă, iar laudele la adresa Partidului lipseau cu desăvârşire. Nu mi-a cerut nimeni să scriu despre Partid, şi nici din iniţiativă personală nu am scris. Şi, ca să fiu şi mai clar, în anul în care am lucrat acolo (poate un an şi jumătate să fi fost) nu m-a întrebat nici-un securist de ce mi-e căciula, dacă am vorbit sau nu cu vreun român din străinătate şi ce am vorbit). Cum supraveghea Securitatea revista şi Asociaţia România nu ştiam şi nu era treaba mea, deşi acum aş fi curios să aflu.

Dacă ar fi normal să judecăm pe cineva după ce a făcut o revistă sau un ziar cândva, apoi multe cinstite feţe de la Scânteia (devenit Adevărul), România liberă, Scânteia tineretului ar trebui „să dea sama”. Dar nu au niciun motiv să dea socoteală, cum nici redactorii sau cronicarii de la revistele literare nu e normal să se explice în legătură cu ce s-a scris în publicaţiile lor pe vremea lui Iosif Chişinevschi, Gheorghiu Dej, Nicolae Ceauşescu. Sau chiar pe vremea lui Ion Iliescu, când i se luau interviuri în noua lui postură de domn provenit din tovarăş devotat al Uniunii Sovietice...

Iată-mă, deci, din nou în biroul lui Paul Anghel, cu Ilie Purcaru lângă mine şi întrebat din nou dacă vreau să mă transfer la Tribuna României. Voiam, dar cu rugămintea să vorbească ei cu Adrian Păunescu ca să fie de acord să-mi dea transferul (el avea dreptul să se opună, iar apoi ar fi putut să mă persecute şi să-mi facă atmosferă la Secţia de Presă că nu sunt disciplinat, ceea ce putea duce la un transfer nedorit la cine ştie ce ziar al oricărui minister care edita o fiţuică de uz intern. Aşa au păţit cei de la revista Amfiteatru după publicarea poezilor  Anei Blandiana cu „mămăliga care nu exploatează” şi cu noi suntem „popor vegetal”).

Cei doi foşti reporteri prestigioşi şi viitori şefi ai mei au mai cochetat o dată care este cel mai apropiat de Păunescu, iar Paul Anghel a acceptat cu greutate că, dintre ei, el este cel mai în măsură să-l abordeze pe marele bard al poeziei româneşti, ceea ce a făcut pe loc. Secretara a făcut legătura telefonică între cei doi redactori şefi şi, cum pe vremea aceea nu exista posibilitatea să audă şi cei din încăpere întreaga convorbire, eu şi Ilie Purcaru ne-am mulţumit doar cu replicile lui Paul Anghel. Acesta l-a întrebat de sănătate, apoi s-a interesat cum merge treaba la Flacăra, Păunescu probabil nu s-a văietat, că nu-i era firea, iar Paul a trecut la subiect, de data aceasta nemainumindu-l „domnul Adrian Păunescu”, ci Adriane.

Ideea mesajului era că, spre deosebire de Păunescu, care o duce bine şi are echipă şi energie chiar să scrie singur revista Flacăra de la o copertă la alta, cu umplerea tuturor paginilor din interior, desigur, Paul Anghel era în mare încurcătură, că i-a dat partidul o sarcină pe cap de nu poate s-o ducă şi a făcut o mare prostie că a acceptat funcţia de conducere... Nu mai are casă, zicea, nu mai are masă, el şi cu „domnul Iliuţă Purcaru, care-i tranmite salutări şi e chiar aici, aude discuţia”, sunt depăşiţi de evenimente, nu mai pot scrie un rând pentru ei, le mânâncă revista viaţa. Iar asta se întâmplă fiindcă ei nu au capacitatea lui Păunescu, nu au forţa lui uriaşă să treacă de la o preocupare la alta, să dicteze direct la maşină, să găsească rime pe care nici Arghezi, tot oltean ca Adrian, nu le-ar fi bănuit... Cum l-ar putea ajuta Adrian Păunescu? Simplu! Să i-l dea pe „domn Petrică Anghel” la revistă, să-i accepte transferul.... Dacă ar vrea „domn Petrică”? Parcă ar vrea să vină pe o leafă mai bună şi să se aleagă şi el cu o promovare, a explicat Paul Anghel, dar domn Petrică nu a zis un „da” clar, aşa că poate îl îndeamnă şi Păunescu cu un sfat să accepte transferul.

M-am dus la domnul Adrian Păunescu cu cererea de transfer şi a fost de acord, spunându-mi că l-au rugat cei doi, dar mi-a propus să scriu şi la Flacăra o pagină în fiecare săptămână. Am promis, iar o vreme, chiar m-am ţinut de cuvânt.