25. INGERI SUB ACOPERIRE

Securişti şi ciripitori

O ştire de senzaţie despre Virgil Cândea mi-a adus şi mie noul nostru coleg de redacţie Mihai Pelin. Afirma cu certitudine că Virgil Cândea este ofiţer de securitate. Eu nu am dat nicio importanţă informaţiei, fiindcă nu aveam obsesia securităţii, întrucât aceasta nu mă lovise direct, iar ce ştiam eu despre securitate era cu totul şi cu totul nesimnificativ. La Băileşti, auzisem, fireşte, de existenţa ei, dar acolo marile obsesii erau cotele şi impozitele pe care trebuia să le dea oamenii Statului, iar acestea erau cu bună ştiinţă mari, ca să nu poată fi plătite. Nefiind plătite, viaţa gospodarilor se desfăşura într-o continuă teroare. Eram mereu la pândă să nu vină perceptorii şi să le ia din casă ultimele produse agricole sau bunurile de folosinţă: căldările de aramă, plugul, vitele, mobila. Meseriaşilor le confiscau uneltele cu care îşi exercitau profesia, lăsându-i muritori de foame.

În armată, însă, un coleg mă făcuse atent să fiu atent – era un soldat ungur cu care mă împrietenisem fiindcă era de meserie tâmplar, cum era şi tatăl meu şi cum, de altfel, eram şi eu pe jumătate, fiindcă învăţasem să lucrez – să nu mai vorbesc orice, fiindcă un anume soldat din companie ar fi informator, iar un ofiţer (pe care eu nu-l remarcasem, că nu era din batalionul nostru) este „Ceist”. Eram total pe dinafară! Auzisem de comunist, fasacist, tractorist, trist, oportunist, fotbalist, dar nu auzisem de ceist. După ce s-a convins că în adevăr nu ştiu ce înseamnă, mi-a explicat el că ceistul este cineva care lucrează la Contra Informaţii, deci, C şi I, prin prescurtare, este ceist!

I-am răspuns soldatului Horvat Zoltan că nu-mi pasă dacă spune cineva mai departe ce vorbesc eu, fiindcă nu am nimic de ascuns, iar el a terminat discuţia cu un „treaba ta, eu ţi-am spus”! Noaptea, probabil, a fost aşa de mult interesat de discuţia dintre noi, încât nu a putut dormi, iar a doua zi sau poate mai târziu, m-a raportat maiorului-comandant de batalion, că m-a văzut plimbându-mă prin oraş în haine civile... Maiorul nu i-a pronunţat numele, dar amănuntele pe care le dădea în legătură cu anumiţi prieteni ai mei din companie erau indicii clare că Zoltan mă pârâse.

La revista „Flacăra” auzisem, de asemenea, că unul dintre colegi, Ion Cioară, soţul secretare lui Haş Dona, redactorul şef adjunct, ar fi informator, dar, din nou, nu-mi păsa, că oricum nu schimbam cu el mai mult de două vorbe pe săptămână, doar un banal bună ziua dacă dădeam nas în nas pe coridor.

Mă vedeam însă destul de des cu un consătean de-al meu, mai tânăr cu vreo doi-trei ani, cu care îmi petrecusem vacanţele în timpul facultăţii. Îl chemase Costel (Constantin) Ţecu şi devenise Morărescu Constantin, fiindcă îl înfiase un unchi care nu avea copii. Înalt, subţire, cu obrajii traşi, semăna ca două picături de apă cu tatăl lui care era cel ce aranja vitrinele magazinelor din oraş. Costel avea o privire blândă şi ochii mari, de copil, parcă avea de gând să plângă în secunda următoare, aşa îi erau de umezi. Dar nu l-am văzut niciodată plângând. Când ieşeam noi amândoi pe Strada Mare ( ziceam „pe Şuşea”, ca să glumim, cum pronunţau bătrânii) spuneam bancuri, povesteam întâmplări şi râdeam până începeau broaştele din râu să orăcăie. Costel (eu îi spuneam Costelino) urma Facultatea de construcţii din Bucureşti, secţia „Drumuri şi poduri”, iar eu făceam filologia. Ne întâlneam destul de des şi în timpul facultăţii şi beam câte o cafea sau o bere la restaurantul „Berlin” de lângă „Teatrul Mic” (a dispărut şi acest local după Revoluţie, dar au apărut alte zeci în locul lui, nu plâng).

Eu, făcând stagiul militar obligatoriu înainte de facultate, am absolvit studiile universitare o dată cu Costelino. Întâlnindu-mă pe stradă cu un văr de-al lui, acesta m-a rugat să fiu atent ce vorbesc, fiincă vărul lui şi prietenul meu Costel a fost oprit la Securitate. Ştiam, chiar Costelino îmi spusese. Cum ajunsese acolo? Simplu, zicea el, veniseră înainte de terminarea anului ultim de studii, îl întrebaseră dacă vrea să lucreze la Ministerul de Interne, spusese da, îl verificaseră la dosar şi-l angajaseră. Răspundea, spunea el, pe linie de Securitate a statului de anumite lucrări de drumuri şi poduri ale Căilor Ferate Române. Chiar la Palatul CFR avea şi biroul de lucru. Nu eram surprins că acceptatse, fiindcă auzisem şi eu prin facultate că vin cei de la Armată şi de le Securitate să caute absolvenţi serioşi pe care să-i angajeze ofiţeri. Promiteau, încă de la angajare, gradul de locotenent major, locuinţă şi avansare rapidă la gradul de căpitan. Condiţiile erau notă mare la absolvire, dosar fără probleme (fără părinţi care să fi făcut politică legionară): Apartenenţa la partidul comunist era un mare avantaj. Îndeplineam şi eu aceste condiţii, dar nu mi-a făcut nimeni nici-o ofertă. Nu aş fi acceptat-o oricum, fiindcă ştiam că nu sunt o fire disciplinată, cu sculare la oră fixă, culcare la fel, nu eram ordonat, vorbeam mult. Şi, mai mult ca orice, îmi plăcea libertatea, iar visul cu care plecasem eu de la tata de acasă era să devin scriitor, nu ministru, nu general de securitate, nu cel mai cunoscut actor sau fotbalist şi nici cel mai bogat om din România (deşi acest din urmă vis nu cred că îl avea atunci cineva!).

Fiind vorba de anul 1969, la doar un an după invadarea Cehoslovaciei, la care trupele armatei române nu acceptaseră – în urma hotărârii Partidului Comunist, fireşte – să invadeze ţara prietenă, sfidând astfel hotărârea Uniunii Sovietice, a fi de partea Partidului şi a Securităţii nu mai era ceva jenant, ca în anii precedenţi. Cel puţin aceasta era percepţia noastră, a tinerilor. Un coleg din grupa mea, de exemplu, a intrat în Armată, a fost angajat locotenent major, mai târziu a ajuns colonel şi a lucrat toastă viaţa pe la revistele şi editurile subordonate Ministerului Forţelor Armate. Nu era nici deşteptul grupei noastre, dar nici prostul ei...

Pe când eram la Flacăra şi mă întâlneam cu Costelino (ne întâlnim şi azi, la peste o jumătate de secol de la începutul prieteniei noastre pe malul Balasanului), auzind eu că redactorul I. Cioară de la secţia externă a fi securist, îi cer prietenului meu, ofiţer serios, nu-i aşa,  să-mi confirme sau să-mi infirme zvonul. El mă întreabă râzând:

-       De unde să ştiu eu?

-       De la voi de acolo, de la Securitate...

-       Asta nu o ştie decat ofiţerul cu care ţine el legătura.

-       Şi tu nu poţi să-l întrebi?

-       Nu pot, cum să-l întreb?

-       Aşa, cum te întreb eu pe tine.

-       Păi nici pe ăla nu-l cunosc, iar dacă l-aş cunoaşte şi l-aş întreba, nu mi-ar spune, că e fiecare cu ale lui...

-       Dar de mine poţi să te interesezi de ce nu mă ia nimeni la rost pentru ce vorbesc, aşa cum se vaietă toţi că le e frică de securitate, că au fost chemaţi, sau vor fi chemaţi dacă vorbesc ceva?

-       Sigur că nu pot. Acolo e fiecare cu treaba lui, nu vrei să înţelegi, nu te duci să-ţi bagi nasul în munca altuia.

-       Bine, măi, Costelino, m-ai lămurit buştean...

Peste doi sau trei ani, poate chiar patru, Costelino mi-a spus că, în legătură cu o întrebare pe care i-am pus-o eu cândva, pot să stau liniştit, că eu sunt trecut la capitolul „gură bogată”...

-       Ce e asta?

-       Gură bogată, a zis el, ai uitat că ai plecat de la Băileşti? Gură bogată, adică vorbeşti, dar nu ai fi capabil să faci ceva...

-       Cum nu sunt capabil, am protestat eu, îmi văd de treabă, muncesc pentru stat, muncesc pentru mine, stau de vorbă cu tine....

-       Exact aşa, de vorbit vorbeşti, dar unul ca tine nu ar fi capabil să facă un lucru grav împotriva ţării. ... Împotriva poporului nostru, a adăugat el cu ironie, a scumpei noastre istorii şi a dragului partid comunist, cum –ziceţi voi la lucrurile astea, că voi sunteţi cu vorbele frumoase, nu noi, noi suntem ingineri...

-       Şi de unde ştiu ei asta despre mine?

-       Nu ştiu, măi, domn Petrică, nu ştiu ei, dar, cică, nu ştiu ce ai făcut tu în armată, ca la ăia ai avea un dosar blindat, de parcă ai fi erou... Generalul Dragalina, ce să mai vorbim (era o stradă în Băileşti cu acest nume). Ecaterina Teodoroiu o fi fost, iar ăia habar nu aveau...

-       Am făcut gaură în cer!

-       Băi, nu ştiu, am făcut o presupunere, nu te lua după mine, dar armata, fiind o lume închisă, cu privaţiuni, greutăţi, caporali tâmpiţi, hrană proastă, nu ca la mama acasă, acolo îşi arată omul adevăratul caracter.

Am mai adus vorba, de-a lungul timpului, despre această discuţie, dar Costelino susţine că a uitat, că nu-şi aminteşte să fi vorbit ceva la concret pe subiectul ăsta. Chiar şi după Revoluţie am vrut să reluăm discuţia, dar el zice că dacă ar ţine minte câte prostii am vorbit noi, ar fi Napoleon Bonaparte, sau Agentul 007...