duminică, 14 aprilie 2013

20. INGERI SUB ACOPERIRE


Are Dumnezeu grijă!

Am ieşit din biroul lui, dar eu voiam să plec din redacţie, însă asta nu era uşor de loc, fiindcă nu aveam unde. Nu era ca acum, să poţi trimite CV-uri la redacţii şi să aştepţi răspuns la cerere. Totul era centralizat la secţia de presă a Comitetului central. Partidul te angaja, el te da afară. Sigur, dacă aveai pile – tu sau cineva din neamul tău – pila intervenea la cineva influent, acela la altcineva şi se refăcea lanţul slăbiciunilor, dar şi schema aceasta funcţiona pentru cei aleşi. Când aveai „bube în cap”, adică se descoperise o hibă gravă la dosarul de cadre sau făcusei o gafă şi erai transferat la o publicaţie de mai mică importanţă, dacă se întâmpla să intervină cineva pentru tine ţi se transmitea să laşi lucrurile aşa cum sunt, că e ca pe front, cine stă pitit sau merge pe burtă nu riscă să fie lovit în cap.
Eu însă nu aveam nici-o pilă, iar persoanele pe care le cunoşteam erau din mediul universitar, fără relaţii în presă. Cu toate acestea aveam o încredere enormă în viitorul meu, simţind că cineva, acolo Sus, mă iubeşte şi mă va ajuta să ies din impas. Ceea ce s-a întâmplat curând.
Mergeam alene pe Bulevardul Magheru şi m-am întâlnit întâmplător cu Ilie Purcaru, pe care-l cunosşteam de la Craiova, pe vremea când făcusem practica studenţească de vară la ziarul „Înainte”, editat de judeţeana de partid Dolj. El fusese redactor şef la acest ziar pe vremea când ziarul acoperea întreaba regiune Oltenia, iar apoi trecuse redactor şef la revista „Ramuri”, pe care o reînfiinţase în anul 1964, dându-i un format original şi un conţinut modern. Prima dată revista fusese editată în anul 1905 de doi adolescenţi romantici, Constantin Făgeţel şi Dumitru Tomescu, fiind de orientare semănătoristă şi urmându-l pe Nicolae Iorga în program, cu a cărui revistă „Drum drept” chiar fuzionase la un moment dat.
Ilie Purcaru era un excelent ziarist comunist. Scria uşor despre orice, dar mai ales reportaje în spiritul realismului socialist. Nu avea remuşcări în a minţi pe orice subiect. Era un sluşbaş devotat al partidului încă din adolescenţă. Şi un yiarist considerat o mare speranţă. La vârsta de 18 ani fusese angajat reporter la yiarul „Scânteia”! Apoi făcuse „Scoala de literatură” înfiinţată de comunişti în anii 50 cu scopul declarat de a forma scriitori. După obiceiul propagandei oficiale, la vârf şcoala fusese blindată cu nume sonore, şef fiind chiar Mihail Sadoveanu, iar profesori - de la academicieni făcuţi peste noapte până la juni critici literari ca Paul Georgescu, un oportunist. Aici fusese Ilie Purcaru coleg cu Nicolae Labiş, Eugen Mandric (care mă angajase pe mine la revista Flacăra), cu Gheorghe Tomozei, Lucian Raicu, Nicolae Ţic şi cu alţii, cel mai apropiat fiind, se pare, de Paul Anghel.
O mare calitate a lui Ilie Purcaru, pe lângă uşurinţa cu care acoperea colile de hârtie, era buna cunoaştere a limbii române, dar şi a normelor de ortografie. Fusese indiscutabil un bun elev de liceu (absolvit la Craiova), fiindcă nu-l prindeai cu nici-o greşeală gramaticală, iar cultura lui generală era bine însuşită. Părinţii lui fuseseră învăţători şi, se vedea bine că avuseseseră pe cine să înveţe carte. Lucrând din tinereţe la „Scânteia”, oficiosul Partidului Comunist Român, unde limbajul dur şi cu urmări concrete asupra destinului oamneilor îşi dovedea din plin eficienţa, Ilie Purcaru părea că nu se teme de nimic, fiind foarte slobod la gură.
Mic de staură, slab, mereu cu ochelari fumurii la ochi, era argint viu, neastâmpărat, incapabil să stea locului, dar şi incapabil să ducă la capăt un proiect de amploare. La revista Ramuri reuşise însă să strângă colaboratori valoroşi din tooate generaţiile şi orientările estetice. Dar cel mai mare succes al lui fusese editarea unui supliment literar al revistei, botezat „Povestea vorbei” pe care îl pusese în subordinea lui Miron Radu Paraschivescu. Acesta, comunist ilegalist, colaboratur la mai multe reviste de stânga din perioada interbelică avea un bun renume printre scriitori datorită poemelor lui nonconformiste, „Cântice ţigăneşti”, publicate în 1941 apoi reeditate de câte ori fusese nevoie sau avusese el nevoie de bani. La revista „Ramuri” condusă de Ilie Purcaru, Miron Radu Paraschivescu (Merepeul îi spuneau prietenii şi aşa îi yiceau şi scriitorii în absenţă) debutase sau susţinuse scriitori de avangardă ca Vintilă Ivănceanu, Dumitru Ţepeneag, Leonid Dimov,  Nora Iuga, Sebastian Reichman şi alţii. El însuşi nonconformist în toate (a fost căsătorit de cinci ori) avea mare înţelegere pentru abaterile altora de la normele moralei sau ale esteticii de tip tradiţional.
Dacă Merepeul era băutor nu ştiu, dar Ilie Purcaru era băutor fără măsură şi, din păcate, bea mai multă „tărie” şi fără să mănânce. Nu băusem niciodată alcool cu el, căci nu se ivise prilejul, relaţiile dintre noi rezumându-se la schimbul câtorva replici pe vremea când ne întâlneam întâmplător la Craiova sau la câte vreo lansare de carte în Bucureşti. La Craiova partidul nu prea se mai înţelegea cu Ilie Purcaru fiindcă acesta îşi făcuse o echipă de tineri redactori (toţi cu facultăţi terminate bine şi la timp), pe care-i luase de prin şcolile din judeţ sau de pe la biblioteci şi-i forma ca istorici literari, cronicari de artă, poeţi sau prozatori, dar şi îi iniţia în răsfăţuri bahice. Nu cred că grija ca aceşti tinerii să nu devină alcoolici producea insomnii partidului şi securităţii, ci convingerile pe care le insufla Ilie Purcaru emulilor lui. Căci, în loc să vorbească la băutură cu ei despre ultimele documente de  partid sau, în cel mai rău caz despre femei, Ilie Purcuru - în mod paradoxal - le făcea elogiul mişcării legionare, dându-le amănunte semnificative despre doctrină şi farmecul unor Corneliu Zelea Codreanu, Horia Sima, Radu Gyr, Nichifor Crainic sau Virgil Carianopol (acesta din urmă proaspăt ieşit din închisoare şi publicat de Purcaru în revistă).
Dacă ar fi fost altul în locul lui, e sigur că ar fi fost transferat la cine ştie ce revistă a pompierilor sau a pescarilor sportivi, dar un om ca Purcaru, care slujise partidul şi care putea fi educat din nou, cel puţin vopsit la suprafaţă, nu putea să văduvească presa cu talentul lui, astfel că a fost promovat la Bucureşti, redactor şef adjunct la Scânteia Tineretului, într-un colectiv sănătos din punct de vedere ideologic. Făcuse şi aici o boacănă şi fusese dat afară, mai corect spus transferat la nou înfiinţata revistă „Tribuna României”.
Despre această revistă citisem şi eu în presă, deoarece fusese înfiinţată cu mare alai, fiind o noutate în presă. Pentru apariţia ei se înfiinţase asociaţia România cu scopul de a întreţine bune legături cu românii aflaţi în străinătate. Ea era condusă de un consiliu blindat cu academicieni, miniştri şi scriitori, având în frunte pe prestigiosul Constantin C. Giurescu, istoric cu o biografie onorabilă, şi el trecut prin temniţe comuniste ca mulţi alţi istorici de valoare. Secretarul general al asociaţiei România era istoricul Virgil Cândea, un cărturar de necontestat.
Ne întânim deci întâmplător, ne salutăm şi ne ducem la o cafea. Dacă ţăranii lui Marin Preda venind la Bucureşti se duceau la „Carul cu bere”, noi am mers la restaurantul „Grădiniţa”. Vorbim despre una-alta, iar el mă întreabă cum mă înţeleg cu Păunescu. Nu-i puteam spune nimic de rău, fiindcă omul chiar nu mă persecutase, iar, în plus, ştiam că ei doi sunt prieteni. Chiar pe vremea când mai publicam şi eu la ziarul Înainte, în vacanţă sau, mai târziu, în vizită, Păunescu publica la greu în ziar, iar Purcaru, în vremurile lui bune de la Craiova, îi asigura chiar o leafă pe lună din colaborări la ziar şi la revistă. I+am spus, totuşi, că, nu ştiu de ce, dar simt că nu voi face purici mulţi acolo.
-       Vino la noi la revistă!, mă invită Purcaru.
-       La care?, întreb eu, căci nu ştiam unde lucrează concret.
-       La Tribuna României... Am scos deja două numere. E şi prietenul nostru Benedict Gănescu, face grafica revistei. Vino luni la redacţie, vorbim cu Paul Anghel, că el e şef, pun şi eu o vorbă bună – adaugă el -zâmbind convingător -  şi totul se rezolvă pe loc!
A mai comandat o vodcă – una mare pentru el, una mică pentru mine – şi am ciocnit pentru succes.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu