32. INGERI SUB ACOPERIRE

Partidul te lăsa să dormi, dar te trezea când voia el

N-am apucat să-i rup lui Ilie Purcaru şi cea de a doua gazetă de perete că am fost chemat de tovarăşul Dan Marţian la Comitetul Central, la ora 13.00, spunându-mi că mă aşteaptă un bon de intrare la Poarta C. Am urcat la etajul al doilea (aşa cred) şi după o aşteptare de câteva minute am fost invitat într-o sală  cu o masă enormă în formă de U. Eram persoană foarte importnta! Eu stăteam într-o parte şi în faţa mea vreo şapte-opt activişti de partid, printre ei şi George Potra, cu care nu vorbisem niciodată, dar ştiam că lucrase la revista „Lumea”, unde fusese coleg cu o fostă iubită a mea. Îl reţinusem fiindcă tatăl lui era un apreciat istoric, semnând cu aclaşi nume. Fiul lui îşi adăugase o iniţială când publica ceva – George G. Potra – dar acum era activist la partid şi devenise simplu „tovarăşul Potra!”. Nu vorbisem niciodată cu el.  

Nu-l cunoşteam decât pe Dan Marţian, pe care îl avusesem asistent la materia „Socialism ştiinţific”. Nu dădeam doi bani pe disciplina lui, cum nu o aprecia niciu-un student. Râdeam toţi pe înfundate când începea el să predea cursul, deoarece în loc să stea la catedră cuminte şi să-şi bolborosească inepţiile, Dan Marţian se plimba prin amfiteatru şi punea pasiune în ce vorbea: gesticula, apăsa cuvintele care i se păreau grave, se entuziasma când pronunţa „viitorul luminos al comunismului”. Rezultatul era că ne dădeam coate unii altora, îl imitam când se întorcea cu spatele şi murmuram. Imposibil să-l tulburi: el continua lozincile.

Scund, cu buze cărnoase, îmbrăcat în costum negru ca la înmormântare, cu voce tărăgănată, părea bun să cânte prohodul comunismului, nu să ne stimuleze elanul revoluţionar. Eram deja în anul al cincilea, se treziseră şi cei mai naivi dintre noi, nu mai credeam în minciunile propagandei. Şi, nemaifăcându-se arestări, o spuneam curent între noi şi râdeam de formulele stas de genul: „scumpa noastră patrie”, „partidul, forţă conducătoare”, „spre comunism în zbor”.

Norocul studenţilor a fost că nu a trebuit să dea piept cu profesorul la examen: în decembrie se întâmplase ceva care nu-i trecuse prin minte lui Marţian Dan nici în visele lui cele mai negre. Dar nu doar el nu avusese asemenea coşmaruri, ci nici şefii lui ierarhici, Ion Iliescu şi Nicolae Ceauşescu. Luând studenţii în serios declaraţiile lui Ceauşescu că noi trăim într-o Românie liberă şi independentă, în seara de ajunul Crăciunului, la o jumătate de an de la refuzul României de a trimite armata în Cehoslovacia, studenţii de la căminele din Grozăveşti şi din Regie, situate pe malul stâng al Dâmboviţei, s-au gândit că ar fi bine să colinde pe la casele bucureştenilor şi să le reamintească faptul că se serbează naşterea Domnului Iisus. Drept urmare, au plecat în grupuri mici pe la căminele fetelor din curtea Facultăţii de Drept. Acolo, dacă tot li s-a dat atenţie şi li s-a apreciat gestul, au hotărât să vină şi în centrul Capitalei, să ureze şi colegilor lor de la căminul de deasupra librăriei Mihai Eminescu (aflat chiar vizavi de o aripă a vechii Universităţi). În drumul lor spre statuia lui Mihai Vitezul au văzut chioşcuri de pâine şi au strigat cu entuziasm revoluţionar „Vrem pâine, vrem pâine!”. De la pâine, s-a ajuns la „vrem carne”, iar de aici la „Vrem libertate, vrem libertate!”. În câteva minute, spaţiul din jurul statuilor de la Universitate şi carosabilul erau pline de tineri care cereau pâine şi libertate. Pâinea se găsea pe atunci în România (chiar la cantinele studenţeşti se servea la discreţie în coşuri de plastic, şi se lua câtă doreai şi pentru colegii care nu aveau cartelă), dar libertate nu prea era de loc. Iar dacă ne gândim la adevărata libertate de spirit, la dispoziţia oricui vrea să gândească în afara dogmelor, nu era de loc.

Personal nu am participat la această demonstraţie spontană, fiind   plecat de câteva zile la Craiova să serbez Crăciunul în mijlocul familiei, fiind ultimul meu Crăciun serbat ca student, peste câteva luni urmând să termin şi cel de al cincilea an de studii. Dar Alecu Hanţă, prodecanul cu problemele studenţeşti, şi care mă simpatiza, nu putea să creadă că tocmai eu am lipsit de la un asemenea spectacol, drept care m-a chemat la el în birou şi mi-a spus că Partidul nu este supărat de ce s-a petrecut în noaptea de ajun, aşa că vrea să ştie care sunt nemulţumirile studenţilor. Personal nu aveam cunoştinţă de astfel de cazuri în care partidul să nu se arate supărat de lozincile neoficiale ale propagandei, dar nici atâta înceredere în Hanţă nu aveam încât să-i spun ce aflasem şi cine participase la demonstraţie. Oricum, din ce-mi spuseseră mie colegii care fuseseră de faţă, nu rezulta că ar fi existat un organizator sau că ar fi fost vreo discuţie prealabilă de solicitare a unor drepturi politice. Nu susţin că nu vor fi fost, dar eu nu am ştiut de ele. Oricum, în faţa prodecanului l-am luat pe „nu ştiu nimic” în braţe şi doar cu el am dansat. Alec Hanţa susţinea însă să-i spun ce vor studenţii şi mă convingea de bunele intenţii ale decanatului – sugerându-mi că ideea vine de  la foruri de conducere mai înalte – şi deci ar trebui profitat.

Alec Hanţă fusese, înainte de a deveni noi mai apropiaţi decât erau de obicei studenţii şi dascălii, profesor asociat la o univesitate din Franţa, la Dijon. Noi aveam un mare respect pentru profesorii care trăiseră un an sau doi în străinătate şi-i priveam ca pe nişte liberali, căci chiar se purtau altfel decât băştinaşii care nu trecuseră dincolo de vamă. Mai ales că ne şi povesteau unele amănunte din ce văzuseră pe acolo, iar Constantin Cruceru, Romul Munteanu şi Alec Hanţă (Eugen Simion şi Nicolae Manolescu, profesori apreciaţi, încă nu gustaseră din fructele Europei Libere) chiar îmi spuneau clar că acolo, în Vest, sunt adevăratele universităţi şi există adevărată libertate şi că acolo ar fi cazul să ajungă cineva profesor, dacă o carieră didactică îşi doreşte cu adevărat (mai târziu şi Constantin Noica îmi sugera să fac tot posibilul şi să plec un an sau doi în străinătate, fie chiar la o universitate din Lumea a treia, cum se spunea ţărilor libere, dar care nu aveau un nivel de dezvoltare economică prea înalt).

I-am spus prodecanului Alec Hanţă că dacă vrea să ştie ce doresc studenţii, e simplu: le spun că am fost chemat de el, că mi-a cerut acest lucru, îi strâng în amfiteatrul Odobescu (cel mai mare) şi discutăm ce nevoi avem. A fost de acord şi am trecut la fapte. Nu a fost uşoară o asemenea şedinţă, prima în care se cereau nişte drepturi, dar după o oră de discuţii, certuri şi fluierături admirative sau de contestare, am ajuns la o înţelegere. Să se micşoreze numărul de examene anual, să nu mai fie cursuri de două semestre - că este foarte greu să învăţăm 30 de prelegeri pentru un examen – să nu mai fie cursuri de limba rusă la facultaţi, să nu mai avem atât de multe cursuri politice, să ni se dea vacanţă de Crăciun şi de Paşte. Poate au mai fost şi alte cerinţe, dar nu mi le amintesc.

Este limpede că Partidul era foarte speriat de ce se întâmplase în Cehoslovacia şi de cum ar putea acţiona sovieticii dacă şi în România ar începe demonstraţii masive de protest, astfel că peste câteva săptămâni ni s-a comunicat că unele din sugestiile studenţilor au fost îndreptăţite, analizate şi aprobate (întruniri ca aceea organizată de mine la solocitarea prodecanului avuseseră loc în toate facultăţile din Bucureşti). În concluzie: numărul maxim de examene va fi de şapte într-un an universitar, începând chiar cu promoţia noastră. Şi astfel am scăpat de examenul de socialism ştiinţific pe care trebuia să-l susţinem cu Dan Marţian.

În faţa celorlalţi activişti aşezaţi la masă, m-a prezentat tovarăşul Dan Marţian, care răspundea efectiv de revistă din partea partidului, precizând că mi-a fost profesor şi că aş fi un tovarăş exigent şi cu spiritul dreptăţii. Mi-a plăcut caracterizarea lui, dar nu credeam în ea, aşteptam să văd ce vor ei de la mine de s-au strâns aşa de mulţi şi sunt atât de amabili. Voiau o descriere a atmosferei din redacţie, o viziune partinică, tovărăşească, să afle cum văd eu felul în care duce la  îndeplinire conducerea revistei „Tribuna României” indicaţiile de partid. Voiau, pe scurt, să-i reclam pe Paul Anghel şi pe Ilie Purcaru, să le ofer tovarăşilor aici prezenţi dovezi că nu-şi fac treaba. Dar una erau nemulşţumirile mele faţă de cei doi şi alta era să devin informatorul activiştilor de partid.  Nu puteam să fac asta din mai multe motive, dar lor le-am spus doar că eu sunt venit de curând în redacţie, nu am fost când s-a fixat profilul publicaţiei şi nefiind în conducerea revistei nu ştiu care ar fi cerinţele, scriu doar materialele cerute de conducere, care are o viziune de ansamblu asupra numărului curent al revistei şi asupra strategiei generale.

Au început pe rând să ţină discururi despre importanţa presei de partid şi despre necesitatea membrilor de partid să ia atitudine, să fie activi, să sesizeze lipsurile, să ia măsuri de îmbunătăţire. Termina unul de vorbit şi începea altul. Auzisem asemenea lozinci de când intasem la şcoală în clasa întâi, iar mai târziu aşa vorbeau toţi la şedinţele organizate de Uniunea Tineretului Comunist sau de Partidul Comunist Român. Prin geamul mare bătea soarele exact la mine în cap. Era ora două post meridian, oră la care eu, de când mă ştiu, am nevoie de o mică pauză, fie ea de cinci minute, să pun capul pe ceva şi să dorm. La nevoie pe masă, pe bancă, sau chiar rezemat de un perete. Dar de unde să iau eu acum peretele sau biroul? Am pus cotul pe masă, mi-am proptit capul în palma dreaptă şi am aţipit! Nu pretind că puteai tăia lemne pe mine şi nu aş fi simţit, nici că sforăiam, doar am aţipit. Iar prin somn l-am auzit pe Dan Marţian spunând, cu glasul lui tărăgănat, de la cursul de Socialism ştiinţific, că ei vor să mă trateze cu seriozitate, cu respect, dar dacă nu înţeleg, ei au şi alte informaţii... De exemplu, ei cunosc adevărata mea părere despre colectivizarea agriculturi...

M-am trezit. Într-o fracţiune de secundă am transpirat şi concomitent mi-a îngheţat transpiraţia pe spinare. Este adevărată expresia: „mi-a îngheţat şira spinării”. Noroc că el continua să mă lămurească şi să-şi exprime convingerea că eu voi da dovadă de o judecată matură, ca orice secretar al unei organizaţii de bază... Îngheţasem de frică fiindcă ştiam exact momentul, locul şi fiecare cuvânt pe care îl rostisem. Spusesem că până nu mi se explică de ce Tanti Fana, o mătuşă de-a mea, care-şi cultivă grădina din spatele casei, poate trăi din munca ei, iar o gospodărie agricolo de producţie, cu mii de hectare, nu e capabilă să asigure hara ţăranilor care muncesc, să nu mi se vorbească mie de avantajele comunismului...

L-am întrebat pe Dan Marţian la care organizaţie de bază se referă, nu cumva la a noastră, care este de formă, cei de la „Asociaţia România” sunt cu treaba lor, noi cu treaba noastră, Paul Anghel nici nu este membru de partid în organizaţia asta, Virgil Cândea îşi vede de călătoriile lui în străinătate, eu am ajunct un administrator analfabet, iar acum mă găsesc pe mine vinovat? Le-am spus că ei l-au numit pe Paul Anghel redactor şef, în virtutea drepturilor pe care le are partidul, şi nu m-au întrebat pe mine dacă sunt de acord, ceea ce nici nu pretindeam să fiu întrebat, aşa că partidul poate să-l schimbe fără să-mi ceară mie acordul.

Văzând că nu nu mă întrerupe nimeni, am prins curaj, adio vremea când dormeam, frica mă trezise:

-       Nu vă permit să puneţi la îndoială convingerile mele faţă de partid luîndu-vă după ce vorbeşte unul sau altul sau după ce vorbim noi pe coridoare, în birou sau la mesele din restaurant. De unde ştiţi dumneavoastră cum gândesc eu?