29. INGERI SUB ACOPERIRE

In vino veritas? Nebunie curată!

În următoarea deplasare, de data aceasta la Craiova, nu am mai putut să-mi  păstrez neutralitatea. Plecasem din Bucureşti cu Ilie Purcaru. Nu luasem maşina redacţiei, ci plecasem cu maşina mea personală, Dacia 1100, care mi-a atras multe invidii, întrâcât pe vremea aceea nici oamenii în vârstă nu aveau automobil personal, necum un tinerel ca mine. Eu o cumpărasem din banii rămaşi în urma unui schimb de case şi ieşisem bine dintr-o zicere pe care atunci nu o ştiam, iar acum mi se pare că are haz: dacă părinţii tăi sunt săraci, tu nu ai nici-o vină, dar dacă şi socrii tăi sunt săraci, atunci eşti idiot. Socrii mei nu fuseseră săraci, iar soţia mea era foarte frumoasă (alt motiv să fiu invidiat!)

Ilie Purcaru, când ajungea la Craiova, era primit ca o vedetă. Numai eu mai eram primit aşa la Băileşti, dar mult mai târziu, când lucram la Radioteleviziune... Dar mai trebuia să treacă puţin timp. Pe Purcaru îl căutau, de îndată ce se afla că este în Cetatea Băniei, foştii lui colegi de la ziarul „Înainte”, foştii colegi şi subordonaţi de la revista „Ramuri” şi mulţi veleitari, dornici să-i ofere manuscrisele capodoperelor lor, iar el să le publice. Oriunde, numai presă centrală să fie. Unii dintre foşii colegi din presă sperau să-i ia cu el la revista „Tribuna României” şi astfel să scape de praful de provincie care înnăbuşea pe mulţi. Deplasările la Craiova erau foarte plăcute şi pentru mine, deoarece aveam unde dormi şi mă revedeam cu rudele soţiei - sora ei, cumnatul şi copiii lor locuind într-o casă mare cu o curte la fel de mare, situată la circa o sută de metri departe de splendidul parc Romanescu (devenit... „Parcul Poporului”!, apoi iar Romanescu). Când deplasările erau mai lungi, dădeam şi o fugă la Băileşti, să-mi văd tatăl, fratele şi prietenii. De mama vitregă nu-mi era dor, dar o vedeam şi pe ea şi continuam să-i spun „mămică”, dar numai în prezenţa ei, în absenţă îi spuneam „Tanti Rola” şi tot aşa îi spunea şi frate-meu, fiul ei bun, când ea nu era de faţă.

De data aceasta Ilie Purcaru a propus să se oprim direct la restaurantul Minerva, unde îl aştepta o doamnă. Nu aveam nimic împotrivă. Fără să-l întreb cine este doamna, mi-a spus el că este vorba de o veche prietenă, căreia i-a băut el cândva 20.000 de lei. Suma era enormă şi i-am spus că nu-l cred, iar el a zis că pot s-o întreb pe ea personal, când ne vom întâlni, şi mă voi lămuri. La întrebarea cum au putut să bea atâţia bani, a râs sarcastic de ignoranţa mea şi a recunoscut că nu doar pe băutură au risipit banii, au mai şi mâncat, au mai dat şi lăutarilor şi i-au cinstit şi pe mesenii care se nimereau să fie tocmai atunci prin restaurante.

-       Şi de unde avea banii?, mă interesez eu.

-       De la bărbatu-său, doar nu de la mine, vine răspunsul ferm al lui Purcaru, iar pe sub ochelarii fumurii îi zăresc lucirea diavolească. Avea ţigara strânsă între dinţi şi zâmbea strâmb... O trimisese bărbatu-său la Bucureşti, să cumpere mobilă, şi eu am convins-o că poate trăi şi fără mobilă. O mai convinsesem şi altă dată că viaţa e frumoasă, dar nu pe sume aşa mari. Acum am fost nevoiţi să părăsim şi Bucureştiul, ca terminasem cârciumele şi am ajuns pe la Sinaia.

-       Şi cum s-a dus acasă fără mobilă?

-       Nu mai e treaba mea... O fi bătut-o ăla pâna a rupt cureaua de fundul ei, dar nu a omorât-o, dovadă că ne aşteaptă la „Minerva”.

Ne aştepta, în adevăr, cu o bere pe masă, dar nu în restaurant, ci în grădina de vară a celebrului restaurant construit în stil maur, adevărat monument istoric. Era vară... Facem cunoştinţă, comandăm mâncare, el comandă votcă. Ni se aduce mâncarea şi încep rugăminţile să mănânce. Aşa păţeam de fiecare dată - Purcaru comanda mâncare, dar nu se atingea de ea, doar bea! Insistenţele mele erau inutile, mă opream doar când îşi dădea jos de pe nas ochelarii fumurii şi mă străpungea cu privirea, întrebându-mă ca la anchetă dacă pricep sau nu ce spune el: nu va mânca, doar va bea! Nu-mi era frică de el, fireşte, ci doar milă, mai ales că-l văzusem de multe ori încovoiat de durere şi ţinându-se cu mâinile de burtă. De vomat nu reuşea şi nu încerca... Odată, când  am refuzat să beau nu ştiu ce coniac din import, explicându-i că mi-e teamă de durerea de stomac, mi-a replicat calm: păţeşti chestia asta că ai ficatul bun, trebuie să bei până-l distrugi şi apoi nu te mai doare şi nici nu mai vomiţi!

Desigur, Purcaru nu arunca băutura pe gât ca într-un butoi, ci „o citea”, dura o oră până bea o sută de mililitri de vodcă, iar în acest timp dezbătea problemele grave ale mapamondului. De la el am auzit cele mai grave lucruri despre faptele negre din istoria partidului comunist. El mi-a vorbit despre asasinarea lui Pătrăşcanu, despre arestarea intelectualilor din anii cincizeci, despre modul în care îi cumpărase Gheorghiu Dej pe intelectuali şi despre luptele interne dintre comuniştii români şi comuniştii evrei trimişi de Moscova. Peste ani, informaţiile lui s-au dovedit corecte. Multe întâmplări le ştia, probabil, de la părinţii lui – profesori (un unchi al lui redactase chiar un manual de limbă şi literatură română), dar cu alte evenimente fusese contemporan şi chiar trăise ”în miezul unui ev aprins” – cum numise epoca un coleg al lui de la Şcoala de literatură, Nicolae Labiş. Fiind angajat reporter la organul Partidului, „Scânteia”, de la vârsta de 18 ani, Purcare aflase multe chiar la locul de muncă, deoarece după anul 1951, când fusese angajat, multe nenorociri făcuse propaganda de partid în mână cu Securitatea Statului. Îmi amintesc că a făcut o dată diferenţă între Nicolae Ceauşescu şi Gheorghiu Dej şi balanţa înclina în favoarea celui din urmă, dar el mi-a explicat că se referă numai la comportamentul lui Gheorgiu Dej în public, care învăţase să poarte pălărie şi să salute, chiar să susţină o discuţie, că ucenicise – argumenta el – pe lângă Petru Groza, Sadoveanu, Maurer, Ralea, Parhon – iar aceştia erau „curve bătrâne”, crescuseră cu servitori şi cu bone, nu ca cizmarul de Ceauşescu care nu avusese nici mămăligă acasă. Purcaru ştia foarte bine şi ascensiunea lui Ştefan Andrei, care ajunsese ministru adjunct la externe, ei fiind colegi de liceu. Când l-am întrebat o dată de ce nu apelează la Ştefan Andrei să rezolve nu ştiu ce încurcătură în care zicea că intrase, mi-a râs în nas: Fănică (adică Ştefan Andrei) nu are acum grija mea, e ocupat să-l lucreye pe George Macovescu, care e ministru plin, că nu o să stea o veşnicie adjunct... Fratele lui Ştefan Andrei era directorul unui liceu din Craiova, iar Purcaru se cunoştea bine şi cu acesta şi-l publicare prin revistele lui.

După o flecărteală de o oră, Purcaru era tot cu friptura înainte, promiţându-i doamnei că mai bea o vodcă şi apoi va mânca. Doamna avea vreo 35 de ani, era de statură obişnuită, şi-l urmărea cum vorbeşte sau cum fumează cu un aer ciudat, amestec de admiraţie şi dispreţ. Nu-l întrerupea de loc, doar îl ajuta când nu-şi amintea el numele vreunui personaj de care voia să povestească, ori cum se chema restaurantul în care ajunseseră într- seară. La un moment dat, doamna a dorit să meargă la toaletă şi l-a rugat pe Ilie s-o însoţească. Ilie a refuzat, ea i-a demostrează că grădina de vară e plină cu lume de toate felurile şi o să se agaţe golanii de ea, Purcaru a refuzat din nou, şi i-a sugerat soluţia salvatoare: dacă nu vrea să facă pe ea, să mă roage pe mine s-o însoţesc... Femeia acceptă, mă roagă, o însoţesc până aproape de toaleta de la parter şi mă opresc. La întoarcere, doamna îmi sugerează să ne dăm la o parte din aleea de trecere şi mă întreabă:

-       Domnule, cum poţi, domnule, să fii prieten cu un asemenea ticălos ca Ilie Purcaru?

Am fost şocat de întrebare, dar nu era greu să răspund că în primul rând nu suntem prieteni, el fiindu-mi şef, iar în al doilea rând, că nu este ticălos. Ea a repetat că e un ticălos şi că Purcaru mă va distruge, aşa că-mi dă un sfat: să fug cât mai repede de el şi să nu mă uit înapoi, pe lume neexistând un nemernic mai mare decât el. Am întrebat-o de ce e prietenă cu el, dacă ar sta lucrurile aşa cum le prezintă ea, iar răspunsul a fost de tip Purcaru: că şi ea e ticăloasă, de-aia!

Nu am fost speriat de cuvintele rostite, dar nu pricepeam care este rostul acestei destăinuiri şi-mi era teamă că mă provoacă. Drept care am trecut la contraatac: să ştii că am să-i spun ce ai zis. Îmi este şef, am venit împreună şi nu mă dezic de el.

Nu a fost nevoie să mă ţin de cuvânt, fiindcă de îndată ce ne-am reaşezat pe scaunele noastre de la masă, i s-a adresat ea lui Purcaru:

-       Iliuţă, i-am spus domnului Petre Anghel că ai să-l distrugi şi nu realizează...

În loc să riposteze sau să-i reproşezeexplice ceva, Purcaru mi s-a adresat mie:

-       Aşa e, domn Petrică, singur că o să te distrug.

-       Nu înţeleg ce spuneţi, am zis, nu ştiu ce înseamnă asta şi nu înţeleg ce v-am făcut. Nici nu cred că vreţi asta, doar glumiţi...

-       Aha, a râs el, cum să gluimesc? Păi dumneata nu ai observat până acum? Cine i-a stricat pe Pelin, pe Grigore Pop, pe Ghidirmic, pe Duţescu, pe...

-       Nu i-aţi stricat, vă lăudaţi degeaba. I-aţi luat de pe unde erau aruncaţi de repartiţiile guvernamentale şi i-aţi făcut redactori, scriitori...

-       Şi pe urmă?, zâmbeşte el cu aer de superioritate, dând capul pe spate şi scoţând fumul pe nas, intenţionat spre mine – pe urmă nu s-a ales praful de ei? Acum sunt toţi nişte alcoolici, nici bolşevici, nici legionari. Nişte rataţi... Urmezi dumneata.

Avea puţină dreptate în ce spunea: toţi cei numiţi avuseseră o pornire sprinţară, apoi rămăseseră foste tinere speranţe.

-       Îmi pare rău, am răspuns. Dacă e aşa cum spuneţi dumneavoastră, cu mine nu va fi astfel...

-       Ba da, domn Petrică, pe cine pun eu mâna se usucă. Torn gaz la rădăcină. Ai auzit de chestia asta? Aşa se usucă pomii, la sigur. Îi laşi să crească puţin, să se prindă, apoi torni gaz la rădăcină. Lucrează gazul, nu trebuie să mai faci nimic.

Eram convins că e beat şi că nu ştie ce vorbeşte, dar nu părea doborât de băutură. Nu-i tremura vocea, nu se bâlbâia, nu-i jucau ochii în cap. Credeam că a doua zi îşi va cere scuze sau va căuta o explicaţie.

Nu a făcut nimic în acest sens. Din acea clipă a început haosul în redacţie.