Petre, la gazeta de perete!
Fiind redactor şef adjunct al revistei,
lui Ilie Purcaru îi era foarte uşor să mă şicaneze, având două posibilităţi la
îndemână: să nu-mi dea de lucru sau să-mi respingă textele oferite spre
publicare. Folosea cu succes ambele metode, dar pe mine cel mai mult mă deranja
modul în care îmi trata „materialele” (cuvânt folosit pentru orice text
existent într-o redacţie, probabil un calc lingvistic, dacă nu era cumva un
împrumut din activitatea mucitorilor din fabrici). Procedam în continuatre ca
înainte – scriam un text solicitat cu zile în urmă, atunci când se întocmise
sumarul viitorului număr al publicaţiei şi i-l prezentam intrând la el în
birou. Mai nou, nu mai avea însă timp de taclale cu mine. Îl găseam aplecat
deasupra biroului, cu piciorele strânse şi cu genunchii apropiaţi. Tremura de
nervi, îşi lovea rotulele de la genunchi încât credeai, cocoşat peste colile de
hârtie, cum era, că e bolnav de friguri. Dacă nu auzea cum se deschide uşa,
uneori îl surprindeam şi vorbind singur. Nu vorbea cu morţii, nici cu muzele,
citea ce scrisese, să vadă dacă sună bine, de parcă ar fi scris despre
frumuseţile ţării în hexametri şi voia să asculte cum ţopăie „săltăreţele
dactile”. Părea că l-a apucat boala lui Calache şi îşi bat demonii joc de el.
Scrumiera era plină de resturi de ţigări, camera înecată în fum de tutun prost
- fuma cele mai proaste ţigări posibile, deja industria naţională a tutunului
fiind în cădere liberă, nemaiproducând vestitele mărci Carpaţi, Mărăşeşti, Snagov
sau Naţionale – toate ţigările păreau pline cu un fel de cotoare de varză
uscate şi mărunţite.
Îmi zicea din colţul gurii să las
materialul pe birou şi nu ridica ochii să mă privească. Peste o zi sau două
venea doamna Venera Dumitrescu, secretara, şi-mi întindea textul
dactilografiat, mâzgîlit bine şi cu un NU cât toate zilele pe colţul din
dreapta. Nu-i ajungea că-l respinsese, îl mai şi rescrisese el de câteva ori.
De multe ori tăia cuvintele scrise de mine (materialele i se prezentau
dactilografiate) şi deasupra cuvântului bătut la maşină scria el la fel, dar cu
picsul sau cu cerneală! Ce-i drept avea
scris frumos, caligrafic, mult trebuie să-l fi bătut părinţii până a învăţat să
rotunjească atât de bine o-urile, p-urile şi c-urile. Alteori chiar schimba
cuvinte: ştergea conjuncţia ori şi scria deaspra sau, scria însă în loc de dar,
ţară în loc de patrie.
Cum cei doi şefi continuau să mă cheme
uneori, la ora patru, oră la care se termina de obicei serviciul, să mergem
toţi la masă (de obcei ei doi, eu şi graficianul Benedict Gănescu), odată, când
beam cafeaua şi Purcaru părea că este în toane bune, l-am întrebat de ce îmi
tot respinge materialele şi mi le rescrie fără să schimbe ceva esenţial încât
să pricep ce-l nemulţumeşte şi să pot îndrepta pe viitor. Nu l-a supărat
curiozitatea mea.
-
Domn
Petrică, zice, dumneata ştii, domnule, unde am făcut eu ucenicie în presă?
I-am răspuns că nu ştiam exact, că eu îl ştiu mai
mult din ce publicase în revista Ramuri, iar el mi-a explicat zâmbind
satisfăcut, cu o bucurie cinică. Îi străluceau ochii de fericire că mă va băga
în corzi. Îl simţeam cum amuşinează prada, iar prada eram eu:
-
Eu am
învăţat să scriu la ziarul „Scânteia”. Cu Nestor Ignat, cu Silviu Brucan. Eu
văd negru înaintea ochilor când primesc un material şi mă apucă dracii cum îi
apuca pe ei, iar până nu înnegresc materialul cu negru, cu roşu, cu ce am la
îndemână, nu mă liniştesc.
Lângă el, Paul Anghel privea scena
distrat, Benedict Gănescu era cu gândul aiurea, părea că a ajuns din greşală
într-o arenă de circ. Eu nu pricepeam nimic. În mod normal, ar fi trebuit ca a
doua zi să se revină la relaţiile de la început, dar nu mai era nimic normal în
redacţie. Rolul de oaie neagră a redacţiei, deţinut până acum de documentarista
Ana Maria Diaconu, era luat de mine.
Ca să mă surprindă şi mai mult, Ilie
Purcaru a conceput o gazetă de perete. A lipit două coli mari, una de alta, a desenat
nişte chenare şi i-a dat chiar şi un nume „Gazeta Tribuna României”. Nu era
copie fidelă a celor aflate în sate în dreptul primăriilor sau al sediilor de
miliţie, cu rubricile „Aşa da!” şi „Aşa nu!”, la prima fiind iniţiativele
ţăranilor care măturau în faţa porţii, iar în a doua fotografii cu săteni care
nu aveau gard la poartă sau furaseră vreo găină de la vecini sau păstăi de
mazăre ori de fasole de la Cooperativa Agricolo de producţie. Nu, el avea o
singură rubrică – „Aşa nu!”, la care afişase toate textele pe care i le
oferisem eu spre publicare, iar el le respinsese.
Mai mult decât gestul în sine m-a deranjat
că sub titlul mare şi frumos „Gazeta Tribuna României” scrisese – tot caligrafic – „organ al
organizaţiei de bază P.C.R.” Iar eu eram secretarul organizaţiei de bază. Un
fel de secretar, dar...totuşi. Spun un fel de secretar că nu avusese loc decât
o singură şedinţă de partid, cea de constituire a organizaţiei de bază. Ca la
noi la nimenea: redactorul şef Paul
Anghel nu voise să se transfere la organizaţia de partid a instituţiei la care
lucra, ci rămăsese la organizaţia de bază a Uniunii Scriitorilor, probabil asta
ajutându-l să fie acolo mai influent, căci erau multe frământări la scriitori
şi câştigau cei care erau mai activi şi mai bine organizaţi. Avusese însă
grijă, cu luni în urmă, să mă cheme la el în birou, de faţă fiind şi Ilie
Purcaru, şi să mă roage să accept să fiu ales secretarul organizaţiei. Eu am
refuzat în primă etapă, dar până la urmă argumentele lor m-au convins. Problema
lor era simplă: noi, cei de la revistă, eram patru membri de partid – eu,
Purcaru, Nedic Lemnaru şi administratorul, iar cei de la Asociaţia România,
care ne patrona, erau trei – Virgil Cândea şi încă doi. Era dreptul nostru,
susţineau Paul şi Ilie, să conducem orgnizaţia, iar dacă eu refuz, „o să ne
încalece proştii ăia de la asociaţie, cu Virgilică în frunte”. Propunând eu să
fie ales Purcaru secretar, au avut răspunsul pregătit: Purcaru nu putea să fie
ales fiindcă avea o sancţiune pe linie de partid, primită cu ani în urmă, care
nu-i fusese ridicată. De Nedic Lemnaru nici nu voia să audă, zicând Paul că mai
bine alegem o pălărie de floarea soarelui decât pe Nedic. Am acceptat, iar ei
mi-au promis că totul este de formă, doar nu ne vom apuca noi de şedinţe, de
prelucrări, cuvântări, lămuriri şi sancţiuni.
S-au ţinut de cuvânt: nu ne-am întâlnit
niciodată în şedinţă şi nimeni nu suferea pentru asta, nici cei de la Asociaţia
România nu s-au arătat dornici să ne întâlnim şi să pierdem timpul, doar
plăteam cotizaţia o dată pe lună, când primeam salariul. Cotizaţia o încasa
administratorul, secretarul adjunct, că doar de aceea era administrator (fusese
chelner, se bârfea, şi-l făcuse partidul un fel de contabil).
Dar faptul că Ilie scrisese pe gazetă că
este a organiuaţiei de bază, eu fiind secretarul, mă îngrijora. Atâta lucru
învăţasem şi eu în zece ani, de când eram membru (se mai zicea şi „membrache”,
în glumă) că sunt anumite lucruri cu care nu e bine să te joci, că tovarăşul
Partid se poate supăra rău. În plus, era un fals, dincolo de faptul că erau
afişate articolelele mele, nimeni din organizaţia de partid nu fusese de acord
cu iniţiativa. Şi era şi comic: la gazeta organizaţie de baza erau puse
articolele proaste ale secretarului organizaţiei...
Am intrat la Ilie Purcaru în birou şi i-am
spus, fără nici-o introducere, să dea jos gazeta de perete, sau să scrie că
este gazeta redactorului şef ajunct, caz în care nu m-ar mai interesa ce scrie
şi pe cine afişează. Mi-a răspuns în acelaşi spirit tovărăşesc: critica este
permisă la adresa oricui, exact acesta este semnul democraţiei de partid.
Neajungnd la niciun reziultat cu el, m-am dus la Paul Anghel, cu dorinţa de a-l
ruga pe el să-şi convingă ajunctul să găsească alte forme de critică, dar nu în
numele organizaţiei de partid. Paul a jucat rolul copilului răsfăţat, se
prefăcea că se distrează şi-mi dădea de înţeles că nu am umor! În fond, în viziunea
lui, era vorba de o copilărie „a lui domn Ilie”, care, uite, avea şi părţi
pozitive, mai înviora atmosfera în redacţie, că prea ne plictiseam.
În aceeaşi zi sau poate în următoarea eram
la Paul Anghel în birou şi a primit telefon de la tovarăşul Dan Marţian, care-i
transmitea observaţiile pe care le făcea textelor ce urmau să apară în numărul
viitor, revista fiind aproape gata să intre la tipar. Din ce am înţeles eu,
cele mai multe erau greşeli de corectură pe care între timp le înăturaseră
redactorii sau cele două angajate special pentru această operaţie. La un moment
dat, însă, înţelegeam din ce repeta Paul – şi cred că repeta anume ca să aud
eu, iar el să se distreze – Dan Marţian a cerut să fie scos un cuvânt, pe care
nu voia, totuşi, să-l pronunţe, dar indica unde se află. Paul înţelesese însă
despre ce este vorba, dar se prefăcea că nu are habar. Ca să mă lămuresc eu, redactorul
şef pusese degetul şi-mi arătase articolul şi cuvântul cu pricina. Era o
cronică muzicală a Cellei Delavrancea despre un recital de pian susţinut de Dan
Grigore. După ce elogiase prestaţia, Cella Delavrancea notase că tuşeul din
final demonstra că pianistul e genial.
Cuvântul genial era socotit de Dan Marţian
– şi nu numai de el, ci de toţi activiştii de partid – ca fiind un atribut exclusiv al lui Nicolae
Ceauşescu. Părea că murise tovarăşul I. V. Stalin, „genialul conducător al popoarelor”,
iar moştenirea revenise secretarului general al Partidului Comunist Român,
tovarăşul Nicolae Ceauşescu, fiul tovarăşului Andruţa Ceauşescu din
Scorniceşti, membru de partid din ilegalitate (probabil pleca la cârciumă pe
ascuns, fără să ştie nevastă-sa şi aşa deveniste ilegalist), sătean de frunte în comuna lui, „vatră de
cultură şi istorie” – cum scrisese cineva – dar nu „genial”, ca fiul lui.
Dan Marţian fusese Ministru Tineretului,
îi urmase lui Ion Iliescu în funcţia de secretar al Comitetului Central al
Uniunii Tineretului Comunist, dar fusese schimbat din funcţie ca să se poată
pregăti ascensiunea lui Nicu Ceauşescu, fiul cel mare al genialului conducător,
tatăl său (este posibil însă să fi fost înlocuit şi fiindcă era căsătorit cu o
evreică sau fiindcă făcuse studiile la Moscova). Probabil Dan Marţian nu avea
nici-o treabă la Secţia de presă a Partidului, că nu-i scăpa nici-un cuvânt
necitit din revistă. Rugămintea lui acum era să se înlocuiască „acel cuvânt” cu
un altul mai modest, mai neutru. Paul Anghel i-a spus că nu-şi permite să umble
pe textul colaboratorilor. Nu umblaţi dumneavoastră, i-a răspus Dan Marţian,
dar o puteţi ruga pe autoare să schimbe.
Sub privirile mele pline de interes, Paul
Anghel şi-a mai aprins o ţigară şi i-a ţinut lui Dan Marţian un curs de
alfabetizare din care reieşea că în literatura română, pe lângă cei trei mari
clasici – Eminescu, Creangă şi Caragiale, mai există un mare dramaturg, Barbu
Ştefănescu Delavrancea. „Da, tovarăşe Marţian, a continuat Paul, ştiu că ştiţi,
dar daţi-mi voie să termin. Barbu Delavrancea ăsta a fost bun prieten cu Ion
Luca Caragiale, cel care a scris Domnul Goe şi O scrisoare pierdută... Ei bine,
Caragiale se ducea în vizită la Delavrancea acasă, unde se afla şi o fetiţă
superbă, cu un talent de excepţie, o minune a naturii. Şi Delavrancea o lua în
braţe şi o aşeza pe genunchi şi-i cânta la ureche, apoi o ruga şi pe fetiţă să
cânte şi ea la pian, iar ea era un copil minune, chiar şi păsările încremeneau
la fereastră, se opreau din ciripit să o asculte... Tovarăşe Marţian, acea
copilă, fiica lui Barbu Delavrancea – cel cu cu piesa Apus de soare, şi cu
replica Moldova nu este a mea, nu este a
voastră, ci a copiilor copiilor voştri, este această Cella Delavrancea, care a
scris cronica muzicală... Nu îmi este mie ruşine să cer eu să mădifice textul
uneia care a stat pe genunchii lui Caragiale şi a mâncat din aceeaşi farfurie,
a băut lăptic din mâna lui Delavrancea? Îmi este! Mă sperie o asemenea acţiune.
Dacă dumneavoastră vreţi modificarea, chemaţi-o pe Cvella Delavrancea la
Comitetul Central, convingeţi-o, dacă e nevoie, arestaţi-o, eu nu mă pot
opune...
Îmi era limpede că Paul şi Ilie au deschis
prea multe fronturi şi nu aveam nici-o dorinţă să devin victimă colaterală.
Drept care i-am spus pe loc, după ce l-am lăsat să-şi savureze succesul cu
batjocorirea lui Dan Marţian, că dacă Purcaru nu dă jos de pe perete gazeta
aceea, a doua zi o voi rupe eu.
Ceea ce am şi făcut, după ce l-am mai
rugat încă o dată pe „domn Ilie” să o ia
el de acolo şi să uităm gluma, sărată sau nesărată, cum o fi fost ea. Am rupt
colile mari, le-am împachetat şi i le-am aşezat pe birou. A doua zi făcuse altă
gazetă de perete. În acelaşi loc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu