duminică, 14 aprilie 2013

28. INGERI SUB ACOPERIRE


Femeie, numele tău este... Femeie!

            Un lucru bun nu se poate face dăcă nu apare şi o femie, iar de stricat este nevoie, de asemenea, tot de o mână de femeie. Numele ei la revista Tribuna României era Ana Maria Diaconu (pseudonim, fireşte, în relatarea de faţă!). O tânără brunetă, uşor fâşneaţă, cu zâmbetul pe buze şi cu viitorul în faţă. De fapt, în redacţie era singura reprezentantă a sexului frumos, dacă o lăsăm de-o parte pe secretară, doamna Venera Dumitrescu, care era trecută de prima tinereţe, fusese măritată cu un medic care fugise în „neagra străinătate”, iar ea era destul de timorată. Ieşite din calculele lui Sarsailă, care-şi bagă coada cu ajutorul femeilor, erau şi cele două corectoare, fiindcă nu prea veneau prin redacţie, munca lor desfăşurându-se la tipografia de la Casa Scânteii.
            Tânăra ispită terminase facultatea de limbi străine, secţia spaniolă, şi era angajată documentaristă, redactor sau bibliotecară. Nu era clar ce este, fiindcă Paul Anghel, fiind şef pentru prima dată în viaţa lui, credea că un stat de funcţii se face după voia lui şi se schimbă la orice oră din zi şi noapte, că doar de aceea l-a numit partidul acolo, să fie stăpân. Tot Ilie Purcaru o adusese şi pe Ana Maria în redacţie, dar nu de la Craiova, unde fusese şef, ci de la revista Argeş din Piteşti, unde lucrase cu fostul lui coleg de la Şcoală de literatură, discretul poet Gheorghe Tomozei, alintat de Nichita Stănescu cu apelativul Lordul Tom. Tomozei era un om blând, cu figură de copil, dar nu de aceea grăsuţi şi bosumflaţi, deşi avea un botic ca de miel. Făcuse treabă bună la Piteşti cu revista lui, ţinând o bună cumpănă între poeţii locali şi cei din Capitală, mai cunoscuţi şi deci prestigioşi. Era un interlocutor plăcut, nu se groyăvea şi avea umor. Avea ceva comun cu Ion Băieşu: nici acesta nu ţinea morţiş să iasă în evidenţă, dar când deschidea gura amândoi se remarcau printr-o observaţie subtilă sau o poantă care declanşa hohote de râs ori cel puţin zâmbete de admiraţie. De la Tomozei am aflat eu marele secret al generaţiei anilor şaiyeci, generaţie de aur a poeziei postbelice. Nu am aflat secretul poezie, fireşte, ci al modului în care au devenit foarte cuinoscuţi... Ajunsesem, nu ştiu cum, într-un grup de scriitori care poposise la restaurantul Doi cocoşi din apropierea Casei de creaţie de la Palatul Mogoşoaia. Din vorbă în vorbă, Tomozei a povestit cum
a fost el certat o lună de zile cu Nichita Stănescu. Neştiind cauza pentru care îl evită Nichita, în cele din urmă Tom s-a dus la el şi - povestea el, gesticulând, întinzând ambele braţe spre cer - i-a pus mâna în gât (cam greu, că Nichita era înalt, iar Tom scund, dar trecem pestze asta) şi l-a întrebat: de ce , Nichita, de ce-mi faci asta prietene?
De loc surprins, Nichita i-ar fi explicat pe loc: pentru că în ultimul tău interviu nu ai amintit de loc de mine, un cuvânt nu ai spus! Nichita - s-a apărat Tom - am greşit, m-am luat cu vorba, dar de câte ori nu am pomenit eu despre tine? De sute de ori ţi-am pronunţat numele! Nu mai mult decât mine, a ripostat Nichita... Văzând că nu are argumente puternice şi că Nichita tot supărat rămâne, Tom a renunţat la confruntare şi a dat fuga acasă. Ei bine - recunoştea el acum la masa de la Doi cocoşi - scumpul de Nichita avea dreptate. Am, consultat notiţele şi aşa era: de mai multe ori mă pomenise el pe mine, decât eu pe el!
-       Cum v-aţi dat seama?, am întrebat eu mirat, neştiind cum merg lucrurile printre scriitorii din Capitală, la Băileşti fiind numai cântăreţi din fluier, din frunză, câţiva baladişti şi multe bocitoare după model elin.
-       Am evidenţă. Aşa ne-am înţeles noi când am intrat în literatură: ori de câte ori i se ia unuia un interviu sau scrie un articol, obligatoriu aminteşte şi despre colegii lui din echipă... Altfel nu facem faţă bătrânilor.
M-am lămurit şi mi-a plăcut acest angajament de fraternitate, dar cum se înţeleseseră să procedeze şi cu iubitele nu am aflat. Astfel că nu ştiu dacă Ana Maria a trecut de la Gheorghe Tomozei la Ilie Purcaru în ura înţelegerii celor doi, sau fusese o răpire, în urma căreia haiducul oltean o adusese în Cetatea lui Bucur. Că lui Paul Anghel o recomandase Purcaru, era sigur, fiindcă o declarase fostul iubit fără să fie constrâns de împrejurări. Părea că totul se desfăşoară în urma unui plan dinainte stabilit. Dar se pare că odată, sub influenţa alcoolului, Ilie Purcaru îşi amintise de nurii fostei lui iubite şi întinsese mâna asupra imaculatei Ana Maria, iar aceasta îl respinsese categoric. Suficient pentru Ilie Purcaru să nu-i ierte afrontul nici atunci, la beţie, dar nici mai târyiu, la trezire. Şi cum Ilie Purcaru era redactor şef adjunct, de la un moment dat înainte toate neregurile din redacţie – de la geamurile nespălate până la pariţia cu întârziere a revistei – aveau o singură cauză – Ana Maria Diaconu. Soluţia: trebuia dată afară.
Eu nu ştiam nimic din istoricul acestor relaţii – nu aveam de unde şi nu mă interesau decât dacă ar fi ajuns la mine întâmplător şi sub formă de mici bârfe care mi-ar fi intrat pe o ureche şi mi-ar f ieşit pe cealaltă. Nu aflasem încă nimic şi fiindcă viaţa mea se desfăşura mai mult în lumea universitariloe, eram doctorand, stăteam mai mult prin biblioteci şi mă vedeam cu foşti asistenţi şi lectori de la facultate. La un moment dat, însă, când eram la Paul în birou, acesta îmi propune să mă duc la Sibiu şi să scriu un reportaj despre viaţa saşilor de acolo, dar să o iau şi pe Ana Maria cu mine, iar ca să nu ne plictisim, pot lua şi fotoreporterul şi chiar şi o prietenă de-a Anei Maria (era o tânără superbă, înaltă, cu corp de balerină şi cu ochi sclipitori; se dedea de la o poştă că e de rasă. Şi chiar era, se trăgea dintr-o veche familie burgheyă, cu mulţi medici şi jurişti în neam). Am răspuns că sunt încântat, vom porni chiar a doua zi la drum, dacă vor fi gata toţi de plecare. „Am o rugăminte, domn Petrică, îmi spune Paul lingându-şi buzele ca un pisoi în faţa oalei cu smântână, te rog eu să nu te întorci fără să rezolvi fetele... Mai ales pe Ana Maria, că e şi ea divorţşată de mult, e dornică şi-i mai face şi domnul Ilie necayuri în redacţie. Ai observat, nu aveai cum să nu observi, ca a văzut-o singură şi neajutorată şi o persecută...!”
Am răspuns cu o glumă, neştiind, fireşte că gafez cumpolit:
-       Hai, domnule Paul Anghel, tocmai la Ana Maria credeţi că mă uit?
-       De ce nu? Nu are nicio obligaţie.
-       După ce că e proastă mai e şi ţigancă...
-       E Ţigancă, aşa-i?, îmi cere el confirmarea.
-       Nu ea, continui eu sigur pe mine, numai părinţii, adică doar tată-său şi cu mamă-sa au fost...
-       Hei, treci şi dumneata peste asta.
Am fost la Sibiu, dar nu mi-am, îndeplinit misiunea. Nici eu nu am încercat vreo apropiere, nici ea nu cred că se aştepta la aşa ceva. Iar dacă s-ar fi aşteptat, cred că era pregătită să mă refuze.
Când i-am relatat întâmplarea prietenului meu Gigi Frâncu, asistent de la facultate, acesta s-a arătat îngrozit: eşti nebun, ştie toată lumea că şeful tău trăieşte cu una tânără, brunetă, chiar eu i-am întânite de câteva ori pe bulevard, nici nu cred că se feresc să nu se afle.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu