34. INGERI SUB ACOPERIRE

Nu mai erau sabotori, dar eu eram!

Oameni serioşi tovarăşii de la partid. La ora 13 fix au intrat în redacţie două persoane şi au cerut să vorbească cu redactorul şef, iar după câteva minute am fost chemat şi eu. Am dedus că nu au vrut să discute prea mult cu Paul Anghel dacă nu era de faţă şi cel căruia îi desfăcuse contractul de muncă. De îndată ce am intrat în biroul redactorului şef, acesta a trimis să vină şi Ilie Purcaru, adjunctul său. Cei veniţi erau un bărbat şi o femeie, cam de patruzeci de ani fiecare. El părea mai distins decât ea, dar nici ea nu putea fi confundată cu o gospodină sau mulgătoare venită de la ţară şi racolată de partid, ci mai degrabă părea contabilă. Şi el avea figură de funcţionar, deşi sunt convins că ambii fuseseră o vreme, oricât de scurtă, muncitori, altfel nu ar fi fost recrutaţi activişti de partid. El s-a recomandat Olteanu, iar numele ei nu l-am reţinut. Avea părul grizonat, tuns proaspăt, şi unghiile îngrijite, iar ea nu era rujată, doar coafată de curând, după modelului Elenei Ceauşescu, „savanta de renume mondial”: părul nici lung, nici scurt, doar cu firele uşor îndoite spre exterior, formând o streaşină deasupra umerilor.
Eu iarăşi eram important, iarăşi eram singur în faţa a patru judecători care se strânseseră să-mi decidă soarta, eu neavând alt vis decât să muncesc şi să câştig o bucată de pâine, dacă se poate nu foarte neagră (pe atunci idealul era să ai din belşug pâine albă pe masă, numită franzelă), să plec acasă, să stau de vorbă puţin cu cei dragi, apoi să mă retrag în biroul meu şi să-mi văd de citit sau de scris. Chiar aveam un birou de stejar de toată frumuseţea, convenabil ca mărime, solid şi foarte prietenos. Îl păstrez şi acum după mai bine de patru decenii. Îl reţinusem, pe un preţ modest, în imobilul pe care l-am cumpărat cu banii obţinuţi din vânzarea casei de la Craiova, casa de zestre a soţiei mele. Casa cumpărată, cu  o curte destul de mare în faţă, era situată pe strada Berzei (care apare şi în „Balada chiriaşuilui grăbit” a lui George Topârceanu), dar nu fusese a „conului Mihai”, cum scrie el, ci a unui evreu, Urseanu (nici-o legătură cu Bubi, colegul meu de la Flacăra) care murise fără moştenitori direcţi şi rămăsese unui frate de-al lui, iar acesta se grăbea s-o vândă şi să plece în Vestul sălbatic. Deja eu şi socrul meu pusesem viţă de vie de-a lungul gardului, aşa că gândul meu era mai mult la viţa de acasă decât la discuţia celor doi.
Nu că nu m-ar fi interesat soarta mea – mă interesa, chiar mult de tot – dar nu puteam să-mi fac nici-o idee despre ce va urma. Nu mai fusesem chemat nicidată să mi se spună că mi s-a desfăcut contractul de muncă şi – deşi eram membru de partid de vreo zece ani - nu fusesem chemat la vreun activist să mă judece sau să-mi dea indicaţii (şi nici eu nu chemasem pe alţii). Activiştii, ca şi miliţenii sau procurorii, erau pentru mine oameni de a căror existenţă auzisem, dar nu doream să-i cunosc şi cu atât mai mult să avem ceva în comun. Cunoşteam un singur jurist, cam de vârsta mea, care judecase un proces de evacuare a chiriaşei – o geoloagă care ocupa camera cea mai spaţioasă din casă: pentru ea şi pentru 30 de pisici.
Paul Anghel se purta cu cei doi musafiri ca o gazdă foarte atentă. Era exagerat de curtenitor, dar dorind să pară foarte sigur de el, se cam încurca printre scaune, tot deschidea uşa şi o întreba ceva pe secretară, căuta ţigările, brichteta, aşeza cărţile pe birou, oferea musafirilor revista, dădea explicaţii legate de formatul paginilor. Părea un actor de circ dornic să scoată cât mai multe din hainele lui lăbărţate, anume croite să poată ascunde orice. Ilie Purcaru, la rândul său, încremenise în fotoliu, trăgea apatic din ţigara fără filtru şi aştepta un pretext să se retragă. Chiar a vrut să plece la un moment dat, dar Paul nu l-a lăsat spunându-i că au de discutat lucruri foarte importante cu tovarăşii.
Eu priveam în tăcere scena şi mă întrebam, inconştient, ce legătură au ei cu mine. Mă certanm în sinea mea de ce nu am curajul să mă ridic, să spun civilizat bună ziua, să deschid uşa şi să plec. Să plec! Bună idee, dar unde? Acasă, fireşte! Dar după aceea? Ce fac după ce mă voi lăuda eu soţiei că n-am mai suportat fariseimul celor patru care mă chemaseră acolo, mă ţineau în tensiune de aproape o jumătate de oră şi nici cel puţin nu consideraseră util să-mi spună ce rost am eu să stau lângă ei. Poate nu trecuse o jumătate de oră, dar mie mi se părea că stau în acest echilibru instabil de o veşnicie.
Cred că este corect să spun că nu-mi trecea nimic prin minte. Nu aveam nici-un plan de apărare, fiindcă habar nu aveam care sunt acuzele, iar dacă despre ruperea gazetei de perete era vorba, atunci situaţia mi se părea limpede ca lumina zilei: am distrus o aberaţie, un obiect despre care se spunea că este al meu  - al oragnizaţiei de bază de care răspundeam – iar el nu era a meu!
În sfârşit, tovarăşul Olteanu, sătul probabil de fâţâiala lui Paul prin birou şi de jocul de buze pe care îl făcea muşcându-şi mustaţa îngălbenită de tutun, şi-a privit ceasul şi a cerut să începem discuţia. A făcut el introducerea, spunând că Organiţa de partid a Sectorului 2 al Capitalei, pe raza căreia se află redacţia noastră, a fost informată că secretarului de partid de la revistă i s-a desfăcut contractul de muncă, iar acest fapt este foarte grav, iar el şi tovarăşa care-l însoţeşte au venit să se informeze şi să comunice şefilor lor ce se întâmplă aici.
Sigur pe el, Paul Anghel a început să joace rolul omului îndurerat, care are de rezolvat o mie de lucruri, vrea să schimbe soarta omenirii, dar, cum este firesc, nu poate singur, şi s-a gândit că eu aş putea să-i dau o mână de ajutor –lui şi tovarăşului Ilie Purcaru, care lucrează de dimineaţa până seara, deşi este bolnav de plămâni, fiind un foarte cunoscut ziarist, lucrând ca reporter special chiar pentru „Scânteia”, organul Comitetului Central.
Dacă tot a pronunţat numele forţei conducătoare în Republica Socialistă România, Paul Anghel şi-a mai muşcat o dată vârful mustăţii, şi-a mai lins o dată buzele vineţii şi a început să îndruge sarcinile pe care le primeşte el personal de la diverşi minişti şi secretari ai Partidului comunist. A povestit, de pildă, cum s-a întâlnit el cu tovarăşul secretar Cornel Burtică la lansarea unui film (ceea ce era verosimil, soţia lui Paul fiind regizoarea Malvina Urşianu), iar cu acest prilej  i s-a cerut să apară  în revistă o anchetă foarte importantă despre starea filmului românesc, sarcina mi-a fost trasată mie, dar cum nu au văzut cei doi distinşi oaspeţi ancheta, aşa nu a văzut el un rând scris de mine.
Îl priveam în ochi şi nu-mi venea să cred cum de minte cu atâta uşurinţă – nu discutasem niciodată despre soarta filmului românesc! Când a dat un alt exemplu nu am mai fost surprins, îmi era limpede că erau situaţii inventate pe loc. Acum urma o relatare despre o dicuţie pe care a avut-o cu tovarăşul George Macovescu, Ministrul Afacerilor Externe, care solicitase să fie prezentată politica partidului faţă de ţările socialiste din Africa. Nici acest material nu a putut să apară, tot din pricina mea, fiindcă nici nu m-am apucat să mă documentez, necum să aştern ceva pe hârtie, drept care el, Paul Aunghel, nici nu se mai poate duce la Uniune, la şedinţele Consiliului, unde este membru, fiindcă îi este ruşine să dea ochii cu tovarăşul Macovescu, care, oricum, este ministru, răspunde de politica genială iniţiată de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, care... Şi care... Şi care... A urmat o altă discuţie pe care o avusese cu tovarăşul Ştefan Andrei, adjunctul ministrului de externe, şi una cu ministru Industriei constructoare de maşini, cu care el se cunoştea de vreo zece ani. De la Ştefan Andrei a trecut la Paul Niculescu Mizil despre care a povestit că au fost împreună la o casă de oaspeţi a partidului şi au lucrat câteva zile, nestingheriţi de nimeni, la capitolul literatură şi artă care urma să fie sursă de documentare pentru cuvântarea tovarăşului Ceauşescu la Congresul Partidului (nu ştiu al câtelea).
Era clar că sunt un sabotor, dar cuvântul nu a fost pronunţat, deoarece nu mai era la modă.
Cum este tovarăşul Petrică Anghel în particular?, s-a întrebat retoric şi a răspuns tot el: nu ar putea spune că este un băiat  rău, dar pe lângă comoditate are şi un defect peste care nu se poate trece, iar defectul acesta se cheamă  lipsa de talent. La cum este cu talentul, Paul Anghel a ţinut o lungă prelegere legată de influenţa genelor asupra individului, din care reieşea că dacă n-ai, n-ai şi pace bună. Cum s-ar zice, de unde nu este nici Dumnezeu nu cere. Să i se scuze cuvântul, dar aşa spune un proverb, iar redacţia noastră colaborează foarte bine cu Harry Brauner, soţul marei pictoriţe Lena Constante, o artistă de geniu, care a uimit lumea şi despre care multe s-ar putea scrie dacă ar avea cine, fireşte, şi dacă eu mi-aş da interesul. În rest, a adăugat el, învăluindu-şi oaspeţii într-o privire caldă, ca om nu are ce să-mi reproşeze, sunt de faţă şi pot să recunosc: mergem împreună la cafea, suntem un fel de prieteni, mâncăm uneori toată redacţia la restaurant, ne stricăm foamea mai mult, că nu ne putem pierde timpul, luăm repede ceva şi ţuşti înapoi la redacţie, unde este enorm, dar enorm de lucru, iar de nu ar mai fi şi nopţile la dispoziţia scriitorilor şi ziariştilor, atunci el unul, chiar nu ştie cum ar scoate-o la capăt.
 
 
 
Trei ore a vorbit Paul Anghel despre mine (de la ora 13.00 la ora 16.00). Nu mai mi se făcuse această cinste până atunci şi nici după aceea nu am mai avut onoarea să fiu subiect de analiză 180 de minute. Fără pauză şi fără întrerupere. Apoi a dat cuvântul adjunctului său, lui Ilie Purcaru, dar acesta era deja plictisit, fiind de felul lui neastâmpărat şi incapabil să stea locului sau să insiste într-o acţiune, dar de data aceasta pe lângă surpriza de a fi stat atâta timp în fotoliu, a mai găsit resurse să vorbească şi el o oră. Evident, eu eram doar pretextul, de la mine se pornea şi la mine se ajungea, dar tot era ceva, nu? Conţinutul era acelaşi – relaţiile lui cu ziarul Scânteia, organul Partidului şi cu puternicii zilei, care-i sugerau ce să cuprindă revista Tribuna României – stilul însă era diferit. Frazele lui Ilie Purcaru erau scurte, nu trăgea cu arma automată, ci foc cu foc. Reporter de război, nu degeaba fusese corespondent de presă în Vietnam. Era însă mai ironic şi mai direct eficient (se pare) decât Paul Anghel, fiindcă făcea trimitere la investiţia pe care o făcuse cu mine, tratându-mă iniţial ca pe un tânăr de viitor. El a pus accentul pe inactivitatea mea în redacţie, sugerând că nu ar fi tocmai rodul incompetenţei, ci a unor intenţii care-i scapă, iar el nu avea timp să cerceteze toate dedesubturile (eram „duşman de clasă”, ce să mai vorbim, exact ca în anii 50 când, pentru o asemenea acuzaţie, de îndată ce se lăsa seara urma arestarea!), dar dacă s-ar cerceta, cine ştie unde ar duce iţele acestei ţesături. Un lucru era limpede pentru redactorul şef adjunct: o asemenea activitate nu putea fi încheiată decât cu desfacerea contractului de muncă, angajarea altui redactor şi ridicarea revistei pe noi culmi ale construcţiei socialismului şi comunismului în scumpa noastră patrie, Republica Socialistă România.
Încetasem de mult să mai fiu indignat. Obosisem şi îmi era somn. Cele câteva minute de aţipeală care m-ar fi putut remonta nu-şi găsiseră locul. Îmi era foame şi aş fi vrut acasă. Nu la mama, că mamă nu mai aveam, dar în braţele soţiei şi să mă uit cum se joacă prin casă copiii. O ciorbă făcută de soacra mea, o farfurie cu cartofi prăjiţi şi nişte murături scoase din pivniţa casei ar fi însemnt viaţă ideală pentru mine.
Nu aveam eu experienţă multă de viaţă, nu trecusem prin multe grupuri sociale şi nu participasem decât la nişte şedinţe banale de partid, dar nu auzisem ca în ultimii ani să mai fie oamenii acuzaţi atât de dur şi să mai fie victimele unor asemeni insinuări.
Când, în sfârşit, a terminat şi Ilie Purcaru „panegericul” vieţii şi operei redactorului Petre Anghel, a luat cuvântul şi tovarăşul Olteanu de la Sectorul de partid. Nu ştiu câtă putere avea un activist de partid al unui sector din Bucureşti, dar în copilăria mea, la Băileşti (care era capitală de raion), orice hotărâre era justificată astfel: „aşa s-a primit de la raion!”. Mai târziu am citit în presă că raionul se justifica prin aceeaşi exlicaţie magică: „aşa s-a părimit de la regiune!”. Mai departe se rupea lanţul, nu se mai puteau scuza cu „aşa s-a primit de la Comitetul Central!”, fiindcă acesta era invocat doar când executai ordinele, nu ca scuză la incapacitatea ta de a fi rezolvat sarcinilor primite de mai sus. Despre „raion” ştiam doar o zicală ”e plecat la raion cu plasa pe cap!”. Am priceput-o doar după ce mi-a fost explicată de cineva mai în vârstă. Înainte de împărţirea teritorială în regiuni şi raioane, după model sovietic, satele şi comunele din ţara noastră fuseseră grupate pe „plase”, astfel că cineva care dădea o explicaţie în legătură cu locul naşterii, se prezenta din ca fiind din comuna Cutare, plasa Cutare. Nu se lăuda nimeni că a fost la reşedinţa de plasă. Venind comuniştii la putere, totul a devenit birocraţie şi oamenii erau purtaţi pe drumuri „la raion” pentru orice nevoie. Cuvântul „raion” era un neologism, ceea ce i-a determinat pe sătenii mai isteţi să răspundă la întrebările unde se duc, de ce se duc şi cum se duc, prin formula „la raion cu plasa pe cap!”
A vorbit puţin tovarăşul de la raion. Sau aşa a avut de gând. A spus că a luat act şi „şi-a notat”  (nu minţea, din când în când şi el şi tovarăşa cu care venise scriau ceva într-un carnet (o agendă), dar că nu se poate pronunţa asupra celor discutate, deoarece s-au pronunţat nişte nume din conducerea partidului pe care ei doi, de faţă prezenţi, nu au acces şi nu pot să-i întrebe dacă este sau nu adevărat ce au spus  că trebuie să facă revista. Tovarăşul Olteanu şi-a făcut şi autocritica, în numele întregului sector 2 al municipiului Bucureşti, că nu s-a ocupat de organizaţia noastră, dar a explicat că dânţii au considerat că nişte intelectuali ca noi nu merită cicăliţi, ba chiar se aşteptau de la noi să fim exemple, că ei chiar din şcoala  elementară începând, învăţau poezii pe de rost şi priveau cu atenţie şi cu admiraţie fotografiile scriitorilor prezenţi în manuale.
Şi a mai spus că nu putea să-şi închipuie că la o redacţie cu scriitori şi ziarişti – oameni cu studii înalte – educaţia şi criticile se expun la gazeta de perete.
Aici Paul Anghel l-a întrerupt şi l-a contrazis, aducând argumentul că gazeta de perete a avut reacţii pozitive, dovadă că a rupt-o tocmai cel criotic. Se poate, a fost de părere instructorul de sector, dar nici chiar la uzine, cu muncitori abia veniţi de la ţară, nu se mai foloseşte procedeul, care e caracteristic anilor 50, când ţara era plină de analfabeţi, pe când acum există învăţământ obligatoriu de şapte clase, radioul şi televiziunea au pătruns în locuinţele tuturor, aşa că sunt alte forme de educaţie comunistă... Şi, oricum, a adăugat el calm, prefăcându-se că nu vorbeşte cu Paul Anghel, ci spune o lecţie pe de rost, unui secretar al organizaţiei de baţă nu i se poate desface contractul de muncă decât în urma unor avbateri grave, cum ar fi furtul, delapidarea gravă, falsul în acte publice sau crime. Iar ordinea este inversă, întâi i se ridică în şedinţa organizaţie calitatea de membru de partid şi astfel pierde calitatea de secretar al organizaţiei de bază.
Mie mi s-a părut că tovarăşul e foarte logic, dar Paul Anghel a avut altă opinie şi a susţinut că el este redactor şef numit de Comitetul Central al partidului, aşa că îşi asumă toată răspunderea. Din acel moment a mai urmat o oră de polemici între cei doi referitaoare la codul muncii şi la statutul partidului, eu fiind scoz din cauză, fiindcă acum se discutau principii la nivel foarte înalt. Nu ştiu ce pregătire avea tovarăşul Olteanu, dar despre statut şi codul muncii vorbea cu o logică impecabilă şi cu mult aplomb. Considerând discuţia încheiată, s-a ridicat, a luat cu el gazeta de perete ruptă de mine şi adusă de Ilie Purcaru drept corp delict şi a promis că el şi tovarăşa lui vor raporta cele întâmplate tovarăşei Lina Ciobanu, prim secretar al sectorului 2 şi membră a Comitetului Politic executiv, să discute dânsa, dacă socoteşte necesar, cu tovarăşul Cornel Burtică, şeful nostru pe linie de presă şi propagandă.
Mă simţeam mai refăcut, deşi îmi amorţise fundul pe scaun. Uitasem de somnul de după amiază, ratat. Dar mi se părea reuşită întâlnirea. Îmi era clar că va trebui să treacă ceva timp până reuşesc cei doi redactori şefi să mă dea afară prin desfacerea contractului de muncă.