Încurcături în redacţie
Nu ştiu dacă Mihai Pelin avea o
contribuţie specială, dar odată cu venirea lui în redacţie ca secretar general
al revistei „Tribuna României”, lucrurile au început să alunece pe o pantă până
la a fi socotită scăpare de sub control. Postul pe care îl ocupase el acum
fusese deţinut de Nedic Lemnaru, fost secretar de redacţie şi la defuncta
publicaţie „Glasul Patriei”. El era cel care se ocupa cu tipărirea revistei. De
îndată ce materialele era semnate de unul din şefi – Paul Anghel sau Ilie
Purcaru – Benedict Gănescu, graficianul revistei, fixa corpul de literă,
mărimea, quadraţi pe care se extindeau rândurile, iar Nedic Lemnaru ducea
textele la tipografie şi urmărea procesul până la primirea „semnalului”:
primele zece-douăzeci de exemplare care ieşeau din rotativă înainte de pornirea
tirajului.
Nedic Lemnaru, un om cam la patruzeci de
ani, blonziu, părea lipovean. Nu era agreat în redacţie, fiindcă era moştenit
de la fosta revistă cu care niciunul dintre noi nu avusesem de-a face şi nici
nu doream să avem ceva în comun cu oameni care ar fi vrut să-i convingă pe
românii din afara graniţelor să se întoarcă în România comunistă. În ea trăiam
noi, care nu avusesem posibilitatea să plecăm sau nu aveam unde să ne ducem,
dar pe cei care o făcuseră, eu cel puţin, îi admiram. Pentru mine Vestul
Europei a fost, încă din pruncie, un model şi astfel a rămas şi până astăzi. În
primele luni, Paul Anghel şi Ilie Purcaru voiseră să scape de Nedic Lemnaru,
chiar eu îi auzeam când îi ziceau să nu mai vină la redacţie, dar el venea, iar
a doua zi era reluat circul cu „domnule Nedic, dumneata ştii că nu vei lucra în
redacţie la nesfârşit”, iar el răspundea: „ştiu, aştept să mi se rezolve
situaţia, să mi se spună unde să plec”. Peste câteva luni, nu ştiu ce s-a
întâplat, dar de la secţia de presă, prin Dan Marţian - fost ministru al
tineretului, acum simplu instructor de partid - i se transmitea lui Paul Anghel
că Nedic Lemnaru nu are aprobarea Secţiei de presă, aşa că nu mai trebuie să i
se dea de lucru, iar Pau Anghel răspundea că vrea să-l menţină, fiindcă nimeni
nu ştie mai bine decât el să se descurce în tipografia Casa Scânteii.
Postul de secretar general de redacţie
mi-l propuseseră mie, la angajare, Paul Anghel şi Ilie Purcaru, dar propunerea
era o fantezie, deoarece pentru ocuparea acestei funcţii (considerată de
conducere, fiind al treilea post ca împortanţă în organigramă) era nevoie de aprobări speciale şi de vechime
în presă de 12 ani, iar eu aveam doar trei ani vechime. Nici nu l-am lăsat pe
Paul Anghel să încerce, dar am fost de acord să ceară de la secţia de presă
dispensă de vârstă ca să ocup postul de redactor principal. Şi pentru această
numire era nevoie de aprobare specială, astfel că într-o zi am fost chemat de
Paul Anghel care mi-a comunicat fericit că tovarăşul Cornel Burtică, secretarul
Partidului cu presa şi propaganda, a acceptat să ocup postul. Paul avea o
slăbiciune specială pentru funcţii şi când pronunţa numele unui demnitar
important îi luceau ochii şi îşi lingea buzele, ceea ce nu-l împiedeca să
vorbească, în alte împrejurări şi despre acelaşi, de parcă i s-ar fi oprit între
gingii o lămâie stoarsă.
Şi eu muream de drag că primisem această
aprobare, fiindcă mi se adăugau la leafă 600 de lei (de la 1200 la 1800). Plus
trecerea pe un post superior. Era ca trecerea de la soldat la sergent, fără să
mai aştepţi să fii făcut caporal! Sau de la medic stagiar la medic primar).
Toată viaţa am tras beneficii în urma acestei promovări „la excepţional”, fiindcă
mai târziu, profitând de vechimea pe postul de redactor principal, am putut fi
avansat redactor de rubrică (şi gata, mai mult de atât nu m-a avansat
partidul!).
La peste două decenii de la înlocuirea lui
Nedic Lemnaru cu Mihai Pelin, în 1993, Muzeul
Literaturii Române a dedicat o seară omagială vieţii şi operei lui Nichifor
Crainic, pe care Alexandru Condeescu, directorul de atunci al muzeului, o
descrie: “Se aflau în “prezidiu” înalţi ofiţeri ai Serviciului Român de
Informaţii, ca şi în sală, alături de angajaţi ai altor servicii rivale ale SRI
şi de foşti lucrători în serviciul Securităţii din vremea vieţii lui Crainic.
Între ei, ca cel mai avizat, d. Nedic Lemnaru, care avusese misiunea de a-l
însoţi prin ţară, supraveghea şi Ťlămuriť ideologic la ieşirea din puşcărie pe
fostul deţinut politic, proaspăt colaborator la revista pentru emigraţie Glasul
patriei. Cu vremea, ca între orice victimă şi călău care convieţuiesc prea mult
timp în aceeaşi lume concentraţionară, între bătrânul ex-deţinut şi tânărul “lucrător”
s-a înfiripat chiar un soi de “prietenie”, Nedic socotindu-se astăzi, când a
devenit proprietar de editură, un fel de legatar testamentar al celui pe care-l
“avea în grijă” cu ani în urmă.”
Nu este singurul caz
de atragere a contrariilor. Constantin Noica spunea unui ofiţer de Securitate,
conform documentelor din arhivă: nu dumnevoastră m-aţi căutat, ci eu am venit
la dumneavastră să facem ceva împreună pentru cultura română… La rândul lui,
Aurel Cioran, fratele celebrului eseist Emil Cioran, după multe discuţii cu
securistul care-l avea în grijă şi cu care avea lungi discuţii, era convins că
făcuse din acesta un autentic legionar, şi-i scosese ideologia din cap! Tot
plimbându-se ei pe Dealul Botcii, de care aminteşte şi Emil Cioran ori de câte
ori are prilejul, descoperiseră împreună, credea Aurel, spiritual adânc al
eternei Dacii!
Când am constat că
Paul Anghel terminase certurile cu Virgil Cândea şi cu Nedic Lemnaru şi începe
confruntările cu Dan Marţian şi Mihai Dulea - cei doi din urmă responsabili se
revistă din partea secţiei de specialitate a partidului - am fost convins că
perioada de linişte din redacţie se apropie de sfârşit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu