21. INGERI SUB ACOPERIRE

Lume bună pe Bulevardul Dacia

În ziua şi la ora stabilită străbătusem frumosul Bulevard Dacia, cu splendidele lui clădiri ridicate în perioada interbelică şi chiar mai înainte, dar care îmi era antipatic din pricina unor gherete ridicate din loc în loc. Erau adăpost pentru securiştii care păzeau intrarea în ambasadele diverselor ţări şi cărora le fuseseră repartizate ca sediu sau locuinţe pentru şefii lor aceste case, cândva proprietatea bucureştenilor – burghezo-moşieri expropriţi de „putera proletară”.

Clădirea în care am intrat – sediul Asociaţiei „România” şi al revistei „Tribuna României” era impunătoare şi semăna cu un castel bavarez în miniatură. Din curte se intra într-un hol, apoi într-un salon imens din care se pătrundea în vreo trei patru încăperi. Mobila din salon era veche şi masivă, covoarele acolereau parchetul de stejar bine lustruit.

Am întrebat de domnul Ilie Purcaru şi el a ieşit de urgenţă din unul dintre birouri şi m-a introdus în cel de alături, biroul lui Paul Anghel, redactorul şef. Înainte de a-l vedea bine pe Paul Anghel mi-a căzut privirea pe un vitraliu care se afla în spatele lui – semirotund şi multicolor.

Era numai zâmbet Paul Anghel şi politicos din cale afară, chiar familiar. Mi-a arătat un fotoliu uriaş din faţa biroului lui şi m-a invitat să iau loc, pe celălalt invitându-l pe adjunctul lui. Nu ne-am pierdut în politeţuri reciproce, trecând direct la subiect, prezentând pe scurt revista şi exprimându-şi dorinţa să fac parte din corpul redacţional. Înalt, subţire, uşor adus de spate, cu mustaţa tăiată scurt şi trăgând din ţigară fum după fum, părea un ţigan de oraş care şi-a făcut rost de curând de un costul de haine. De culoare maro, costumul se asorta perfect cu tenul lui măsliniu.

După câteva fraze rostite de el, simţeam că nu mai sunt solicitantul unui post de redactor, ci salvatorul publicaţiei, Paul Anghel explicându-mi ce sarcini măreţe are revista şi ce forţe redacţionale firave îi stau la dispoziţie: el, adjunctul lui, un grafician şi o documentaristă. Noroc cu secretara lui care, spunea, este o femeie de aur şi se pricepe la toate: telefonistă, dactilografă, administrator. Cred că e şi autore de eseuri, zâmbeşte el şăgalnic, fiindcă uneori se preface că nu-mi înţelege scrisul şi introduce fraze de la ea.

Mi-a arătat primul număr al revistei (a doilea număr era la tipografie), şi a insistat să mă alătur echipei, că ne aşteaptă lucruri nemaipomenite de făcut: să încălzim inimile românilor din străinătate care au fost până acum – din cauza unei politici tembele – consideraţi fugari sau trădători, în realitate aceştia fiind nişte buni români, care iubesc ca şi noi toţi, valorile naţionale: pe Brâncuşi, pe Enescu, pe Iorga. Pe Eminescu! Cine ar putea să nu-l iubească pe Eminescu?, s-a întrebat el, ridicând privirea spre tavan şi ţuguindu-şi buzele. Dar ştii dumneata mai bine decât mine. Te cunoşteam şi eu, dar mi-a vorbit şi domnul Ilie despre dumneata. Cu entuziasm. Dar ce entuziasm?!

-       Hai, zău, domn Petrică, nu ne lăsa singuri în acţiunea asta cu urmări naţionale! E nevoie de un spirit tânăr, de un condei viguros... E Europa cu ochii pe noi, a citat el din Caragiale, făcându-mi cu ochiul.

Era un mare actor Paul Anghel, acum nu aveam nicio îndoială. El îşi scria textul, el îl interpreta, el îl recompunea. Nu citisem nici-un rând scris de el, sau poate citisem şi uitasem, dar îi ştiam bine numele. Îl reţinusem de mult şi chiar mă interesasem dacă nu s-ar putea să fim cumva rude îndepărtate. Nu prea puteam să fim. El se trăgea din Moldova, eu din Oltenia. Poate cu multe secole în urmă să fi fost vreo amestecătură de neam. În afara numelui de familie nu cred că mai se putea găsi o asemănare între noi: eram doar de tip caucazian, dar el era ascuţit la faţă ca un piţigoi, iar eu rotund ca un dovleac. El vorbea despre ce face şi ce va face, eu păstram secret gândurile mele de scriere a unor romane despre viaţa târgului natal. Aşa s-a şi întâmlat în anii care aveau să vină – el scria epopei cu naşterea, renaşterea şi postnaşerea poporului român în context european şi chiar universal, eu mă preocupam de istoria romanescă a părinţilor mei, a bunicilor, a consătenilor şi chiar de unele episoade trăite de mine pe care voiam să le înţeleg mai în profunzime.

Paul Anghel era fiul unui învăţător de pe lângă Bacău. Făcuse şi el – ca şi adjunctul lui Ilie Purcaru – Şcoala de literatură, unde învăţaseră să scrie orice şi despre orice, dar – obligatoriu prin prizma filozofiei marxist-leniniste şi din care să răiasă rolul important avut de clasele revoluţionare: muncitorimea şi ţărănimea.  Ca orice autodidact, Paul Anghel se entuziasma de ultima carte citită şi construia pe ideile care i se păruseră interesante. Avea un dar excepţional să stabilească legături – paralele sau unghiuri opozante – între tot felul de întâmplări, fapte sau personaje. În timp ce vorbea, se încălzea singur şi intra în transă: nu mai ştiai dacă povesteşte lucruri ştiute, fapte petrecute, pagini citite sau, dimpotrivă, inventa atunci, ad hoc.

După ce ucenicise şi el la ziarul partidului, Scântea, ca toţi absolvenţii Şcolii de literatură, Paul Anghel prinsese gustul literaturii, abandonând pentru o vreme un dicton pe care tot ei, proletcultiştii, îl difuzaseră: „Poezie – sărăcie! Reportaj – avantaj!” Uşurinţa lui în scris şi capacitatea de a scrie la comandă despre despre ce considera Partidul necesar făcuseră din el un autor cunoscut şi stimabil pentru cei care nu cunoşteau în profunzime valorile literare autentice, astfel că în ultima mea clasă de liceu ni s-a adus la cunoştinţă că la examenul de maturitate, pe lângă manualul de literatură română după care învăţasem, va trebui să pregătim şi autori ale căror cărţi „reflectă” (obsesia proletcultismului) marile realizări ale socialismului. Exemplul era format din două cărţi semnate de Paul Anghel: „Victoria de la Oltina” şi „Şapte inşi într-o căruţă”. La întrebarea firească a elevilor speriaţi: de unde să facem noi rost de cărţi, a venit răspunsul clar „nu ştim”, dar şi soluţia - că doar partidul le lega şi le deslega pe toate! - ni s-au pus la dispoziţie două recenzii a romanelor-reportaj publicate undeva şi devenite foi volante (am impresia că fuseseră tipărite special şi separat, ca supliment al revistei Gazeta Învăţământului).

La câţiva ani după acest succes de critică (fuseseră lăudate şi răslăudate cele două cărticele), obţinuse un real prestigiu cu două piese de teatru. Prima, „Săptămâna patimilor” inspirată din viaţa lui Ştefan cel Mare, a fost pusă în scenă la Teatrul Naţional din Cluj, iar cea de a doua, „Viteazul”, era inspirată de figura Lui Mihai, marelui voievod unionist. Publicate ambele  în volumul „Teatru”, au primit premiul Academiei române. Alte volume ale sale au fost premiate de Uniunea scriitorilor.

Mai înainte de a ne cunoaşte personal, publicase un volum de interviuri cu personalităţi ale culturii române şi două cărţi pentru copii, pe care mi le-a oferit şi mie cu dedicaţie. Asupra celor din urmă nu mă pot pronunţa deoarece nu mă pricep chiar de loc la literatura pentru copii.

Din spatele biroului masiv, Paul se ridică de pe scaunul impunător, îşi înalţă trupul uscativ spre tavan şi decide:

-       Domn Petrică, vino la noi şi vei ocupa postul de secretar general de redacţie!

-       Vin, domnule Paul Anghel, vin cu plăcere, dar secretar general de redacţie nu se poate, fiindcă e nevoie de vechime mare în presă, iar eu nu am vechime.

-       Asta se rezolvă, mă asigură el, iar apoi se întoarce zâmbind  spre Ilie Purcaru şi îl întreabă zâmbind timid-şmechereşte: îi spui dumneata, domn Ilie, sau îl rog eu, hai roagă-l dumneata...

După ce au cochetat amândoi ca doi adolescenţi, mi-a transmis Purcaru rugămintea lui Paul, aici de faţă: vreo două luni să nu semne- cu numele Petre Anghel, ci cu un pseudonim, asta până se mai obişnuiesc cititorii din străinătate cu numele lui, căci Paul şi Petre se confundă uşor la o privire superficială... Am fost de acord şi le-am adresat şi eu o rugăminte: să trateze ei cu Păunescu transferul, că nu vreau să se supere, el nederanjându-mă cu nimic, dar nici nu vreau să mi-l fac duşman. Mi-au promis în cor, convinşi de reuşita intervenţiei pe lângă „prietenul nostru Adrian”.