Caractere pentru aste ere
Nu ne speteam cu munca la revista Tribuna României, dar
eu atunci am luat contact cu multe ciudeţenii şi am fost martorul unor relaţii
umane pe care mai înainte nu doar că nu le cunosşteam, dar nici nu puteam să mi
le imaginez. E drept, aveam 28 de ani, devenisem doctorand, dar nu aveam
experienţă socială, iar ceea ce se întâmpla la Bucureşti nu prea semăna cu
experienţele mele de la Băileşti, unde se ştia clar cine e cinstit şi cine e
hoţ (hoţii fiind puţini şi dispreţuiţi, nu-i băga nimeni în seamă, ba chiar
erau înjuraţi în faţă când îi întâlnea cineva). În orăşelul meu, persoanele care nu se
înţelegeau evitau să mai aibă relaţii. Se spunea simplu: „nu-mi mai bag în plug
(sau în cârd) cu el”, asta însemnând că
nu se vor mai combina în nici-o situaţie: nu vor mai merge la moară în aceeaşi
căruţă, nu vor secera în aceeaşi echipă, vor treiera în zile diferite. Când
spuneai despre cineva „nu e om” însemna că atunci când, de exemplu, va face
nuntă cineva din familia persoanei care te-a deziluzionat, te vei duce la nuntă
dacă a fost şi el la nunta ta, dar acest schimb de daruri la trecerea la
maturitate a unui membru de familie va fi singura relaţie care va rămâne
valabilă peste generaţii. A spune ceva omului în faţă şi altceva în spatele lui
era sancţionabil şi reproşul era comunicat instantaneu de cel care observa.
Ei bine, la Bucureşti lumea era plină de politeţuri, iar
invidiile erau generalizate şi ascunse. Eugen Simion, de pildă, aflând că m-am
transferat totuşi de la revistă Flacăra (mai târziu am aflat că el şi Păunescu
erau în aceeaşi „echipă” şi aveau acelaşi sistem de valori) la revista Tribuna
României, mă tot întreba ce mai este pe acolo şi cum merge treaba, interes pe
care nu-l arătase niciodată preocupărilor mele de serviciu - pe bună dreptate,
că oricum nu aveam ce să-i povestesc). L-am invitat să-mi facă o vizită la
redacţie - care era situată destul de central - vom putea bea o cafea (aici se
făceau cafele şi redactorilor, nu doar şefilor, ca dincolo!), va sta şi el de
vorbă cu Ilie Purcaru şi cu Paul Anghel, vom vedea pe îndelete biroul lui Mihai
Ralea (birou în care lucra acum Paul Anghel, iar Ralea îl ocupase pe vremea
când era directorului Institutului Român pentre Relaţii cu Străinătate, aflat
în acest imobil) şi, cine ştie, poate se va lega şi o colaborare. Zis şi făcut.
A venit în Bulevardul Dacia, s-au revăzut (că se ştiau de mult, fiind aceeaţi
generaţie şi scriind cam pe la aceleaşi reviste), au schimbat politeţuri, şi-ai
zâmbit, Paul l-a invitat pe Simion să ţină o cronică literară în revistă,
Simion a zis că nu e rea ideea, apoi eu am plecat cu oaspetele în oraş.
Simion se purta de parcă trecuse prin infern, iar acum
era fericit că se află, totşi, în purgatoriu. Nu mi-a zis nimic concret, doar
îmi dădea de înţeles că nu e încântat. I-am spus că dacă nu-i convine, nu scrie
şi gata, nu e nici-o problemă. Nici până azi nu ştiu ce nu i s-a părut lui în
regulă, am înţeles însă mai târziu că el nu dă doi bani pe Ilie Purcaru şi pe
Paul Anghel, că, vezi Doamne, cei doi erau cu Partidul comunist. De parcă eu aş
fi uitat câte sfori trăsese el ca să devină membru al Partidului Comunist
Român. Nu uitasem, fusesem de faţă la primirea lui în partid, luasem cuvântul,
îl susţinusem, ceea ce nu însemnă că dacă nu luam eu cuvântul, el nu ar fi fost
primit în partid, primirea se hotârâse dinainte, la şedinţă doar se respecta
protocolul cu propunerea biroului, susţinerea din partea câtorva, votarea şi
„Ura, ne vedem la viitorea şedinţă!”
Nici reacţia celor doi şefi de la revistă nu s-a lăsat
mai pre jos, doar că ei au fost ironici şi râdeau de naivitatea mea. Îmi dădeau
de înţeles că ştiau ei dinainte că Simion vine doar să-mi facă mie plăcere şi,
eventual, să refuze oferta, fată mare fiind, voia peţitori, dar numai de dragul
mofturilor şi ca să se ducă buhul că e căutată, pâna va afla şi cine trebuie că
e gata să se ofere.
Dar cel mai mult mă uimea relaţia lui Paul Anghel cu
Virgil Cândea, care era secretarul general al Asociaţiei România, cea care
patrona revista, el fiind de fapt,
adevăratul conducător al asociaţiei, fiindcă istoricul Constantin C. Giurescu,
preşedintele de drept, fiind bolnav, venea foarte rar (l-am văzut o singură
dată la sociaţie şi tot o singură dată acasă la el, într-o vilă proprietate
personală – zestrea soţiei, primită ca dotă de nuntă de la tatăl ei, Simion
Mehedinţi – vilă distrusă la demolările lui Ceauşescu). Virgil Cândea voia să
aibă controlul asupra revistei, iar publicaţia să reflecte activitatea
asociaţiei, iar Paul Anghel voia să facă revista după capul lui, argumentând că
el fusese numit redactor şef de partid, nu de Cândea...
Se dispreţuiau reciproc, dar în faţă îşi zâmbeau unul
altuia ca doi prieteni de o viaţă. Virgil Cândea, care mă simpatiza, m-a
invitat o dată la el acasă să-mi împrumute nişte cărţi şi am rămas impresionat
nu doar de biblioteca imensă şi cu ediţii rare, dar şi de ţinuta lui degajată,
discuţia calmă şi opiniile nuanţate.
Virgil Cândea era un intelectual de o cultură vasă, cu
puţini rivali printre semenii lui. Slăbuţ, uşor adus de spate, cu ochii vii şi
blânzi în spatele unor ochelari de abanos, cu mersul rar şi bine cumpănit,
emana bunătate şi mentorat. Te îndemna să-i ceri ceva, să te laşi îndrumat.
Zâmbetul lui semăna puţin cu cel al lui Constantin Noica, dar părea mai firesc
(erau prieteni buni şi se stimau reciproc). Mi se părea că Noica zâmbeşte ca un
călugăr iezuit, iar Cândea ca un preot de ţară. Nimic rural însă în înfîţişarea
celor doi, ambii aveau obraz fin, nebătătorit de vânturi şi ploi. Avea paloarea
oamenilor trăiţi toată viţa în biblioteci. Seninătatea lui era dată de cultură,
neliniştile lor erau creatoare, tristeţilor lor se năşteau din zbateri
profunde. Pentru amândoi cultura era aerul de fiecare zi, pâinea de la cele
trei mese zilnice. Poate fără hrană puteau să trăiască, setea puteau să şi-o
stăpânească, economie de oxigen ar fi putut face până la sufocare, dar de
spiritul cărţilor nu se putea despărţii.
Relaţiile dintre Cândea şi Noica erau excelente, deşi
Noica mi-a povestit că îl certa în mod curent pe mai tânărul lui prieten că se
pierde în adminstraţie şi nu îşi foloseşte timpul exclusiv pentru marea
cultură, pentru cercetări pe care doar el le-ar fi putut efectua, dat fiind
nivelul lui de cunoştinţe de excepţie: cunoaşterea câtorva limbi de circulaţie
universală, cunoaşterea limbilor vechi (slavă, greacă, latină, puţină persană),
buna aplecare spre filosofie, teologie,
filologie. La asemenea reproşuri Noica mi-a spus că Virgil Cândea s-a scuzat cu
greutăţile familiare, apoi tot Noica a adăugat, zâmbind ştrengăreşte: nevasta e
cea care îl bate la cap şi-l ţine în loc!
Spre deosebire de Cândea, care era sobru şi dedicat
studiului, Paul Anghel, fiind autodidact, se credea creator, capabil să prindă
ideile din zbor, să le înhaţe şi să le pună la produs. Ceea ce era adevărat:
avea mare capacitate de interpretare.
Era capabil de nuanţe şi de sinteze surprinzătoare, chiar ciudate, dar de multe
ori premisele de la care pornea el erau false. Îi lipsea exact ce nu avusese
şansa sau nu putuse să facă: studiile de specialitate ordonate într-o facultate
bine întocmită şi funcţionând după reguli dacă nu seculare, cel puţin de
multe-multe decenii. Scriind reportaje, cărţi pentru copii, luând interviuri,
concepând scenarii pentru filme documentare sau chiar artistice, Paul Anghel se
considera creator, iar de pe poziţia lui de Orfeu credea că este îndreptăţit să
dispreţuiască munca de o viaţă, calmă şi răbdătoare, a omului din bibliotecă.
Este eterna eroare a poeţilor, a cântăreţilor din fluier care cred că talantul
pe care l-au primit în dar de la Dumnezeul Spiritului le va ajunge la nesfârşit
şi că le este dat o dată pentru totdeauna, ei având doar datoria de a se privi
în oglindă şi a se minuna ce bine au fost dotaţi şi ce intuiţii a avut
Creatorul alegându-i tocmai pe ei! Ei nu
ştiu, din păcate - ceea ce devine fatal - că talantul este dat pentru a fi pus
la lucru, nu îngropat. În cazul artistului, telentul trebuie şlefuit, incercat,
trecut prin foc, curăţat de zgură, altoit pe un portaltoi, înnobilat. Iar
înobilarea se face prin cultură, prin lectura cărţilor, prin opţiuni, prin
păstrarea demnităţii şi fuga de
cartierele prostituţiei intelectiuale şi artistice, unde îngerii
domnului îşi acoperă ochii să nu vadă ce a făcut robul netrebnic cu averea
Stăpânului.
Era limpede că Paul Anghel era timorat de cultura lui Virgil
Cândea, deşi nici el nu era un incult, dar nu avea capacitatea de sinteză a
profesorului, fiindcă nu avusese nici şansa acestuia de a trece prin două
facultăţi de prestigiu şi de a petrece decenii la rând în biblioteci. Cândea
era cu vreo cinci ani mai în vârstă decât Anghel, iar această diferenţă era
enormă privită prin prisma anilor de învăţământ adevărat pe care îi prinsese
primul dintre ei. Născut în Bucureşti în 1927, la Focşani, Cândea făcuse studii
strălucite în Bucureşti, începând chiar cu clasele elementar, urmate la o
şcoală de lângă Biserica Mavrogheni (vis-a-vis de Muzeul Ţăranului Român), apoi
trecuse la Liceul Sfântul Sava (tot lângă biserică, dar de data asta lângă
Catedrala Catolică), care a fost mereu o şcoală medie de elită, cu profesori de
excepţie şi cu absolvenţi care confirmau, în bună parte, investiţia părinţilor
în pregătirea lor. În perioada în care urmase Ştiinţele juridice şi filosofia
la universitatea bucureşteană, învăţământul superior din România încă nu fusese
fracturat de reforma din 1949, efectuată sub presiunea sovietică şi care va
subordona totul gândirii marxist leniniste şi teoriilor absurde al lui
I.V.Stalin, „genialul conducător al poporelor” care se pricepea chiar şi la
lingvistică, nu doar la tactici de răzvoi, iar arta minciunii îi era susţinută cu
brio de mitraliere Kalaşnikov.
Desele reforme din învăţământul românesc, care continuă
până în zilele noastre, sunt greşeli cu urmări incalculabile, iar efectele modificărilor
din anii 50 se văd şi acum, când mulţi dintre profesori sau lideri de opinie
provin din generaţia celor care au învăţat carte după manuale şi cursuri
concepute şi editate prin prizma materialismului dialectic, a socialismului
ştiinţific sau a filosofiei clasicilor marxismului: Marx, Engels, Lenin şi Stalin.
Cu mici excepţii (Eugen Simion şi Nicolae Manolescu, care s-au autoinstruit după terminarea studiilor
şi s-au repliat după anul 1964) formatorii de opinie din ultimele decenii
proveneau din intelectuali absolvenţi de licee şi universităţi mediocre,
executante docile ale ideologiei de partid.
Spre deosebire de marea masă a
intelectualilor de atunci, Cândea avea - pe lângă studii juridice şi de
filosofie - şi strălucite studii de teologie, fiind chiar creştin practicant.
În anul 1972, când şeful meu Paul Anghel voia să-l domine şi să-i arate...
incompetenţa, Virgil Cândea avea 22 de ani bătuţi pe muche în domeniul
cercetării, fiind angajat al Academiei Române sau al Institutului de studii
Sud-Est Europene. Paul Anghel, deşi cunoscător al realităţilor vremii şi condei
sprinţar sau dramaturg original, era doar absolventul unei Şcoli de literatură
dominată în întregime de proletcultism. Şcoala de literatură fusese înfiinţată
după modelul unei şcoli similare de la Moscova - Institutul de literatură Maxim
Gorki - la noi funcţiona pe Şoseaua Kiselef (clădirea în care este acum sediul
Partidului Social Democrat) şi era condusă de Mihail Novicov, de meserie medic!
Studenţii acestei şcoli nici nu aveau toţi diplomă de bacalaureat. Ea trebuia
să formeze scriitori realist-socialişti. Scriitorul, conform unui articol
publicat de Mihai Beniuc, preşedintele Uniunii Scriitorilor, şi care devenise
el însuşi poet realist socialist (din ardelean revoltat) trebuia „să fie un filozof cunoscător al celor mai
înalte idei ale timpului, spre care au deschis drum Marx, Engels, Lenin și Stalin, un activist
în slujba respectivelor idei”.
Bibliografia recomandată studenţilor nu
cuprindea nici-o referire la scriitorii din perioada interbelică, dar nici nu
era necesară, nu-i așa, din
moment ce li se pusese la dispoziţie o culegere de studii, publicată în 1952 cu
titlul ”Probleme ale literaturii noi
din R. P. R.”. Autorii erau proletcultiști de frunte ai momentului: Mihai
Beniuc, Ov. S. Crohmălniceanu, („Un roman al industrializării socialiste”),
Sergiu Fărcășan, (Despre „Negura”
volumul II și câteva probleme de critică literară”), Mihai
Gafița („Romanul luptei
tractoriștilor”), Paul
Georgescu („O mărturie dramatic”),
Nestor Ignat („O carte despre frumusețea vieții noi”), Silvian
Iosifescu („Pe
drumul înfloririi gospodăriei agricole collective”), Dumitru Micu („Epopeea marilor transformări”),
Sorin Mladovean („Brazdă peste haturi“, de István Horváth), Mihail
Novicov („Pe marginea poeziei
lui Dan
Deșliu”), Traian
Șelmaru („Mitrea Cocor“ de
Mihail Sadoveanu ), Ion Vitner („Poezia lui A. Toma”).
Era
limpede că între cei doi existau diferențe de formare, de cultură, de opțiuni
și chiar de temperament. După ce am stat de vorbă cu Virgil Cândea câteva ore
la el în bibliotecă, mi-a fost limpede că el și Paul Anghel nu se vor putea
înțelege niciodată (deși în timpul discuției nu se pronunțase numele
redactorului șef), dar simțeam că primul, motan bătrân, cu școală bizantină,
stătea calm la pândă, așteptând ca șoricelul cu mustăți (Paul Anghel) să creadă
că poate dansa liniștit în preajma roatei de cașcaval. Am încercat în câteva rânduri să-i conving pe
cei doi șefi direcți ai mei să ajungem la o înțelegere cu Virgil Cândea (mă
susținea și Benidict Gănescu în acest demers, el fiind structural dornic de
liniște, dar și ca să-și vadă în tihnă de desenele lui sofiticate și cu
infinite linii de intersecție), dar nu era chip fiindcă Paul și Ilie eșuau în
sarcasm ieftin și se susțineau unul pe altul în minimalizarea lui Cândea. Erau
doi drăcușori care se scărpinau între cornițe cu o bucurie uriașă neputând
să-ți dai seama dacă sunt mai satisfăcuți când scarpină ei sau sunt scărpinați.
Argumentele mele era de două feluri. Unul de natură organizatorică: pe
frontispiciul revistei scria, totuși, „editată de Asociația România”, deci
trebuie să ținem seamă și de opiniile editorului, iar alt argument era
sentimental: lucrăm în aceeași clădire, ne întâlnim pe coridoare și pe holuri,
deci ar fi foarte bines să venim la slujbă cu bucurie și să facem abstracție de
cei de la asociație, care, oricum nu sunt…„artiști ca noi!”
Paul
Și Ilie aveau o mie de contraargumente, iar punctual, la sugestiile mele ripostau
cam așa: dacă scrie pe revistă cine e editorul, scrie și cine este redactorul
șef! „Iar dacă neisprăviții și securiștii de la asociația dumitele, don
Petrică, nu se simt bine cu noi, pot să-și caute alt sediu!” Când îi întrebam
care asociație „a mea”, zâmbeau, se uitau galeș unul la celălalt, apoi spuneau
că glumesc și să nu ne mai pierdem timpul cu prostii (de parcă eu aș fi deschis
discuția), „ăia sunt niște ratați, domn Petrică, dumneata știi asta, nici nu
trebuie să-i bagi în seamă!” Odată găsită prima frază, urma discursul lui Paul
Anghel despre diferența dintre cultură și creație. Aici era fermecător. Devenea
alt om. Nu-l mai puteai recunosște pe cinicul de dinainte. Pornea de la această
primă constatare rostită întâmplător și ajungea la paralelisme importante între
limba română și limba magheară, la complexul pe care l-au avut cărturarii
maghiari și germani față de folclorul românesc. Urma contribuția savanților
evrei la cercetarea limbii și folclorului românesc, Moser Gaster, Lazăr
Șeineanu, Jack Bick, Alșxandru Graur, Iorgu Iordan, toți erau, în discursul
lui, minți strălucite fascinate de etnosul românesc, fascinație care provenea
din complex, tot astfel cum și complexele îl făcuseră pe Eugen Ionescu să nu
recunoască faptul că e evreu, iar pe Mircea Eliade, care este roman, să dea cea
mai complex istorie a religiilor, prin el vorbind spiritual imperialist al roamanității.
Degeaba încercam, când făcea o pauză să-și aprindă o nouă țigară, să-i atrag
atenția că Iorgu Iordan nu era evreu și că nici Eugen Ionescu nu era evreu,
asta nu mai avea importanță. Iar dacă avea, schimba punctual de vedere și
demonstra că tocmai fiindcă nu sunt evrei, au capacitatea să priceapă sistemul
de gândire de tip oriental și prin aceasta să ofere o sinteză între cultura din
Orient și Occident, noi fiind nu la porțile Orientului, cum scrisese eronat
Poincare, ci chiar cheia pentru ambele emisfere, spre Est pentru cel ce vine
din Vest, și invers, numai Iorga înțelegând, în genialul studiu Bizanț după
Bizanț…
Astfel
și multe asemenea idei ciudate, în parte adevărate, în parte inventate, perora
Paul Anghel cu o dezinvoltură demnă de invidiat. Uneori uita că are două țigări
aprinse în scrumieră, o aprindea pe a treia, privea în pachetul de țigări dar
nu realiza dacă mai are sau nu ceva înăuntru, privirea i se întuneca, el se
oprea, făcea pauze de efect, arăta în zarte și trăgea concluzii definitive:
istoria literaturii române trebuie rescrisă pornind de la principiul ciclurilor
repetitive, al generațiilor de tip coantic, iar istoria mare nu trebuie pornită
de la traci, ci de la sarmați, fiindcă petrele vorbesc mai sigur decât destinul
regilor, exact cum a spus și Mântuitorul în evanghelii, că dacă nu vor vorbi
oamenii…
Apoi
revenea la problemele revistei și propune subiecte pentru numerele tematice ale
publicație: un număr exclusiv despre limba română, în care să apelăm la cei mai
buni colaboratori, un număr despre Neagoe Basarab, iar un număr despre semnele
efemere, cum ar fi încondeierea oulelor de paști, mai ales în Moldova, unde nu
este nici o deosebire de fond între culoarea de pe coaja oului, unduirile
pensulei țărăncii analfabetei și albastru de Voroneț! Uneori chiar concepea
astfel numerele revistei
Și
în timp ce el scria în aer trecutul și viitorul științei, Virgil Cândea își
petrecea timpul studiind, în biblioteca personală, a Academiei române, sau în
alte biblioteci din lume, la care ajungea fiind trimis la diverse conferințe.
De la o astfel de conferință s-a întors cu o știre de senzație, care s-a
dovedit curând că este adevărul pur și nu ”aiureală de-a lui Virgilică”, așa
cum o ironizase Paul Anghel. In Statele Unite Ale Americii, la Biblioteca
Congresului, Virgil Cândea descoperise manuscrisul original „Cresterea și
descresterea Imperiului Otoman“, operă celebră a lui Dimitrie Cantemir.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu