Nori deasupra cuibului de
guguştuci
De la întâlnirea cu instructorii Secţiei
de presă a partidului nu mai m-am dus la redacţie, fiind destul de târziu şi
având şanse minime să mai găsesc pe cineva prin birouri. Dar a doua zi, de cum
am intrat în clădire am simţit că atmosfera era încărcată. Nu aveam pe nimeni
apropiat pe care să-l întreb ce s-a întâmplat sau dacă, în adevăr, s-a petrecut
ceva. În biroul celor doi şefi nu mai intram fără treabă, simţindu-mă
indezirabil, Mihai Pelin umbla doar el ştia pe unde, Benedict Gănescu nu era
omul cu care să te întinzi la şuiete, aşa că m-am dus pe la Felicia Antip, transferată
de curând în redacţia noastră. Pe doamna Antip o ştiam din redacţia Flacăra,
unde avea o rubrică pe vremea când revista era condusă de Eugen Mandric şi Haş
Dona. Apoi a venit Adrian Păunescu redactor şef şi din singura revistă
ilustrată existentă a făcut săptămânal de propagandă, pe hârtie de ziar, iar
rubrica Feliciei Antip nu şi-a mai găsit locul prin paginile noii publicaţii cu
români de geniu care făceau zinic descoperiri demne de premiul Nobel, artişti
aduşi la lumină din colbul întunecat al provinciei sau cântăreţi folk demni să
pună pe muzică versurile poetului, dar şi ale prietenilor lui. Noul redactor
şef avea nevoie de oamnei tineri, cu piept sănătos şi paşi repezi care să-l
poată însoţi cu cenaclul prin ţară, să strige cu putere lozincile înaripate şi
să murmure nemulţumiri, tot la comandă, în speranţa obţinerii unor avantaje şi
mai mari, fiindcă el, Poetul cu P mare, avea copii, trebuia să le asigure şi
lor viitorul. Şi cine putea să asigure viitorul pruncilor tăi dacă nu partidul?
Evident partidul, dar partidul nu făcea pomeni, pentru tot ce dăruia, cerea eforturi
înzecite şi mulţumiri din inimă (chiar aşa era un cântec:”mulţumim din inimă
partidului” Apăruse o poezie şi mai stupidă: „mulţumim, Partid măreţ, pentru
plai şi Voroneţ!”). Materiale din revistă erau spirituale. Atât de spirituale încât
autorul devenea sursă seacă şi era înlocuit cu un alt „toboşar al vremurilor
noi”, cum se autointitulase chiar Mihai Beniuc, ajuns din moţ sărac
preşedintele prea longeviv al Uniunii scriitorilor, apoi, înlocuit fiind,
contestatar cu aluzii că îşi va exprima nemulţumirea direct la Moscova.
Felicia Antip era ceea ce s-ar putea numi
o doamnă. Era evreica şi făcuse parte din categoria femeilor frumoase. Semăna
cu actriţa Simone Signoret. Când a venit paraşutată la Tribuna României avea
vreo 45 de ani şi nu s-a amestecat de loc în conflictul din redacţie. Zic
paraşutată fiindcă ajunsese aici sancţionată din pricina fiului ei care ceruse
paşaport să se stabilească în străinătate, ceea ce „nu cadra”, cum ziceau
tovarăşii, cu biografia părinţilor lui: tatăl era general maior al armatei
române, iar ea redactor la „Lumea”, revistă editată de Agerpres, agenţia
de ştiri, oficială şi singură, a
partidului. Nu ştiu cum a fost sancţionat generalul, dar mămica „trădătorului”
trebuia trecută pe linia moartă, să nu mai semneze ea în revistele importante
ale „partidului nostru”. Nu cred că a suferit prea mult din pricina acestui
transfer, fiindcă nici prietenii ei nu dormeau şi o publicau aproape săptămânal
prin revistele literare cu cronici la cărţi din
literatura universală, pe care ea le primea de la prietenii ei (în
librării nu existau asemenea cărţi, tot ce se publica din autorii străini nu
prea mai era de actualitate – cu excepţia unor volume de strictă specialitate
literară publicate la Editura Univers). Cu studii făcute la timp (Facultatea de
filosofie de la Iaşi), cunoascătoare a limbilor engleză şi germană, cu prieteni
peste hoatare care îi trimiteau cărţi, Felicia Antip era mereu la curent cu
mişcarea de idei din Occident, dar şi cu evenimentele care se petreceau la
Moscova sau la Washington. Nu făcea însă caz de informaţiile ei. Se purta demn
şi distant. Lângă ea nu îngheţai dar nici nu te încălzeai. Nu bârfea, nu cerea
să bâfeşti. Cred că privea tensiunile din redacţie – atât cât ajungeau la ea
sau voia ea să ştie – ca pe nişte preocupări ale unor copii oligofreni – şi nu
era prea departe de adevăr.
Faptul că m-am dus la ea în birou s-a
dovedit inspirat, fiindcă a urcat secretara la ea, pretextând că-i aduce nu
ştiu ce, iar mie mi-a făcut semn să ies din încăpere. Odată ieşit pe coruidor,
Venera Dumitrescu mi-a şoptit să nu plec din redacţie că la ora unu vine cineva
de la Sectorul de partid ca să discute cu Paul Anghel care mi-a desfăcut
contractul de muncă. Întrebând-o dacă este sigură de ce-mi spune, m-a privit
speriată (probabil să se convingă că sunt normal la cap) şi mi-a spus că sigur
că ştie, ei i s-a cerut să bată la maşină decizia de dare afară. Mi-a cerut să
jur că nu spun la nimeni că ştiu de la ea, dar a coborât în grabă, agitată,
fără să-mi mai primească jurământul de credinţă. M-am dus buimac în biroul meu,
apoi m-am întors la doamna Antip în birou şi am întrebat-o în ce condiţii se
poate desface un contract de muncă, inventând că o rudă de-a mea este
ameninţată ca va fi dată afară de la un institut de cecetări.
Mi-a explicat că e foarte greu să se
desfacă unei persoane grave contractul de muncă, legislaţia românească fiind
foarte convenabilă salariatului, iar înainte de această ultimă sancţiune
trebuie încercate altele, mai blânde: discuţi, avertisment, vot de blam, vot de
blam cu avertisment. Pricepeam, era deci cam ca la partid. Dar ziariştii, m-am
interesat eu, ei de ce sunt daţi afară aşa uşor? Nu e nimeni dat afară, mi-a
explicfat ea calm, doar transferat dintr-un loc în altul, iar dacă nu accepţi
transferul, până la urmă ţi se va oferi un post şi mai prost, şi mai neînsemnat
până te saturi să te încăpăţânezi. Şi astfel mi-a explicat ea cum a plecat de
la Agerpres şi a ajuns la Tribuna României (dar nu mi-a povestit şi motivul
transferului).
Nu sunt momente bune pentru pierderea
locului de muncă, dar cel ales de Purcaru şi de Anghel pentru a scăpa de mine,
era groaznic. Eram singurul din familie cu un salariu! Aveam doi copii, unul
elev în clasa a doua, iar cel mic internat în spitalul de copii Grigore
Alexandrescu, suspectat de poliomelită. Soţia mea era studentă, mama ei, care
locuia cu noi, era casnică, iar socrul meu (care avea o pensie de opt sute de
lei) se afla internat într-un sanatoriui de tuberculoşi prin Sighetul
Marmaţiei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu