La muncă, dacă vrei să furi!
Vorbind
Adrian Păunescu scurt şi la obiect cu tovarăşul lui Nicolae Ceauşescu, nu putea
să se întindă la vorbă tocmai cu mine, aşa că a ordonat:
-
Te duci la Petre Mihai Băcanu şi-i spui că
te-am trimis eu să-ţi dea toate telefoanele de inventatori pe care le are.
Alegi unu de acolo, îl cauţi şi scrii un material. Vezi că sunt şoferii jos,
iei o maşină şi o ai la dispoziţie până termini treaba! Gata!
Precum a zis ardeleanu când a văzut gâtul girafei, că „aşa
ceva nu se există”, tot astfel am cugetat şi eu: nu se mai pomenise ca un
redactor de la Flacără să folosească vredată maşina. Redacţia avea trei
automobile: exact de câte avea nevoie: una pentru redactorul şef, a doua pentru
redactorul şef adjunct, iar ultima pentru secretarul general de redacţie! Evident,
fiecare cu şoferul ei. Şoferii îi aşteptau pe şefi acasă şi-l aduceau la
redacţie. Care era treaba lor până după amiază, la plecare, nu ştiam şi nu era
grija noastră. Uneori, când veneam după ei la serviciu, sau când plecam
înaintea şefului – lucru care se întâmpla des cu oricare dintre redactori, că
pe noi nu ne căuta nimeni de la Secţia de presă ca să ne transmită ultimele
indicaţii preţioase - ori îi vedeam pe toţi în parcare ori nu vedeam niciunul.
Acum, când scriu aceste rânduri, cred că rezolvau diverse treburi legate de
gospodăria şefilor, problemele soţiilor cu piaţa, magazinele sau coaforul.
Unul dintre şoferi, al lui Mandric, mai urca pe la etajul
doi, unde aveam redacţia, mai întârzia pe la bucătărie (o cameră în care
stăteau femeile de serviciu, dar intrau şi ei, dacă era frig, curiera şi un soi
de bucătăreasă specializată în făcut cafele şi sandwich-uri, exclusiv pentru
şefi). El era singurul care ne mai băga în seamă, deşi părea cel mai grăbit din
toată redacţia şi lăsa impresia că e alergător de cursă cronometrat la pas, dar
avea, uneori, ţigări americăneşti de vânzare, ba chiar şi Papastratos. Era 15
lei pachetul iniţial, apoi le-a scumpit la 20. Atunci am învăţat eu să fumez.
Nu că-mi plăcea tutunul – nici nu-i simţeam mirosul, ca şi acum, că sunt lipsit
de miros din naştere – dar îmi plăcea forma ţigării şi a pachetului (ştiau
imperialiştii cum să-i ia francul săracului român!). Cumpăram câte un pachet
sau două – mai mult nu ne vindea, deşi şefului de secţie, Mihai Mârza, îi
aducea şi câte un cartuş - şi eu mă
împăunam ducând acasă câte un pachet de Kent, Marlboro, Pall Mall, Lucky Strike
(pe ăsta îl botezasem Luci Stricata), Papastratos. Când mergeam la Drăgăşeani,
la Tanti Jeni, o mătuşă zgârcită, verişoară primară cu Hagi Tudose, iar ea ne
vedea fumând (pe mine şi pe Eugenia) ni se atrăgea atenţia părinteşte că o să
ne fumăm şi flecurile de la pantofi, adică o să ajungem atât de săraci încât nu
vom mai avea bani să ne plătim nici reparaţia bucăţilor de cauciuc care se
adăugau la tocurile încălţărilor.
Nu am ajuns la vorbele ei fiindcă şoferul lui Mandric nu
s-a mulţumit cu cât câştiga luând ţigări de la Corpul diplomaţilor şi să le
vândă cui se nimereşte şi a trecut la furturi mai consistente, astfel că a fost
arestat chiar de sub ochii salariaţilor de la Flacăra. S-a descoperit că el era
hoţul care făcea să dispară covoarele din birouri! Le arunca seara pe geam, iar
dimineaţa, spre ziuă, venea şi le ridica din iarbă ducându-le altora să le
vândă. Erau covoare mari, valoroase, de lână, executate la Fabrica de la
Cisnădie. După revoluţie nu a mai furat nimeni covoare de Cisnădie, au furat
fabrica şi astfel a scăpat poliţia de grija hoţilor de covoare...
Pe Petre Mihai Băcanu, la care mă trimisese Păunescu, îl
ştiam vag. Îi ştiam însă rubrica din România liberă, unde era angajat, care era
cam singurul lucru citibil, fiindcă era cu ştiri de la poliţie. Se chema
„Faptul divers” şi cuprindea notiţe despre fel de fel de găinării făcute de
oamenii muncii de la oraşe şi sate (mai mult de la sate şi, obligatoriu, nu
afaceri grave, că în statul socialist nu existau furturi grave, crime,
escrocherii, deoarece veghea morala comunistă!). Dacă nu mă înşeală memoria,
făcuse filologia la fără frecvenţă şi se spunea despre el că lucrase iniţial la
Miliţie. Nu schimbasem vreun cuvânt, doar mi-l arătase un asistent de la
facultate că e Băcanu de la Faptul divers.
M-a primit imediat (doar veneam de la tovarăşul
Păunescu!) şi mi-a dat vreo zece nume, spunnd că nu are timp să lungească
lista, dar pot reveni. Lista, mi-a explicat el, cuprindea numele unor persoane
care vor să facă ceva în scumpa noastră patrie, dar îi opresc incompetenţa,
birocraţia, invidia şi mentalitatea. Nu a folosit chiar aceste cuvinte, dar
m-am lămurit eu după ce am văzut ce scrie în dreptul fiecărui nume şi am făcut
legătura cu ultimele articole publicate de Păunescu în România liberă, Magazin
sau alte ziare ori reviste, inclusiv din provincie. Era o întreagă campanie pe
care o orchestra Păunescu şi din care reieşea că în ţara noastră s-au rezolvat
toate problemele, dar invidia unora nu-i lasă pe locuitorii „spaţiului mioritic”
(el era unul care folosea până la plictiseală sintagma inventată de Lucian
Blaga) să pună în aplicare descoperirile. De nu li s-ar pune piedici, românii –
de la savanţi la ultimul culegător de ciuperci, sau invers – ar vindeca toate
bolile, ar rezolva problemele poluarii, ale sărăciei, hoametei, neînţelegerii
şi s-ar renunţa chiar şi la bomba atomică.
Mie îmi revenea sarcina, sugerată de Băcanu care, se
vedea treaba, discutase mai pe îndelete cu Păunescu, să încep cu „un material”
despre un oarecare Dănilă, care a descoperit un medicament de vindecare a cancerului,
are rezultate fantastice, dar medicii au intervenit pe la toate forurile,
inclusiv la miliţie şi nu mai este lăsat să dea oamenilor miraculosul
medicament.
Reporter frenetic, cum mă poreclise cu doi ani înainte
secretarul de redacţie, Dan Grumberg, m-am urcat în măşină şi m-am îndreptat cu
maximum de viteză admis de şoferul din stânga mea, spre adresa dată de Petre
Mihai Băcanu – starda Felix din zona Gării de Nord. Era foarte aproape de
locuinţa mea din strada Berzei, dar eu habar nu aveam ce minuni se petrec în
cartier. Strada nu era cam de loc străbătută de vehicule, avea sens unic, şi
nici nu făcea legătura cu alte străzi mai importante, astfel că lumea care era
deja adunată în faţa casei doctorului, putea să aşteple liniştită pe trotuare
sau pe carosabil. Unii se agăţaseră de gardurile curţilor, alţii stăteau pe
jos, iar câţiva chiar stăteau pe nişte scăunaşe, semn că mai experimentaseră
vizitele.
Am intrat în vorbă cu oamenii (impuneam respect, venisem
cu o maşină, maşina mă aştepta, deci eram foarte important, chiar dacă pe aripi
nu scria „Presa” sau numele vreunei publicaţii), le-am spus că sunt de la
revista Flacăra şi că vreau să ştiu ce se întâmplă. Cei mai mulţi mi-au
confirmat ce-mi spusese Petre Mihai Băcanu: că au acasă oameni bolnavi de
cancer, că au luat prafuri de la domnul doctor, s-au simţit bine, iar acum
docmnul doctor nu mai are voie să le vândă, iar ei dragi se chinuie şi aşteaptă
un nou tratament. Unii erau în aşteptare
de câteva zile, alţii erau din provincie, câţiva veniseră pentru prima dată.
Mi-am făcut drum prin mulţime, am explicat că nu trec în faţă ca să iau ceva
înaintea lor, le-am spus că sunt de la revista Flacăra şi când, în sfârşit, am
sunat la uşă, după multe insistenţe a ieşit cineva care m-a introdus în clădire,
aflând că sunt trimis chiar de domnul Adrian Păunescu personal.
Domnul doctor Dănilă mi-a spus că de fapt nu este medic,
dar a lucrat în sănătate şi are multe cunoştinţe de medicină şi, ceea ce este
cel mai important, a descoperit leacul, care nu te întreabă ce diplomă ai când
vrea soarta să scape omenirea de boli. Era un om de vârstă mijlocie, slăbuţ, cu
puţină chelie la tâmple şi uşor grizonat. Avea figură distinsă, de orăşean.
Credeai că este medic, dacă aşa s-ar fi prezentat: ochii lui trădau inteligenţa
şi grijile îndelungi. Era încercănat. Mi-a spus pe scurt toate greutăţile pe
care le întâmpină ca să-şi omologheze medicamentul şi cum medicii, în loc să-l
ajute, îl boicotează. Avea discurs coerent şi se exprima în termeni decenţi
despre medicii rivali, punând totul pe mentalitatea care nu permite anumitor
oameni să fie receptivi la nou.
Mi-a mai spus că i s-a interzis să mai dea medicamente,
dar nu poate scăpa de insistenţele oamneilor şi nici nu poate să rămână
insensibil la durerilor lor, aşa că va profita de ajutorul tovarăşului Adria
Păunescu şi de prezenţa mea, care am văzut cu ochii mei câtă lume aşteaptă, şi
le va da, totuşi, medicamentul salvator. M-a condus la poartă, iar când a fost zărit
de cei care îl aşteptau, mulţime s-a repezit la gard întinzând mâinile ca spre
un salvator incontestabil, strigând mulţumiri, rugăminţi, văietându-se sau
binecuvântându-l.
A promis că se întoarce doar un minut în casă şi va
reveni, ceea ce a şi făcut, eu retrăgându-mă pe un trotuar şi privind scena. Ei
bine, medicul salvaor a ieşit ţinând în mână un coş de nuiele plin de nişte
pliculeţe cum sunt cele de ceai. Punea în fiecare mână întinsă câte trei
plicuri, iar beneficiarii aruncau sume de bani printre drevele de metal ale
gardului. Nu au ajuns pentru toţi medicamentele şi s-a retras în casă, spânând
că nu mai are substanţe pregătite şi nici în zilele următoare să nu-l mai
caute, că nu are voie să mai producă asemenea medicamente. I-a sfătuit pe
oameni că dacă sunt convinşi că medicamentele lui sunt bune (sigur că erau convinşi)
să se ducă unde ştiu ei că ar fi bine să-şi spună necazul.
Am plecat fără să am un punct de vedere personal asupra
celor văzute şi nici nu speram că voi fi vreodată capabil să mă exprim asupra
eficienţei medicamentului. Seara mi-am scris reportajul, dimineaţa mi l-a bătut
secretara la maşina de scris, l-am recitit şi m-am prezentat cu el la Marele
Şef. Aveam emoţii. Şi acum am emoţii dacă citeşte cineva în prezenţa mea chiar
un singur rând scris de mine. Nu m-a ţinut mult în şah. Avea o mare capacitate
să citească repede, constatasem asta pe vremea când ne întâlneam la revista
Amfiteatru, unde m-a debutat.
-
Bravo,
bătrâne, zice, e bine. Eşti mai bun reporter decât poet! Scrii bine.
Nu eram de loc încântat de aprecierea lui. Dimpotrivă, mă
simţeam jignit. Nu plecasem de la Băileşti să ajung cel mai mare ziarist român.
Nu voiam să ajung ziarist. Mă visasem scriitor. Îmi era limpede că avem
idealuri deosebite. Lui i-am spus doar atât.
-
Preferam
să fie invers.
-
Ce?,
s-a răstit el.
-
Preferam
să fiu mai bun poet decât ziarist...
S-a lansat într-o prelegere nesfârşită despre presa care
transformă conştiinţe, schimbă societatea, despre viitorul unei ţări care
depinde de ce face, de ce e vizibil, se poate pipăi, despre România care nu mai
are răbdare ca oamenii să stea de-o parte, să viseze, să le pice din cer...
„Aşa o fi”, i-am răspuns în gând şi am cerut voie să plec.
Are Dumnezeu grijă!
Am ieşit din biroul lui, dar eu voiam să plec din
redacţie, însă asta nu era uşor de loc, fiindcă nu aveam unde. Nu era ca acum,
să poţi trimite CV-uri la redacţii şi să aştepţi răspuns la cerere. Totul era
centralizat la secţia de presă a Comitetului central. Partidul te angaja, el te
da afară. Sigur, dacă aveai pile – tu sau cineva din neamul tău – pila
intervenea la cineva influent, acela la altcineva şi se refăcea lanţul
slăbiciunilor, dar şi schema aceasta funcţiona pentru cei aleşi. Când aveai
„bube în cap”, adică se descoperise o hibă gravă la dosarul de cadre sau
făcusei o gafă şi erai transferat la o publicaţie de mai mică importanţă, dacă
se întâmpla să intervină cineva pentru tine ţi se transmitea să laşi lucrurile
aşa cum sunt, că e ca pe front, cine stă pitit sau merge pe burtă nu riscă să
fie lovit în cap.
Eu însă nu aveam nici-o pilă, iar persoanele pe care le
cunoşteam erau din mediul universitar, fără relaţii în presă. Cu toate acestea
aveam o încredere enormă în viitorul meu, simţind că cineva, acolo Sus, mă
iubeşte şi mă va ajuta să ies din impas. Ceea ce s-a întâmplat curând.
Mergeam alene pe Bulevardul Magheru şi m-am întâlnit
întâmplător cu Ilie Purcaru, pe care-l cunosşteam de la Craiova, pe vremea când
făcusem practica studenţească de vară la ziarul „Înainte”, editat de judeţeana
de partid Dolj. El fusese redactor şef la acest ziar pe vremea când ziarul
acoperea întreaba regiune Oltenia, iar apoi trecuse redactor şef la revista
„Ramuri”, pe care o reînfiinţase în anul 1964, dându-i un format original şi un
conţinut modern. Prima dată revista fusese editată în anul 1905 de doi
adolescenţi romantici, Constantin Făgeţel şi Dumitru Tomescu, fiind de
orientare semănătoristă şi urmându-l pe Nicolae Iorga în program, cu a cărui
revistă „Drum drept” chiar fuzionase la un moment dat.
Ilie Purcaru era un excelent ziarist comunist. Scria uşor
despre orice, dar mai ales reportaje în spiritul realismului socialist. Nu avea
remuşcări în a minţi pe orice subiect. Era un sluşbaş devotat al partidului
încă din adolescenţă. Şi un yiarist considerat o mare speranţă. La vârsta de 18
ani fusese angajat reporter la yiarul „Scânteia”! Apoi făcuse „Scoala de
literatură” înfiinţată de comunişti în anii 50 cu scopul declarat de a forma
scriitori. După obiceiul propagandei oficiale, la vârf şcoala fusese blindată
cu nume sonore, şef fiind chiar Mihail Sadoveanu, iar profesori - de la academicieni
făcuţi peste noapte până la juni critici literari ca Paul Georgescu, un
oportunist. Aici fusese Ilie Purcaru coleg cu Nicolae Labiş, Eugen Mandric
(care mă angajase pe mine la revista Flacăra), cu Gheorghe Tomozei, Lucian
Raicu, Nicolae Ţic şi cu alţii, cel mai apropiat fiind, se pare, de Paul
Anghel.
O mare calitate a lui Ilie Purcaru, pe lângă uşurinţa cu
care acoperea colile de hârtie, era buna cunoaştere a limbii române, dar şi a
normelor de ortografie. Fusese indiscutabil un bun elev de liceu (absolvit la
Craiova), fiindcă nu-l prindeai cu nici-o greşeală gramaticală, iar cultura lui
generală era bine însuşită. Părinţii lui fuseseră învăţători şi, se vedea bine
că avuseseseră pe cine să înveţe carte. Lucrând din tinereţe la „Scânteia”,
oficiosul Partidului Comunist Român, unde limbajul dur şi cu urmări concrete
asupra destinului oamneilor îşi dovedea din plin eficienţa, Ilie Purcaru părea
că nu se teme de nimic, fiind foarte slobod la gură.
Mic de staură, slab, mereu cu ochelari fumurii la ochi,
era argint viu, neastâmpărat, incapabil să stea locului, dar şi incapabil să
ducă la capăt un proiect de amploare. La revista Ramuri reuşise însă să strângă
colaboratori valoroşi din tooate generaţiile şi orientările estetice. Dar cel
mai mare succes al lui fusese editarea unui supliment literar al revistei,
botezat „Povestea vorbei” pe care îl pusese în subordinea lui Miron Radu
Paraschivescu. Acesta, comunist ilegalist, colaboratur la mai multe reviste de
stânga din perioada interbelică avea un bun renume printre scriitori datorită
poemelor lui nonconformiste, „Cântice ţigăneşti”, publicate în 1941 apoi
reeditate de câte ori fusese nevoie sau avusese el nevoie de bani. La revista
„Ramuri” condusă de Ilie Purcaru, Miron Radu Paraschivescu (Merepeul îi spuneau
prietenii şi aşa îi yiceau şi scriitorii în absenţă) debutase sau susţinuse
scriitori de avangardă ca Vintilă Ivănceanu, Dumitru Ţepeneag, Leonid Dimov, Nora Iuga, Sebastian
Reichman şi alţii. El
însuşi nonconformist în toate (a fost căsătorit de cinci ori) avea mare
înţelegere pentru abaterile altora de la normele moralei sau ale esteticii de
tip tradiţional.
Dacă Merepeul era băutor nu ştiu, dar Ilie Purcaru era
băutor fără măsură şi, din păcate, bea mai multă „tărie” şi fără să mănânce. Nu
băusem niciodată alcool cu el, căci nu se ivise prilejul, relaţiile dintre noi
rezumându-se la schimbul câtorva replici pe vremea când ne întâlneam
întâmplător la Craiova sau la câte vreo lansare de carte în Bucureşti. La
Craiova partidul nu prea se mai înţelegea cu Ilie Purcaru fiindcă acesta îşi
făcuse o echipă de tineri redactori (toţi cu facultăţi terminate bine şi la
timp), pe care-i luase de prin şcolile din judeţ sau de pe la biblioteci şi-i
forma ca istorici literari, cronicari de artă, poeţi sau prozatori, dar şi îi
iniţia în răsfăţuri bahice. Nu cred că grija ca aceşti tinerii să nu devină
alcoolici producea insomnii partidului şi securităţii, ci convingerile pe care
le insufla Ilie Purcaru emulilor lui. Căci, în loc să vorbească la băutură cu ei
despre ultimele documente de partid sau,
în cel mai rău caz despre femei, Ilie Purcuru - în mod paradoxal - le făcea
elogiul mişcării legionare, dându-le amănunte semnificative despre doctrină şi
farmecul unor Corneliu Zelea Codreanu, Horia Sima, Radu Gyr, Nichifor Crainic
sau Virgil Carianopol (acesta din urmă proaspăt ieşit din închisoare şi
publicat de Purcaru în revistă).
Dacă ar fi fost altul în locul lui, e sigur că ar fi fost
transferat la cine ştie ce revistă a pompierilor sau a pescarilor sportivi, dar
un om ca Purcaru, care slujise partidul şi care putea fi educat din nou, cel
puţin vopsit la suprafaţă, nu putea să văduvească presa cu talentul lui, astfel
că a fost promovat la Bucureşti, redactor şef adjunct la Scânteia Tineretului,
într-un colectiv sănătos din punct de vedere ideologic. Făcuse şi aici o
boacănă şi fusese dat afară, mai corect spus transferat la nou înfiinţata
revistă „Tribuna României”.
Despre această revistă citisem şi eu în presă, deoarece
fusese înfiinţată cu mare alai, fiind o noutate în presă. Pentru apariţia ei se
înfiinţase asociaţia România cu scopul de a întreţine bune legături cu românii
aflaţi în străinătate. Ea era condusă de un consiliu blindat cu academicieni,
miniştri şi scriitori, având în frunte pe prestigiosul Constantin C. Giurescu,
istoric cu o biografie onorabilă, şi el trecut prin temniţe comuniste ca mulţi
alţi istorici de valoare. Secretarul general al asociaţiei România era
istoricul Virgil Cândea, un cărturar de necontestat.
Ne întânim deci întâmplător, ne salutăm şi ne ducem la o
cafea. Dacă ţăranii lui Marin Preda venind la Bucureşti se duceau la „Carul cu
bere”, noi am mers la restaurantul „Grădiniţa”. Vorbim despre una-alta, iar el
mă întreabă cum mă înţeleg cu Păunescu. Nu-i puteam spune nimic de rău, fiindcă
omul chiar nu mă persecutase, iar, în plus, ştiam că ei doi sunt prieteni.
Chiar pe vremea când mai publicam şi eu la ziarul Înainte, în vacanţă sau, mai
târziu, în vizită, Păunescu publica la greu în ziar, iar Purcaru, în vremurile
lui bune de la Craiova, îi asigura chiar o leafă pe lună din colaborări la ziar
şi la revistă. I+am spus, totuşi, că, nu ştiu de ce, dar simt că nu voi face
purici mulţi acolo.
-
Vino
la noi la revistă!, mă invită Purcaru.
-
La
care?, întreb eu, căci nu ştiam unde lucrează concret.
-
La
Tribuna României... Am scos deja două numere. E şi prietenul nostru Benedict
Gănescu, face grafica revistei. Vino luni la redacţie, vorbim cu Paul Anghel,
că el e şef, pun şi eu o vorbă bună – adaugă el -zâmbind convingător - şi totul se rezolvă pe loc!
A mai comandat o vodcă – una mare pentru el, una mică
pentru mine – şi am ciocnit pentru succes.
Lume bună pe Bulevardul Dacia
În ziua şi la ora stabilită străbătusem frumosul Bulevard
Dacia, cu splendidele lui clădiri ridicate în perioada interbelică şi chiar mai
înainte, dar care îmi era antipatic din pricina unor gherete ridicate din loc
în loc. Erau adăpost pentru securiştii care păzeau intrarea în ambasadele
diverselor ţări şi cărora le fuseseră repartizate ca sediu sau locuinţe pentru
şefii lor aceste case, cândva proprietatea bucureştenilor – burghezo-moşieri
expropriţi de „putera proletară”.
Clădirea în care am intrat – sediul Asociaţiei „România”
şi al revistei „Tribuna României” era impunătoare şi semăna cu un castel
bavarez în miniatură. Din curte se intra într-un hol, apoi într-un salon imens
din care se pătrundea în vreo trei patru încăperi. Mobila din salon era veche
şi masivă, covoarele acolereau parchetul de stejar bine lustruit.
Am întrebat de domnul Ilie Purcaru şi el a ieşit de
urgenţă din unul dintre birouri şi m-a introdus în cel de alături, biroul lui
Paul Anghel, redactorul şef. Înainte de a-l vedea bine pe Paul Anghel mi-a căzut
privirea pe un vitraliu care se afla în spatele lui – semirotund şi multicolor.
Era numai zâmbet Paul Anghel şi politicos din cale afară,
chiar familiar. Mi-a arătat un fotoliu uriaş din faţa biroului lui şi m-a
invitat să iau loc, pe celălalt invitându-l pe adjunctul lui. Nu ne-am pierdut
în politeţuri reciproce, trecând direct la subiect, prezentând pe scurt revista
şi exprimându-şi dorinţa să fac parte din corpul redacţional. Înalt, subţire,
uşor adus de spate, cu mustaţa tăiată scurt şi trăgând din ţigară fum după fum,
părea un ţigan de oraş care şi-a făcut rost de curând de un costul de haine. De
culoare maro, costumul se asorta perfect cu tenul lui măsliniu.
După câteva fraze rostite de el, simţeam că nu mai sunt
solicitantul unui post de redactor, ci salvatorul publicaţiei, Paul Anghel
explicându-mi ce sarcini măreţe are revista şi ce forţe redacţionale firave îi
stau la dispoziţie: el, adjunctul lui, un grafician şi o documentaristă. Noroc
cu secretara lui care, spunea, este o femeie de aur şi se pricepe la toate:
telefonistă, dactilografă, administrator. Cred că e şi autore de eseuri, zâmbeşte
el şăgalnic, fiindcă uneori se preface că nu-mi înţelege scrisul şi introduce
fraze de la ea.
Mi-a arătat primul număr al revistei (a doilea număr era
la tipografie), şi a insistat să mă alătur echipei, că ne aşteaptă lucruri
nemaipomenite de făcut: să încălzim inimile românilor din străinătate care au
fost până acum – din cauza unei politici tembele – consideraţi fugari sau
trădători, în realitate aceştia fiind nişte buni români, care iubesc ca şi noi
toţi, valorile naţionale: pe Brâncuşi, pe Enescu, pe Iorga. Pe Eminescu! Cine
ar putea să nu-l iubească pe Eminescu?, s-a întrebat el, ridicând privirea spre
tavan şi ţuguindu-şi buzele. Dar ştii dumneata mai bine decât mine. Te
cunoşteam şi eu, dar mi-a vorbit şi domnul Ilie despre dumneata. Cu entuziasm.
Dar ce entuziasm?!
-
Hai,
zău, domn Petrică, nu ne lăsa singuri în acţiunea asta cu urmări naţionale! E
nevoie de un spirit tânăr, de un condei viguros... E Europa cu ochii pe noi, a
citat el din Caragiale, făcându-mi cu ochiul.
Era un mare actor Paul Anghel, acum nu aveam nicio
îndoială. El îşi scria textul, el îl interpreta, el îl recompunea. Nu citisem
nici-un rând scris de el, sau poate citisem şi uitasem, dar îi ştiam bine
numele. Îl reţinusem de mult şi chiar mă interesasem dacă nu s-ar putea să fim
cumva rude îndepărtate. Nu prea puteam să fim. El se trăgea din Moldova, eu din
Oltenia. Poate cu multe secole în urmă să fi fost vreo amestecătură de neam. În
afara numelui de familie nu cred că mai se putea găsi o asemănare între noi:
eram doar de tip caucazian, dar el era ascuţit la faţă ca un piţigoi, iar eu
rotund ca un dovleac. El vorbea despre ce face şi ce va face, eu păstram secret
gândurile mele de scriere a unor romane despre viaţa târgului natal. Aşa s-a şi
întâmlat în anii care aveau să vină – el scria epopei cu naşterea, renaşterea
şi postnaşerea poporului român în context european şi chiar universal, eu mă
preocupam de istoria romanescă a părinţilor mei, a bunicilor, a consătenilor şi
chiar de unele episoade trăite de mine pe care voiam să le înţeleg mai în
profunzime.
Paul Anghel era fiul unui învăţător de pe lângă Bacău.
Făcuse şi el – ca şi adjunctul lui Ilie Purcaru – Şcoala de literatură, unde
învăţaseră să scrie orice şi despre orice, dar – obligatoriu prin prizma
filozofiei marxist-leniniste şi din care să răiasă rolul important avut de
clasele revoluţionare: muncitorimea şi ţărănimea. Ca orice autodidact, Paul Anghel se entuziasma
de ultima carte citită şi construia pe ideile care i se păruseră interesante.
Avea un dar excepţional să stabilească legături – paralele sau unghiuri
opozante – între tot felul de întâmplări, fapte sau personaje. În timp ce
vorbea, se încălzea singur şi intra în transă: nu mai ştiai dacă povesteşte
lucruri ştiute, fapte petrecute, pagini citite sau, dimpotrivă, inventa atunci,
ad hoc.
După ce ucenicise şi el la ziarul partidului, Scântea, ca
toţi absolvenţii Şcolii de literatură, Paul Anghel prinsese gustul literaturii,
abandonând pentru o vreme un dicton pe care tot ei, proletcultiştii, îl
difuzaseră: „Poezie – sărăcie! Reportaj – avantaj!” Uşurinţa lui în scris şi
capacitatea de a scrie la comandă despre despre ce considera Partidul necesar
făcuseră din el un autor cunoscut şi stimabil pentru cei care nu cunoşteau în profunzime
valorile literare autentice, astfel că în ultima mea clasă de liceu ni s-a adus
la cunoştinţă că la examenul de maturitate, pe lângă manualul de literatură
română după care învăţasem, va trebui să pregătim şi autori ale căror cărţi „reflectă”
(obsesia proletcultismului) marile realizări ale socialismului. Exemplul era
format din două cărţi semnate de Paul Anghel: „Victoria de la Oltina” şi „Şapte
inşi într-o căruţă”. La întrebarea firească a elevilor speriaţi: de unde să
facem noi rost de cărţi, a venit răspunsul clar „nu ştim”, dar şi soluţia - că doar
partidul le lega şi le deslega pe toate! - ni s-au pus la dispoziţie două recenzii
a romanelor-reportaj publicate undeva şi devenite foi volante (am impresia că
fuseseră tipărite special şi separat, ca supliment al revistei Gazeta Învăţământului).
La câţiva ani după acest succes de critică (fuseseră
lăudate şi răslăudate cele două cărticele), obţinuse un real prestigiu cu două
piese de teatru. Prima, „Săptămâna patimilor” inspirată din viaţa lui Ştefan
cel Mare, a fost pusă în scenă la Teatrul Naţional din Cluj, iar cea de a doua,
„Viteazul”, era inspirată de figura Lui Mihai, marelui voievod unionist.
Publicate ambele în volumul „Teatru”, au
primit premiul Academiei române. Alte volume ale sale au fost premiate de
Uniunea scriitorilor.
Mai înainte de a ne cunoaşte personal, publicase un volum
de interviuri cu personalităţi ale culturii române şi două cărţi pentru copii,
pe care mi le-a oferit şi mie cu dedicaţie. Asupra celor din urmă nu mă pot
pronunţa deoarece nu mă pricep chiar de loc la literatura pentru copii.
Din spatele biroului masiv, Paul se ridică de pe scaunul
impunător, îşi înalţă trupul uscativ spre tavan şi decide:
-
Domn
Petrică, vino la noi şi vei ocupa postul de secretar general de redacţie!
-
Vin,
domnule Paul Anghel, vin cu plăcere, dar secretar general de redacţie nu se
poate, fiindcă e nevoie de vechime mare în presă, iar eu nu am vechime.
-
Asta
se rezolvă, mă asigură el, iar apoi se întoarce zâmbind spre Ilie Purcaru şi îl întreabă zâmbind timid-şmechereşte:
îi spui dumneata, domn Ilie, sau îl rog eu, hai roagă-l dumneata...
După ce au cochetat amândoi ca doi adolescenţi, mi-a
transmis Purcaru rugămintea lui Paul, aici de faţă: vreo două luni să nu semne-
cu numele Petre Anghel, ci cu un pseudonim, asta până se mai obişnuiesc
cititorii din străinătate cu numele lui, căci Paul şi Petre se confundă uşor la
o privire superficială... Am fost de acord şi le-am adresat şi eu o rugăminte:
să trateze ei cu Păunescu transferul, că nu vreau să se supere, el nederanjându-mă
cu nimic, dar nici nu vreau să mi-l fac duşman. Mi-au promis în cor, convinşi
de reuşita intervenţiei pe lângă „prietenul nostru Adrian”.